România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Stegarul Ioan Arion - martir al Marii Uniri

     În anul Marii Uniri, 1918, ultimele zile ale lunii noiembrie îi găseau pe românii de dincoace de Carpaţi într-o euforică stare sufletească. Ea era determinată de ştirea convocării, la 1 Decembrie, a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care urma să proclame unirea lor şi a teritoriilor locuite de ei din moşi-strămoşi cu Patria mamă. Erau zilele în care paşii multora se îndreptau cu grabă, cu pietate şi nădejde spre "Bălgradul lui Mihai Viteazul" pentru a-i desăvârşi opera, urmăriţi de gândurile optimiste, dar şi temătoare, ale celor rămaşi acasă. În condiţiile de atunci şi optimismul şi teama erau pe deplin justificate.

     Din respect pentru adevărul istoric, trebuie să arătăm că entuziasmul general al românilor din acele zile memorabile a fost frânt, ici-colo, în mod brutal, prin forţă armată, de către cercurile guvernante maghiare, care, deşi se autoproclamaseră revoluţionare şi democratice (se poate bănui câtă democraţie putea să promoveze un guvern format din aristocraţi), au întreprins tot ce se mai putea întreprinde, în conjunctura de atunci, pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Ungariei.

Mormintul eroului Ioan Arion, cimitirul Maieri, Alba Iulia

     În timp ce se declarau intenţiile de democratizare a ţării şi de introducere a unor reforme radicale, se luau măsuri discrete de contracarare a intenţiilor românilor de a se despărţi de Ungaria şi de a se uni cu România. Astfel, este înfiinţată la Cluj Secţia Ardeleană a Consiliului Naţional Maghiar, sub preşedenţia lui Apathy Istvan, un vechi şi înrăit duşman al românilor, transformată mai apoi în Primcomisariatul guvernamental din Ungaria răsăriteană.

     Întrucât, în cea mai mare parte a Transilvaniei, revoluţia a dus la îndepărtarea vechilor organe de stat şi la crearea condiţiilor pentru înfiinţarea consiliilor şi a gărzilor naţionale române, care au preluat puterea politică, administrativă şi militară din zonă, încă de la 8 noiembrie 1918, guvernul Karoly ordonă înfiinţarea unor gărzi naţionale speciale pentru paza căilor ferate, sub pretextul că întreruperea transportului feroviar ar duce la o adevărată catastrofă naţională. Pentru a atrage militarii ce se reîntorceau de pe fronturi, din cazărmi şi din prizonierat în aceste gărzi, se promitea o soldă zilnică de 25 coroane şi întreţinerea cu toate cele necesare, cei vrednici urmând să fie mai târziu recompensaţi şi cu loturi de pământ sau cu diferite slujbe la Stat.

     Asemenea gărzi s-au format pe traseul liniei ferate Cluj-Apahida-Teiuş, constituindu-se într-o adevărată lance, înfiptă adânc spre Sud, în teritoriul transilvănean aflat sub controlul românilor. Ulterior, aceste gărzi au fost întărite şi cu forţe militare regulate, întrucât, după cum se ştie, prin armistiţiul din 13 noiembrie 1918, încheiat la Belgrad între guvernul Karoly şi trupele Antantei de sub comanda lui Franchet d' Esperay, i se lăsase Ungarei un efectiv militar de 6 divizii.

     Din păcate, în garda naţională maghiară de cale ferată de la Teiuş au fost atraşi şi câţiva români din Cugir, care, mai apoi, în conjunctura care s-a creat, au fost nevoiţi să lupte la podul de peste Mureş de la Mihalţ şi la Brănişca împotriva armatei române. Arestaţi în luna decembrie 1918 de către C.N.R. din Cugir, împreună cu foştii lor camarazi unguri din localitate, ei au fost predaţi Marelui Stat Major al armatei române pentru a fi judecaţi.

     În zilele în care trenurile au început să aducă mulţimile de români spre Alba Iulia, pe traseul căii ferate Cluj-Teiuş au apărut şi trenuri militare blindate.

     O altă acţiune de contracarare a tendinţelor unioniste româneşti a fost cea de propagandă. Din documentele scrise pe care le-a avut asupra sa echipa de agitatori arestată la Săvârşin în ziua de 30 noiembrie, pe trenul care ducea delegaţii, precum şi o parte din membrii Consiliului Naţional Român Central din Arad la Alba Iulia, s-a constatat că acţiunea era dirijată de către Comitetul central de Propagandă din Budapesta, având sprijinul ministerelor de război şi de comerţ. Agitatorii au declarat poliţiei din Alba Iulia că aveau misiunea să împartă manifeste şi să facă agitaţie împotriva unirii cu România, îndeosebi în gări.

