România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor disparuţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Propaganda contra unirii Transilvaniei cu România, din 1918-1919.  

     După cum se ştie, dorinţa de unitate naţională a românilor s-a manifestat la aceştia începând din deceniile premergătoare revoluţiei de la 1848, care coincid cu manifestarea în sânul acestora, pe plan politico-cultural, a  românismului burghez î a unei avansate conştiinţe naţionale.

     Dacă în această primă fază, manifestarea acestei dorinţe nu ţinea cont de realitatea concretă şi de posibilităţile reale de înfăptuire, începând cu anul revoluţionar 1848, s-a înţeles că, într-o primă faza era posibilă şi trebuia urmărită deocamdată, doar unirea Moldovei cu Ţara Românească, teritorii care pe atunci erau dependente de "omul bolnav al Europei", Imperiul Otoman.

     Deocamdată nu se putea pune problema unirii Transilvaniei şi Bucovinei cu aceste teritorii, devenite în 1859-1862, România, deoarece Imperiul Habsburgic, care le stăpânea, imperiu reorganizat şi revitalizat prin aranjamentul dualist din 1867, sub numele de Imperiul Austro-Ungar, s-a menţinut timp de câteva decenii, încă, ca o mare putere a Europei.

     Cu toate acestea, după constituirea României sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca stat naţional modern, şi după dobândirea de către aceasta a deplinei sale independenţe de stat, în 1877-1878, lupta românilor pentru desăvârşirea unităţii lor naţionale s-a dezvoltat necontenit, aceasta luând proporţii deosebite pe măsura apariţiei semnelor decăderii şi destrămării Imperiului Austro-Ungar.

     Această posibilitate, care a încurajat lupta pentru eliberare naţională a tuturor popoarelor asuprite din imperiu - cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, italieni, români - s-a evidenţiat cu tărie în anii primului război mondial, cu deosebire în anii 1917-1918.

     Într-o perioadă când victoria militară a vreo uneia din cele două gigantice coaliţii sau tabere angajate în război, Antanta sau Tripla Alianţă (Puterile Centrale), era încă în cumpănă, un mare număr de prizonieri ai armatei austro-ungare, din rândul popoarelor asuprite, căzuţi mai ales în Rusia şi Italia, au constituit puternice unităţi de voluntari, care s-au angajat în războiul contra Puterilor Centrale, cu gândul de a contribui la înfrângerea patriei lor vitrege, asupritoare.

     O asemenea acţiune semnificativă au organizat prizonierii români transilvăneni şi bucovineni din Rusia şi Italia, deşi contra acesteia s-a desfăşurat o puternică contrapropagandă, mai ales din partea prizonierilor maghiari şi a mişcării bolşevice de stânga, care în Rusia a biruit în octombrie 1917. În condiţiile în care mişcarea politică de a luat proporţii mari în Ungaria, la început sub dominaţia unor elemente social-democrate, iar aceste elemente s-au situat pe poziţia menţinerii integrităţi Ungariei "istorice", soldaţii şi ofiţerii maghiari aflaţi ca prizonieri în Rusia, s-au postat în marea lor majoritate alături de mişcarea bolşevică rusă, contra ideii României Mari, sub domnia regelui Ferdinand I de Hohenzollern. Propaganda maghiară, pentru aderarea la revoluţia bolşevica rusă, a căutat s-o combată pe cea a voluntarilor români, angajaţi în slujba unităţii naţionale româneşti, luând, îndeosebi, forma răspândiri printre ofiţerii şi soldaţii români, a unor manifeste de acest conţinut.

     Într-un asemenea manifest, adresat "Fraţilor soldaţi români" se spunea:

     "Noi, muncitorii şi plugarii unguri, care nu demult am ţâpat lanţurile şi jugul grofilor şi magnaţilor, cu dragoste frăţească ne adresăm către voi (...) Noi, soldaţii roşii unguri, când ne luptăm pentru dreptate, egalitate şi frăţietate, iar nu pentru domnii cei mari, vă rugăm să veniţi în rândurile noastre (...) Noi vrem pace pe pământ, care pace s-o legăm, noi, soldaţii roşii unguri, cu voi soldaţii români, iar nu cu grofii şi bogătanii. Fraţi români ! Veniţi la noi să începem frăţietatea şi să facem pace (...) Trăiască frăţietatea ! Trăiască pacea! Jos cu domnia grofilor, boierilor şi magnaţilor!''  

     În rândurile armatei roşii şi ale partidului bolşevic au fost atrase şi grupe de prizonieri români, fie ataşate unor unităţi cu componenţă predominant maghiară, fie unor detaşamente de compoziţie multinaţională.

