România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor disparuţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Aşezarea antică Apoulon

     În ultimul secol, aşezarea dacică de la Alba Iulia a constituit obiectul a numeroase ipoteze şi păreri formulate de către istorici. În prima jumătate a secolului al XX-lea, E. Kornemann, N. Iorga, I. Marţian, C. Patsch, C. Daicoviciu, Gr. Florescu etc. au susţinut existenţa unui sat al autohtonilor daci (vicus) sau a unei "fortăreţe" preromane. În 1949, examinând "natura obârşiei, factorul topografic şi antropogeografic, începuturile şi originea numelui", I.I. Russu localiza cetatea locuită de tribul Apulilor de pe malul drept al Mureşului. În 1961, eruditul clujean a reluat problematica aşezării Apoulon şi a adus noi contribuţii onomastice la etimologia şi semnificaţia tribului apulilor în Dacia antică.

     Ulterior, Iudita Winkler (1965) afirma că "existenţa unui strat dacic nu este sprijinită de materiale arheologice", iar, în 1968, M. Macrea era convins că cele câteva "sporadice urme preromane ieşite la iveală nu pot confirma vreo aşezare dacică mai importantă".

     Descoperirile numismatice din veacul al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului următor au adus unele informaţii cu privire la localizarea şi cronologia relativă a aşezării autohtone de la Alba Iulia. Dar, în ultima jumătate de veac, alături de cele câteva piese mai vechi lipsite de localizare topografică, semnalăm descoperirea, în 1950, de către I.H. Crişan, la vest de Liceul "Horia, Cloşca şi Crişan" a primelor fragmente ceramice din faza clasică a Latenului. Resturi de vase s-au identificat în incinta "Cetăţii", în jurul Catedralei romano-catolice (1974), în Calea Moţilor (1979) şi la capătul estic al B-dului Transilvania (1987).

     Cercetările efectuate de R. Heitel şi V. Moga pe latura de sud a "Cetăţii " (1980) au indentificat fragmente de vase, iar secţiunea III trasată la sud de Str. Mihai Viteazul (1985) a surprins stratul de cultură, groapa unui bordei şi ceramica dacică preromană. Resturi de locuire din epoca Latene s-au găsit şi în timpul săpăturilor efectuate la Palatul Apor (1992) şi cu ocazia dezgropării turnului de poartă de pe latura de sud a castrului roman (1995), unde s-au precizat din nou stratul de cultură şi chiar un val de pământ.

     Din aria aşezării provin două imitaţii dacice după tetradrahmele emise de Filip II, regele Macedoniei (sec. III-II î.Chr.) descoperite la 1857, şi un tezaur compus din monede de argint emise de oraşele Apollonia şi Dyrrachium între anii 229-100 î.Chr.

     Alături de imitaţiile dacice şi piesele greceşti, populaţia locală a folosit şi monedele romane republicane (M. Vurgunteius, Drusus Iunior) sau imperiale (Tiberius, Nero, Otto, Vitellius, Vespasianus, Domiţianus, Nerva etc.).

     Deşi unele vestigii sporadice s-au semnalat pe "Platoul Romanilor" (Calea Moţilor şi B-dul Transilvania), numai în incinta castrului roman din "Cetate" se constată o densitate maximă de locuire. Aici s-a conturat la 3,50-3,70 m adâncime un strat masiv de depuneri din epoca Latene, suprapus de vestigiile romane timpuri (sec. II e.n.). În stadiul actual al cercetării se poate afirma că relicvele menţionate aparţin unei aşezări cu locuinţele dispuse în partea centrală a terasei, îndesite pe margine şi răzleţite spre interiorul platoului. Descoperirile monetare ivite în vatra şi hotarul oraşului argumentează evoluţia aşezării dacice din sec. III î.Chr. până la începutul sec. II d.Chr., când în anul 106 bazinul mijlociu al Mureşului a fost ocupat şi colonizat de romani.

     Locuirea continuă a Depresiunii Alba Iulia este argumentată şi de dovezile hidrografice ilustrate de numele antice păstrate de cele două râuri care curg prin apropierea sitului dacic: Ampoiul (Ampelus) şi Mureş (Marisius. - a).

     Prima atestare documentară a aşezării este semnalată la începutul sec. II d.Chr. de geograful alexandrian Claudius Ptoemaeus, care confirma (Geographia. III, 8, 4) existenţa localităţii Apoulon, situată de istorici în centrul spaţiului intracarpatic al Daciei preromane.

     Opidum-ul era locuit de tribul dacilor Appuli amintiţi în poemul Consolatio ad Liviam, compus de un autor anonim şi păstrat printre manuscrisele poetului Ovidiu (... Dacius orbe remoto Appulus...) la sfârşitul secolului I d.Chr.

     Studiul semnificaţiei lingvistice si etimologice a numelui indo-european dacic constată că etnicul semnifică "putere", "tărie" ("apel", "apol-") şi se înrudeşte cu varianta "ap-" ("aprig"), tema din care derivă şi toponimul Apoulon.

     Descoperirea Cetăţii dacice de la Piatra Craivii (jud. Alba) a oferit unor arheologi ocazia identificării ipotetice a anticului Apoulon cu această fortificaţie. Dar recentele vestigii semnalate la Alba Iulia aduc argumente inedite în favoarea localizării sitului în punctele "Cetate" şi "Platoul Romanilor" din jumătatea sud-estică a terasei a doua a Mureşului, ocupată la începutul sec. II d.Chr. de castrul şi canabae-le Legiunii a XIII-a Gemina.

Prof. Mihai BLĂJAN