     Toate aceste acţiuni nu mai puteau însă schimba mersul obiectiv al istoriei, căci furtuna conştiinţei naţionale, primenită de entuziasmul patriotic al realizării mult doritei Uniri, a cuprins toată suflarea românească. Nimeni şi nimic nu mai putea înăbuşi acest entuziasm, această voinţă hotărâtă să învingă orice obstacole pentru proclamarea Unirii. Erau vremuri revoluţionare. Românii, mai hotărâţi ca oricând, se îndreptau cu miile, de pe toate plaiurile strămoşeşti, spre "cetatea Unirii". În această atmosferă clocotitoare, ce a cuprins toată Transilvania, feciorii şi fetele din Agriş (comuna Iara, judeţul Cluj) se adunau seară de seară la casa dascălului Ştefan Arion pentru a învăţa cântece naţionale şi a pregăti steagul pentru Alba Iulia: "steag mândru, căci Agrişul e sat de frunte şi agrişenii fruntaşi vor să fie şi la acest măreţ act".

     Ioan Arion cioplise cea mai frumoasă furcă din sat (folosită drept lance pentru steagul tricolor) şi ajuta, cu dibăcie, fetelor, alături de alţi feciori, să termine ţesutul tricolorului. Vineri seara, în 29 noiembrie, acesta era gata, fermecându-i pe toţi privitorii cu frumuseţea lui. Preotul local Gheorghe Purdea, cu ochii strălucitori de bucurie, grăi tinerilor:

     - "Dragii mei, vrednic lucru am făcut. După atâta prigoană şi înjosire, voi dat-aţi steagului nostru cuvenita cinstire şi strălucire". El a propus ca a doua zi dimineaţa să se sfinţească steagul şi apoi delegaţia satului să pornească spre Alba Iulia. La sunetul clopotelor, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie, s-a adunat la biserică tot satul. Era o sâmbătă cu nori şi ceaţă, dar în sufletele oamenilor era numai soare, numai avânt şi curaj. Părintele Gheorghe a slujit Sfânta Liturghie cu o evlavie rară, pomenind pentru prima oară în viata lui pe Ferdinand I, regele tuturor românilor. După binecuvântarea şi sfinţirea steagului, el îl înalţă ca pe un brad în faţa sătenilor şi le spuse:

     - "Sâmbăta e ziua morţilor, dar pentru toţi românii din Transilvania şi deci şi pentru Dumneavoastră, această sâmbătă este Ziua învierii! De acum toţi românii transilvăneni sunt liberi în ţară liberă! şi semnul libertăţii noastre este steagul acesta". La întrebarea preotului: "cine este acel bărbat care să ducă steagul acesta la marele praznic al neamului de la Alba Iulia? ", în biserică s-a făcut linişte. Oamenii se uitau de jur împrejur, măsurau cu privirea şi pe un fecior şi pe altul, când deodată, din mulţime, se auzi un glas hotărât: eu părinte! Era Ioan Arion, un flăcău de 24 de ani (născut la data de 3 iunie 1894 în satul Agriş, fiul lui Gheorghe şi Irina - agricultori), "voinic ca un brad, chipeş şi frumos, având o forţă herculiană", care făcuse peste trei ani de război şi se întorsese acasă cu gradul de caporal. Mulţimea a încuviinţat:

     -"Ioanu Irinii să-l ducă, părinte!"

     Preotul i-a luat apoi alesului jurământul:

     "Jur că acest drapel nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viaţa mea şi voi ajunge cu el la Alba Iulia".

     După ieşirea din biserică, în acelaşi sunet al clopotelor şi-n dulceaţa cântecelor naţionale, cei douăzeci şi cinci de reprezentanţi ai Agrişului, îmbrăcaţi sărbătoreşte, se porniră la drum, însoţiţi de întregul sat, până la hotarul localităţii Plaiuri, străbătându-se pe jos, în cap de iarnă, peste 20 de km, până la Turda. În frunte păşea hotărât stegarul Ioan Arion, apoi preotul Gheorghe Purdea, învăţătorul Ioan Metan, Ilie Berar, Teodor Luca, Anton Arion, Anton Berar şi alţii.