     Au fost şi apeluri ale soldaţilor roşii români, în care se spunea:  

     "Noi, românii din Ardeal şi Banat, blestemăm orice război sângeros. Noi nu mai vrem rege, ci o republică a poporului. De ce fraţii noştri, totuşi, fruntaşii noştri ne părăsesc şi nu lucrează pentru binele nostru, ci pentru mărirea regelui Ferdinand de Hohenzollern (...)Noi, românii din Ardeal şi Banat, suntem atât de cuminţi, ca să putem merge singuri, de bună voie, pe drumul nostru. Ardealul şi Banatul să fie al ardelenilor. Nu ne trebuiesc noi stăpâni. Boierii din România să ne lase în pace."

     Asemenea manifeste şi apeluri, de un conţinut duşmănos idealului naţional românesc, redactate şi tipărite de prizonierii unguri sau de elementele bolşevice din Rusia, se găsesc într-un număr important în fondul fostului fruntaş voluntar Pompiliu Nistor din Braşov la Arhivele Naţionale din Braşov.

     Şi în fondurile documentare ale Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia se găsesc un număr important de documente de un conţinut asemănător, provenind de pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei, unde au fost întocmite în 1918-1919, mai ales după izbucnirea revoluţiei din Ungaria şi instaurarea guvernului de orientare social-democrată, condus de premierul Mihaly Karoly, la sfârşitul lui octombrie 1918. Acest guvern, ca si cel de orientare bolşevică, instaurat la Budapesta în martie 1919, s-a situat de la început pe poziţia menţinerii intacte a Ungariei "istorice", care încă din veacurile evului mediu cuprindea şi Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.

     Acest lucru s-a vădit înca din 13-14 noiembrie 1918, în cursul tratativelor româno-maghiare, în cadrul cărora, sociologul maghiar "democrat", Iassy Oskar, a depus toate eforturile pentru păstrarea integrităţii politice a Ungariei, în faţa dorinţei şi solicitărilor liderilor români ai Consiliului Naţional Român Central de a li se preda autoritatea sau "imperiul" asupra teritoriilor româneşti de pe cuprinsul regatului Ungariei.

     În săptămânile care au precedat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când Europa a cunoscut o mare răspândire a ideilor social-democrate, burghezia naţională românească, grupată în cadrul Partidului Naţional Român, a acceptat ca ea să constituie Consiliul Naţional Român Central, împreună cu secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, pe bază de paritate, din câte 6 membri pentru fiecare formaţiune politică.

     Deşi ambele au pornit, la 30/31 octombrie 1918, împreună în direcţia înfăptuirii idealului românesc, a existat o mare temere că social-democraţii români se vor lăsa atraşi de confraţii lor de clasă maghiari, care se vedea că depuneau toate eforturile în acest sens. De aceea, a produs o mare bucurie, anunţul de la mijlocul lui noiembrie 1918, din ziarul social-democrat român "Adevărul", că social-democraţii români rămân, în continuare, "de perfect acord" cu Partidul Naţional Român.

     Adversarii unirii tuturor românilor în jurul României, au avut la îndemână o serie de argumente tari în favoarea lor. Ele au fost oferite în primul rând de scăderile regimului social-politic din România, căruia i se imputa, îndeosebi, reprimarea sângeroasă a răscoalei ţărăneşti din 1907 şi, în general, lipsa unui sistem democratic. Faptul că Ungaria şi Austria au devenit republici în octombrie-noiembrie 1918, în timp ce România a rămas în continuare monarhie, sub conducerea regelui Ferdinand de Hohenzollern, a oferit propagandei maghiare argumente în plus, contra întregirii naţionale româneşti în jurul regatului României.

     De aceea, nu este de mirare, că, în contextul discutării şi stabilirii textului proiectului de rezoluţie al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, s-a conturat şi s-a manifestat un serios curent pentru unirea "cu condiţii", curent vehement combătut de reprezentanţii Partidului Naţional Român şi în general de majoritatea opiniei publice româneşti, după care unirea trebuia să se facă imediat şi nepătată cu nimic, urmând ca apoi ţara întregită să cunoască toate transformările democratice necesare. La capătul unor discuţii aprinse, care au avut loc în clădirea hotelului principal al oraşului, (din păcate, demolată în 1988-1989) unde astăzi se înalţă clădirea băncii "Dacia Felix", respectivul document avea să îmbrace o formă de compromis, de natură a satisface toate opiniile.

     Aceeaşi temere şi grijă a existat şi în cadrul adunării oficiale a delegaţiilor adunării, în număr de 1228, întruniţi în sala mare a Cercului Militar din Alba Iulia (astăzi, Sala Unirii), unde a existat o mare dorinţă de unanimitate de vederi şi pentru care s-a conturat o mare grijă, mai ales, când a luat cuvântul social-democratul Iosif Jumanca.