     -"Vom avea o ţară mare şi frumoasă ca o minune:

     -Vom avea belşug de toate şi pace:

     -Vom avea armata noastră şi dregători de limba şi legea noastră".

     Cu astfel de discuţii, învioraţi de cântece, dar cu o ţinută demnă, chibzuită, pe tot parcursul, pătrunşi de semnificaţia istorică a momentului, agrişenii au sosit la Turda, traversând centrul oraşului până la gară. Aici au fost primiţi cu bucurie de grupurile ce reprezentau alte localităţi, pe peron întinzându-se o horă în care s-au prins călătorii şi localnicii.

     O spontană şi însufleţită manifestare a avut loc şi în gara Ghiriş (Câmpia Turzii) la sosirea trenului dinspre Cluj, mai ales că în el se afla şi Badea George Pop de Băseşti, cunoscut în tot Ardealul. La acest tren a fost ataşată şi garnitura sosită de la Turda, precum şi alte vagoane, deschise, de marfă, căci lumea se revărsa din toate părţile într-un entuziasm general, ca un adevărat şuvoi. Aceeaşi atmosferă, de mare sărbătoare, era şi în gara Ghiriş.

     Podoaba cea mai de preţ era pădurea de steaguri tricolore ce fâlfâiau la ferestrele trenului şi în vagoanele deschise. Impresiona, în mod deosebit, atât stegarul, "un munte de om", cât şi steagul agrişenilor.

     Deşi guvernul Karoly promisese C.N.R. Central că va evita vărsările de sânge, dând ordine organelor de circulaţie şi celor de siguranţă să nu saboteze în nici un fel călătoria românilor spre Alba Iulia, pe traseul căii ferate Războieni-Teiuş s-au întâmplat provocări regretabile ale forţelor militare guvernamentale.

     În ziua de 30 noiembrie 1918 o mulţime de trenuri, obişnuite şi speciale, pline de călători români, civili şi militari, se îndreptau spre locul Adunării Naţionale. În gara Războieni se aflau cantonate însemnate forţe militare maghiare, alcătuite din gardişti, militari din unităţile de siguranţă a căilor ferate, precum şi dintr-un tren special cu husari, care transporta echipament militar de la Coşlar la Dej. Imediat după masa de prânz, la ora 14, în staţie a intrat un tren de persoane, venind de la Târgu Mureş, plin cu români. Aceştia au coborât pe peron şi, manifestându-şi bucuria, au aclamat cu pasiune România Mare, fapt ce a iritat mult pe militarii maghiari.

     După o oră şi un sfert a intrat în staţie trenul ce venea de la Oradea, prin Cluj. Pe acest tren s-a urcat la Ciucea şi delegaţia din Sân Georgiul de Mureş, condusă de protopopul Vasiliu Pop. Pe locomotiva trenului, în staţia Ghiriş (Câmpia Turzii) au fost arborate două drapele româneşti. Veselia şi manifestările românilor, arborarea steagurilor naţionale şi, după cum avea să afirme procurorul militar care a anchetat cazul, cuvintele jignitoare care le-au fost adresate, i-au determinat pe husarii de pe trenul special, între care protopopul Vasiliu Pop a recunoscut pe câţiva gardişti maghiari din Zalău, în frunte cu fostul stegar Kerekes, să atace înarmaţi trenul românilor, de pe care au zmuls drapelele şi le-au călcat în picioare. Văzând aceasta, un fecior din Buciumi (Sălaj), Sachie a lui Holdoş, a sărit din tren în mijlocul husarilor şi smulgându-le unul din drapele l-a aşezat la locul lui pe locomotivă. Pentru a nu se agrava conflictul, mecanicul a pornit trenul în direcţia Teiuş. La scurt timp după aceea, s-a dat drumul din gară şi trenului cu husari, in direcţia Cluj-Dej. Nu după mult timp, a sosit în gara Războieni trenul cu delegaţi de la Ocna Mureş, aceştia manifestându-şi entuziasmul cu muzici şi fanfare. Întrucât garda maghiară a luat poziţie în faţa staţiei, în replică, ofiţerii români din tren şi-au aliniat şi ei soldaţii în lungul acestuia, silind astfel pe gardiştii maghiari să se retragă şi să se lase doar câteva santinele.