     S-a manifestat un adevărat sentiment de uşurare, atunci când Iosif Jumanca a afirmat clar că social-democraţii români sunt adepţi ai dreptăţii sociale, dar în primul rând îşi doresc un stat naţional întregit, după realizarea căruia, vor urmări şi reforme democratice largi.

     Analiza atentă a documentelor propagandistice contrare unirii, ne arată că unele dintre acestea au avut autori nemijiociţi maghiari, altele au fost realizate de români aderenţi ai stângii.

     Primele se remarcă printr-o mare stângăcie de limbă şi mai ales prin vizibile dezacorduri. De exemplu, într-un manifest intitulat "Fraţi Români", se spune: "Războiul s-a gătat, împreună cu robie. Revoluţie a gonit regele, care n-a voit să facă pacea. Acuma nu e regat, ci republica, unde toate vor fi aşa cum vrem noi. Numai să ne băgăm de seamă. Să nu lăsăm, să ne însală cineva. Unii voiesc, că ne alăturam la România, unde deocamdată rege şi boieri poruncesc. Pentru aceea ne-am slobozit în Ţara Ungurească, să mergem la România în slujbă nouă? Aşa de nebuni nu vom fi.

     Guvernul nou republican va da pământ la toţi pământeni. Guvernul de la România nu dă nimica.

     Deoarece nu am pierdut mintea, să mergem pe acolo. Noi, Românii, din Ardeal şi Banat, ne vom alcătui ţara separată, unde noi vom domni. Pe noi nu ne atacă nime, nici noi nu voim, să facem reu la nime. Să băgăm de seamă, să fie rânduială şi liniştire în satele noastre.

     Noi pretindem de la guvernul ţara acela, care cuvine oare-şi-căruia, dar nu sântem hoţi, ci Români bieţi, harnici şi cinstiţi cari voesc să lucră în pacea bună şi coînţelegere".

     Un alt manifest-apel, având, se pare, un autor român, întocmit după rechemarea armatei române la arme, în noiembrie 1918, se adresa pe larg soldaţilor, ţăranilor şi muncitorilor români, cam în acelaşi sens.

     "Stăpânirea v-a chemat din nou sub arme. N-aţi putut încă vedea pe ai voştri, nu v-aţi putut vedea de sărăcia voastră, şi din nou, cu sacul în spate, vă trimit în cazărmi şi în tranşee, pentru ca să aveţi din nou cunoştinţă cu generalii boieri, care n-au avut pentru voi altă dragoste decât a bătăii şi schingiuirii. Foametea şi bolile care au decimat pe fraţii voştri în războiul trecut, vă pândeşte iarăşi.

     Pentru ce această nouă mobilizare? Când acum doi ani s-a început războiul, capitaliştii, boierii şi ciocoii spuneau că ei urmăresc prin aceasta libertatea fraţilor noştri din Transilvania şi Bucovina. Muncitorii şi ţăranii de acolo vor putea să-şi facă orice guvern voesc. Aţi auzit despre revoluţia, care s-a petrecut în toată Austro-Ungaria? Aţi auzit că în toate aceste ţări a fost proclamată republica?

     Drept că muncitorii şi ţăranii n-au devenit pe deplin stăpâni, dar au cu mult mai multe drepturi, decât voi în România.

     Atunci care este scopul războiului cel nou? (...)

     Capitaliştii, boierii şi generalii români vă înşeală. Ei vă duc nu să liberaţi pe românii de peste munţi, ci să-i subjugaţi, ei vă duc să luptaţi împotriva revoluţiei sfinte, eliberatoare a popoarelor.

     Ştiţi că acum un an revoluţia bolşevică din Rusia a adus la putere în această ţară pe muncitori şi ţărani. Aţi aflat că Rusia este azi o republică a Sovietelor (Sfaturilor). Aceasta înseamnă că în loc de Cameră şi Senat (unde sunt aleşi duşmanii poporului, călăii lui), în fruntea ţărei se află Sovietele (Sfaturile) muncitoreşti şi ţărăneşti (...)

     Pilda poporului rus a fost urmată de ţăranii din Germania, Austria şi Ungaria. Stăpânirea româna se teme că şi muncitorii din România vor acelaşi lucru, Iată pentru ce sunteţi mobilizaţi, stăpânirea din România vrea să facă din voi călăii revoluţiei din Rusia şi Ungaria.

     Pe transilvăneni îi aşteaptă acum aceeaşi soartă oropsită, care au adus stăpânirea românească/pentru/ţăranii şi muncitorii din Basarabia."

Dar această propagandă maghiară sau de stânga, de inspiraţie maghiară, foarte puternică în 1918-1919 în Transilvania, nu a fost lăsată fără replică de propagandă unionistă românească, care avea avantajul de a corespunde simţămintelor vitale ale poporului român, pe care nici un apel la democraţie nu le putea anula.