     Între timp, a intrat în gară şi trenul special din direcţia Cluj, la care, în staţia Apahida, au fost ataşate şi vagoanele delegaţilor dinspre Dej, într-unul dintre acestea călătorind şi protopopul Ioan Sonea din Reteag, însoţit de fiii săi. La Ghiriş (Câmpia Turzii) la acest tren au fost ataşate şi alte vagoane, inclusiv garnitura venită de la Turda (vagoane deschise) în care se afla delegaţia agrişenilor, în frunte cu stegarul Ioan Arion.

     Fiind informaţi despre întâmplarea cu drapelul românesc călcat în picioare, militarii români din cele două trenuri au năvălit asupra gărzii maghiare şi au dezarmat-o, luându-i 30 de puşti. Şeful staţiei a reuşit să aplaneze şi acest conflict, dând drumul trenurilor spre Teiuş. După informările furnizate de către protopopul Ioan Sonea şi de pe trenul cu care călătorea el, la Războieni, câţiva husari, profitând de întunericul care s-a lăsat, au rupt drapelele româneşti arborale pe ultimul vagon, dispărând apoi în întuneric când românii au prins de veste.

     La Teiuş, garda naţională maghiară comandată de căpitanul Francisc Varga a fost întărită cu trupe de husari venite de la Aiud, sub comanda căpitanului Iuliu Tookos şi cu un tren blindat, postat pe linia I-a. La ferestrele de la etaj ale gării au fost postate mitraliere şi puşti mitraliere.

     Parcă anume pentru a complica situaţia, pe linia a 5-a se afla staţionat un tren plin cu militari germani înarmaţi, aflaţi în retragere din România. Trenurile cu români au fost oprite pe liniile dintre trenul blindat şi trenul cu nemţi. Aceasta nu i-a deranjat însă pe delegaţi, care, deşi era deja seară, au coborât pe peron, au arborat un drapel românesc pe frontispiciul gării şi, în sunetele fanfarei din Ocna Mureş, care cânta "Hora Unirii", au încins o horă impresionantă. Jocurile şi cântecele româneşti au continuat cu marşul revoluţionar "Deşteaptă-te române" şi cu imnul de slavă şi nădejde "Pe-al nostru steag e scris Unire!"

     Conform raportului procurorului militar maghiar, aceste manifestări zgomotoase i-a iritat peste măsură pe militarii şi lucrătorii de cale ferată maghiari din staţie, aceştia considerându-le "defăimătoare la adresa naţiunii maghiare". Între timp, comandamentul militar maghiar din Cluj a dat ordin forţelor sale din Teiuş să nu permită plecarea trenului special al românilor, până ce aceştia nu vor preda cele 30 de puşti sechestrate la Războieni.

     După dispute dure, de peste o oră, timp în care ambele părţi au luat legătura telefonică cu Comandamentul militar din Cluj, în faţa iminenţei unor ciocniri sângeroase, s-a ajuns la compromisul că românii să lase o chitanţă pentru cele 30 de arme, urmând să le restituie ulterior.

     În aceste condiţii, în jurul orei 20, s-a dat drumul trenului în direcţia Alba Iulia. Dar, abia pornit din staţie, trenul a fost supus unui tir încrucişat de arme de foc. Procurorul militar maghiar, trimis pentru anchetarea cazului, recunoaşte că s-a tras din toate părţile, inclusiv cu mitralierele amplasate la etajul gării.

     Unul dintre lucrătorii de cale ferată prezent în staţie a mărturisit mai târziu procurorului român de anchetă că sa tras din clădirea gării, din trenul blindat şi din trenul cu militari germani. După declaraţia protopopului Ioan Sonea, tirul a însoţit trenul până la 2 km distanţă de gara Teiuş.

     Ploaia de gloanţe trase asupra ultimului vagon au lovit drept în inimă pe stegarul Ioan Arion, care, cu steagul ciuruit în mâini, s-a prăbuşit în braţele consătenilor săi. Tricolorul a fost preluat de către învăţătorul Ioan Metan.

     Se pare că gloanţele trase asupra trenului în care a fost ucis Ioan Arion au făcut şi alte victime, întrucât, ca martori oculari, protopopii Vasiliu Pop şi Ioan Sonea au arătat în declaraţiile lor că un alt călător a fost grav rănit, murind mai târziu, iar un altul a fost rănit mai uşor, iar în situaţia cu mormintele eroilor din Alba Iulia, întocmită în anul 1940 de către primăria oraşului, este amintit, pe lângă Ioan Arion şi Sava Alois, ca fiind ucis în anul 1918. Date mai precise despre acesta din urmă nu s-au putut însă afla până în prezent.