O replică hotărâtă contra propagandei maghiare duşmănoase ideii româneşti de unire, dădea la 25 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român din Oraştie, sub semnătura preşedintelui sau Dr. Aurel Vlad. În cuprinsul acestuia se arăta:

"Fraţi Românii

     Agenţi de-ai guvernului unguresc răspândesc proclamaţii între popor, făcând propagandă contra alipirii noastre cătră România.

     O mie de ani am fost sub stăpânirea ungurească, o mie de ani am suferit şi acum guvernul unguresc ne promite marea cu sarea, ca să rămânem mai departe în tovărăşie cu ungurii.

     Alţii, ca să strice rosturile şi fericirea neamului românesc, zic să nu ne alipim cătră România, ci să formăm noi singuri o ţară separată, adică noi, românii, să formăm două ţări slabe, şi nu una mare şi tare, o Românie Mare, puternică şi unitară.

     Fraţi Români, îndemnurile acestea vin de la duşmanii neamului nostru, cari cu orice preţ voesc să împiedice unitatea şi fericirea neamului Românesc.

     Tocmai de aceea, toţi Românii de omenire, într-un glas trebuie să strige, sus şi tare;

Trăiască România Mare!"
Consiliul Naţional Român
Dr. Aurel Vlad
preşedinte"

     Asemenea replici la propaganda antii-românească şi antiunionistă au dat şi Consiliile Naţionale Române din alte centre, ca de pildă cel din Sibiu, mai ales prin intermediul valoroasei prese sibiene.

     Într-adevăr, cu toate eforturile propagandei maghiare de a determina pe Români să nu asculte de îndemnurile pro-unioniste ale connaţionalilor lor, un număr imens al acestora a dat ascultare acestora, ţinând să fie prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, astfel încât - după cum anticipa ziarul "Libertatea'' din Oraştie, nimeni "să nu poată zice nici mâc, că n-a fost reprezentat poporul Român întreg la adunare".

     Deosebit de receptiv a fost cunoscutul manifest-apel lansat de la Blaj în 24 noiembrie 1918, prin ziarul "Unirea", în care se spunea: "Veniţi la Alba Iulia! Fraţi Români! Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 Decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile, cu zecile de mii. Lăsaţi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor fericit pentru întreg neamul Românesc (...) E ziua când se va hotărâ asupra sorţii noastre pentru o veşnicie".

     În acelaşi ziar, câteva zile mai târziu, cărturarul blăjean Octavian Prie publica articolul intitulat "Unitatea naţională", în care se răspundea clar propagandei duşmănoase, de stânga, arătându-se că unirea Românească era un imperativ major. "Celelalte se vor face, când vom vorbi de o singură naţiune, de un singur teritoriu Românesc... Nu există azi Român, care să nu dorească ocazia aceasta, cu impetuozitate vulcanică. În faţa acesteia, dispar toate veleităţile, toate consideraţiile de ordin particular. Acum e momentul să înfăptuim visul nostru de aur. Ne scapă, în veci nu-l mai prindem. Îl înfăptuim, am clădit marea operă pentru eternitate".

     Uriaşul succes al propagandei Româneşti pentru participarea cât mai masivă a poporului Român la măreaţa adunare, a fost consemnat, în primul rând de ziarul "Românul" din Arad, care la 27 noiembrie 1918, remarca deja: "Glasul nostru are un puternic răsunet în toate colţurile locuite de români şi în toate păturile neamului nostru. Azi nu este suflet românesc care să nu fie pătruns de dorul: "La Alba Iulia!". Nu sunt trenuri de ajuns, ţăranii pleacă pe jos, înfruntând greutăţile unui drum lung de iarnă, dar se duc(...) Un astfel de popor nu poate fi robul unui alt popor! Mergem pe jos, pe sus, în văzduh, în gând, şi, acolo vom fi toţi, într-o suflare, ţărani şi cărturari, să strigăm într-un singur glas şi o dorinţă, să ştie lumea întreagă că nu mai vrem, că nu putem fi iobagi".

     Deşi argumentele din manifestele maghiare erau puternice, mai ales prin faptul că România mamă era departe de a fi un stat democratic, iar ideile democratice cunoşteau o mare răspândire în epocă, bătălia propagandistică din 1918-1919 s-a soldat cu o strălucită victorie românească. Propaganda duşmănoasă, bazată pe argumente oricât de puternice, nu a putut înfrânge cu nimic dorinţa unanimă românească, bazată pe mersul firesc al istoriei, de a se construi o singură ţară unită, românească, ceea ce s-a decis la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 şi a fost aprobat şi confirmat pe plan internaţional la Trianon - Paris, la 4 iunie 1920.

Dr. Nicolae JOSAN