     După cum rezultă din documentele timpului, moartea lui Ioan Arion a fost fulgerătoare. Cei din preajma lui au fost auziţi exclamând imediat: "avem un mort". La oprirea trenului în gara Coşlar, delegaţii au aflat evenimentul. S-a hotărât transportarea celui ucis la Alba Iulia. Constatarea oficială a decesului s-a făcut prin garda naţională română din oraş, care a găsit urmele a două gloanţe.

     Anunţaţi de cele întâmplate, fruntaşii şi conducătorii românilor sosiţi la Alba Iulia l-au declarat pe Ioan Arion ca "mort al naţiunii române". Trupul său a fost aşezat pe catafalc în biserica ortodoxă din Maieri, aflată sub administrarea preotului Florian Rusan, care era, în acelasi timp, şi duhovnicul gărzii şi a legiunii române din localitate.

     Din fotografia pe care o realizează, probabil în ziua de 1 sau de 2 decembrie 1918, fotograful Unirii, Emanoil Mârza, (cea de a 7-a fotografie a sa din seria realizată atunci) se observă că decedatul era îmbrăcat în haine militare. Decesul a fost înregistrat atât la oficiul de stare civilă al oraşului, cât şi la Parohia ortodoxă unde s-a oficiat înmormântarea, deşi cu unele erori.

     Pe lângă cei doi martori oculari - protopopii greco-catolici Vasiliu Pop din Sân Georgiul de Mereş (Sălaj) şi Ioan Sonea din Reteag (Bistriţa Năsăud), evenimentele petrecute pe porţiunea de cale ferată Războieni-Teiuş au fost relatate şi de către procurorul militar maghiar din Cluj, care la 1 Decembrie 1918 a fost trimis să ancheteze cazul, precum şi de către presa românească şi maghiară a timpului. În perioada 27 aprilie 1919 - 8 martie 1921 cazul a fost recercetat de către procuratura de stat din cadrul Tribunalului Alba Iulia.

     Dacă rapoartele celor doi protopopi, adresate Mitropoliei greco-catolice din Blaj, par sincere, ei relatând ceea ce au văzul şi au auzit în timpul călătoriei spre Alba Iulia, cel al procurorului militar maghiar din Cluj dezamăgeşte, nu numai prin faptul că este părtinitor, punând totul pe seama românilor, dar şi pentru faptul că nu reflectă profesionalismul riguros cerut de o asemenea anchetă.

     Astfel, ucigaşul sau ucigaşii lui Ioan Arion au rămas necunoscuţi opiniei publice. În raportul său procurorul militar maghiar din Cluj propunea clasarea cauzei, ca fiind cu autori necunoscuţi. Acest raport, o mostră clasică de cum nu trebuie să arate un act de anchetă în cauză de asasinat, după opinia noastră, se putea foarte bine redacta stând comod într-un birou şi utilizând datele din presa timpului. Procedându-se astfel, la relatarea faptelor mai trebuia adăugată doar părerea personală. Or, întrucât ancheta s-a făcut imediat după asasinat, în ziua de 1 Decembrie , ne-am aşteptat să fie consemnate interogatoriile, rezultatele autopsiei, rezultatele studiului balistic şi alte elemente de pură specialitate, care să fi dus la elucidarea cauzei. Nimic însă din toate acestea nu apar în raport. Deşi părtinitor, subliniind mereu provocările zgomotoase ale românilor şi, în antiteză, eforturile permanente ale comandanţilor militari maghiari de a evita ciocnirile, el a devenit, cu trecerea timpului, un preţios document istoric (după părerea noastră) pentru faptul că redă starea euforică a românilor ce se îndreptau spre Alba Iulia, numărul lor impresionant, precum şi structura socială şi profesională a participanţilor. În acelaşi timp, el nu poate evita sublinierea resentimentelor militarilor şi ale autorităţilor guvernamentale maghiare faţă de aspiraţiile unioniste şi de independenţă ale românilor.

     În anul 1919, pe baza unor zvonuri, conform cărora pe Ioan Arion l-ar fi împuşcat un tânăr maghiar de 19 ani, Iuliu Andrasi, frânar de trenuri din gara Teiuş, Procuratura Tribunalului Alba Iulia redeschide dosarul cauzei. Afirmativ, acest tânăr, în seara zilei de 30 noiembrie 1918, profitând de întuneric şi stând lângă vagonul de poştă al trenului cu care românii se îndreptau spre Alba Iulia, în momentul punerii acestuia în mişcare a început să strige în batjocură "Traiască România Mare", în timp ce, din puşca ce o ţinea în mâini, slobozea gloanţe asupra celor din vagoane.

     Cel care a lansat zvonul, pretinzând că a fost martor ocular la această scenă, afirmă că aproape imediat s-au auzit strigăte din tren şi expresia "Avem un mort!". Ancheta şi dezbaterea cazului Ioan Arion a durat doi ani, atât la Tribunalul Alba Iulia cât şi la Curtea de Apel din Cluj, sfârşindu-se prin clasarea cazului din lipsă de probe împotriva inculpatului Iuliu Andrasi. La dosar a fost conexat şi raport din luna decembrie 1918 al procurorului militar maghiar din Cluj.

     Reexaminând întregul dosar, am remarcat că unul dintre cei care au tras cu puşca mitralieră asupra trenului cu români de la etajul gării Teiuş a fost locotenentul de husari Gaspar Varadi, care, mai apoi, a fost ucis, în luptele cu armata română de la podul Mureşului dinspre Mihalţ. Poate că astfel Dumnezeu a făcut dreptate acolo unde oamenii s-au dovedit neputincioşi.

     Referitor la cele întâmplate în gara Teiuş în seara zilei de 30 noiembrie 1918, Vasile Goldiş va preciza mai târziu: "În opinia publică românească s-a împământenit credinţa că Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a desfăşurat fără nici o jertfă de sânge. Inexact. Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi-a avut martirul său. În preziua învierii naţionale, din toate părţile Ardealului grăbeau trenurile tixite de români spre Alba Iulia. Sosise un tren lung dinspre Cluj la Teiuş, în uşa unui vagon flăcăul Ioan Arion, înalt şi voinic, ca Făt-Frumos din poveşti, fâlfâia cu mândrie tricolorul românesc al Ardealului. Trenul se opri. În acel moment ploaia de gloanţe izbi în vagoane. O ceată de unguri înarmaţi se furişase pe acoperişul şi în podul clădirilor din staţiune.

     Ioan Arion fu lovit drept în inimă. Căzu mort în braţele camarazilor. Trupul lui neînsufleţit a fost adus la Alba Iulia şi aşezat în biserica ortodoxă, de unde i s-a făcut înmormântarea Luni, în 2 Decembrie. În sicriul deschis rana era descoperită şi se vedea încă sângele închegat deasupra inimii. Adânc emoţionat, ca niciodată în viaţa mea, dinaintea de vremi cernitului iconostas al bisericuţei, i-am mulţumit pentru jertfa sângelui său vărsat pe altarul libertăţii.

     Acum odihneşte în cimitirul de sub cetatea lui Mihaiu: un modest monument <îi> veghează la căpătâiu. Se spunea că are o mamă văduvă şi doi fraţi. (informaţie corectă n.n.). Cu adâncă pietate îi pomenesc aci numele şi aş fi mângâiat, dacă cineva ar afla pe maică-sa şi pe fraţii săi şi le-ar aduce lor, în oarecare chip, prinosul de recunoştinţa de la neamul lui românesc, de dragul căruia el a trebuit să moară în floarea tinereţei de gloanţele duşmanului".

     Înmormântarea lui Ioan Arion, declarat martir al neamului, a avut loc, deci, în ziua de 2 decembrie 1918, cu o solemnitate deosebită. La mormânt a luat cuvântul generalul Leonte, delegatul armatei române din Regat la Marea Adunare Naţională, care, în final, l-a sărutat pe frunte, dându-i astfel sărutarea întregii ţări. Au vorbit apoi Vasile Goldiş, protopopul Vasile Urzică şi preotul Florian Rusan. Mulţimea imensă de români, care l-a condus pe martir pe ultimul său drum, şi-a dat obolul, colectându-se pentru familia acestuia, prin teologul Enea Patachi-Văleanu, suma de 3564 coroane. Optimismul robust, dorinţa de-a vedea cu ochii lui împlinirea idealului unităţii naţionale, speranţa într-o viaţă mai bună pentru omul de rând ale martirului Ioan Arion au fost surprinse în versurile funebre compuse atunci de către poetul Ovidiu Hulea, pe care fetele şi flăcăii din Agriş le-au cântat, nu numai cu prilejul înmormântării sale, acolo la Alba Iulia, ci şi după ce s-au întors acasă. Iată câteva fragmente din aceste versuri:


"Nu mai plânge mamă dragă
Că mă plânge Ţară-ntreagă...
...Numai eu zâmbesc acum
Cum tot merg pe albul drum...
...Că vedeam o ţară mare

Parcă mai n-avea hotare.
Şi-n ea numai fraţi români
Dar nu robi, ci toţi stăpâni.
...Nu erau case sărace

Iar în inimi numai pace."

     Agrişenii s-au întors de la Alba Iulia, pe de-o parte trişti că au pierdut pe stegarul şi organizatorul acţiunilor lor, dar şi mândri de el, pe de altă parte, bucuroşi că au fost martori oculari ai epocalului eveniment de la 1 Decembrie 1918, când s-a aprins marea flacără a dreptăţii poporului român.

     În ziua de 11 ianuarie 1919, la mormântul lui Ioan Arion s-a oficiat parastasul de şase săptămâni, în prezenţa unei companii de onoare comandată de col. Nicolau şi a unei mari mulţimi de cetăţeni. În timpul slujbei, preotul Rusan a pomenit pe toţi martirii neamului românesc.

     În decembrie 1919, pe mormântul lui Ioan Arion au fost aşezate coroane făcute prin contribuţia unor cetăţeni ai oraşului.

     La 23 februarie 1920, primăria oraşului se adresează prefecturii judeţului, arătând că de mai bine de un an la mormântul martirului nu s-a aşezat nici un semn de pietate. Se cerea intervenţia la forurile superioare pentru punerea la dispoziţie a unei sume destinate acestui scop. La 10 martie 1920, prefectura înaintează raportul Consiliului Dirigent - Resortul Internelor din Cluj, care aprobă şi trimite suma de 10.000 coroane.

     Probabil, cu realizarea mormântului şi a crucii a fost încredinţat preotul Florian Rusan, întrucât, în luna noiembrie 1920, acesta lansează o invitaţie tipărită către oficialităţi, pentru participarea la parastasul şi procesiunea la mormânt din ziua de 28 noiembrie 1920. Astfel, oraşul marii înfăptuiri de la 1 Decembrie 1918, îşi "îmbogăţea" zestrea cu încă un monument de martir. Pe cruce, epitaful înserat atrage atenţia vizitatorului: "Ioan Arion din comuna Aghiriş (în loc de Agriş n.n.) ucis mişeleşte de garda maghiară în gara Teiuş în drum spre Marea Adunare ţinută în Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 - Naţiunea recunoscătoare".

     La 27 noiembrie 1921, Ioan Arion a fost din nou comemorat în biserica din Maieri a preotului Rusan, în prezenţa autorităţilor civile şi militare ale oraşului, a unei subunităţi de ostaşi şi a fanfarei militare. La solemnitate a participat, de această dată, şi mama martirului. Au elogial pe cel pomenit preotul Rusan şi generalul Glodeanu. Pentru mama eroului s-a realizat o fotografie a mormântului şi sa colectat suma de 1000 lei.

     Apoi, încet-încet, mai ales după încetarea păstoririi preotul Florian Rusan, colbul uitării s-a aşternut peste memoria şi mormântul celui ce a fost sacrificat în cel mai frumos moment al vietii sale.

     În ce priveste modestul mormânt-monument al lui Ioan Arion din cimitirul Maieri, în afară de faptul că a început să se degradeze, credem că ar trebui reluată măcar tradiţia preotului Florian Rusan de la Parohia ortodoxă din cartier (Maieri 1) de a se oficia anual un parastas sau o slujbă de pomenire a celui pentru care naţiunea română si-a propus să fie recunoscătoare.

     Căci şi marele nostru istoric, Nicolae Iorga, arăta în ceasurile de mare entuziasm şi de fericire ale realizării unitătii naţionale românesti: "Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a Unirii, de la general şi de la fruntaş ardelean, până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou", iar primul martir al României reîntregite, după afirmaţia lui Vasile Goldiş, a fost Ioan Arion, stegarul din Agriş.

Ioan PLEŞA & Laurenţiu MERA

(din periodicul "Apulum", vol XXXIII/1996)