Rememorarea
numelui şi a faptelor lui Mihai Viteazul în perioada Marii Uniri
În istoria românilor două nume strălucesc,
fără posibilitatea de a fi vreodată egalate: Mihai Viteazul
şi Alba Iulia. Şi fiindcă amândouă simbolizează
realizarea ţelului celui mai scump al poporului român, urmărit
cu perseverenţă şi necontenit de-a lungul secolelor, cel al
unităţii de neam şi, mai apoi, naţionale şi al
constituirii statului naţional unitar, în conştiinţa
noastră ele au ajuns la un fel de simbioză, pomenirea unuia
fiind suficientă pentru a ni-l reaminti şi a ni-l reprezenta
şi pe celălalt.
Astăzi, este limpede pentru toată
lumea iubitoare de adevăr că prin toate acţiunile sale
politice, militare şi diplomatice, Mihai Viteazul a urmărit, în
mod conştient, realizarea unui stat românesc unificat, suficient de
putenic pentru a se opune tendinţelor de cucerire şi de
subjugare ale Imperiului otoman, dar şi ale Imperiului Habsburgic, în
curs de formare. Acţiunea avea importanţă şi pentru
celelalte state din zonă, precum şi pentru coaliţia creştină
de pe continentul european.
Fără a intra în amănunte,
să reamintim că, înaintea acţiunilor militare şi
politice din Transilvania, domnitorul a încercat şi a reuşit,
în oarecare măsură, să realizeze punţi de legături
sufleteşti şi culturale cu românii de aici, mai întâi prin
subordonarea Mitropoliei ortodoxe ardelene celei similare din Târgovişte
(1595) şi mai apoi prin ridicarea ei la respectul cuvenit (1596).
Noua biserică mitropolitană construită de el în afara cetăţii
Bălgradului (1597) a fost dotată cu tiparniţă, iar în
incintă funcţiona şi o şcoală românească.
Personal cred că nu întâmplător ctitorul va alege ca hram al
noii biserici "Sfânta Treime", simbolizând, desigur, cele trei
ţări româneşti. Mă bazez pe faptul că sigiliul său
din anul 1600 al statului unificat, este foarte asemănător cu
cel al Mitropoliei Bălgradului, cu deosebirea că în locul
personajelor sfinte apar: Domnul în câmpul stâng, Doamna Stanca în cel
drept, despărţiţi fiind de coloana, pe verticală, a
stemelor color trei ţări româneşti, cea a Transilvaniei
formând baza, iar cea a Ţării Româneşti corolarul.
După cum se ştie, Mihai
Viteazul şi-a stabilit capitala statului unificat la Alba Iulia. Din
acel moment, pentru românii din generaţiile care i-au urmat
"vechea capitală a Ardealului" va însemna capitala marii
înfăptuiri politice a Domnului cu nume, înfăţişare
şi fapte de arhanghel. Temerara lui înfăptuire avea să-l
ducă însă la pierzanie, răscolind ura, pisma şi
gelozia numeroşilor săi duşmani.
Scurta şi nefericita lui domnie, în
care el nu a cunoscut bucuriile, nici măcar pe cele ale vieţii
de familie, ci doar privaţiunile şi frământările
misiunilor sale politice şi militare, a fost întreruptă, în
mod brutal, prin mişeleasca sa ucidere de pe Câmpia Turzii, la 19
august 1601. Lângă capul său, despărţit de trup
şi aşezat pe stârvul unui cal, ucigaşii şi cei care
i-au plătit au agăţat un epitaf în care era numit
"dac fioros şi adevărat Nerone". Lăsând la o
parte împietatea, constatăm că autorii lui, în furia lor oarbă,
fără să-şi dea seama, recunoşteau originea
dacoromană şi continuitatea poporului român pe vechea lui vatră
etnică. Se ştie că, până la urmă, capul domnului
a fost dus în Ţara Românească şi depus la mănăstirea
Dealu, ctitoria familiei sale. În ce priveşte corpul, se ştie că
a fost îngropat pe Câmpia Turzii şi că, mai apoi, a fost
dezgropat, transportat şi reînmormântat, probabil la Mitropolia din
Bălgrad. Operaţiunea trebuia să se fi făcut în mare
taină pentru a nu se cunoaşte locul mormântului si a se evita
astfel o eventuală pângărire. Din lipsă de probe
arheologice şi documentare chestiunea rămâne însă
ipotetică, dar ar fi o minune dumnezeiască, ca trupul trudit al
viteazului Domn să se odihnească în chiar cetatea măreţei sale înfăptuiri.
Opera politică de la 1599-1600 s-a spulberat în condiţiile
vitrege ale dispariţiei autorului ei. Ea a rămas însă ca
un far călăuzitor al generaţiilor care au urmat, în lupta
pentru refacerea ei.
|
|
După o vreme destul de lungă de stare latentă, în
care se părea că totul a fost dat uitării importanţa
operei politice a lui Mihai Viteazul a ieşit la iveală,
în toată splendoarea ei, în perioada de formare a conştiinţei
naţionale a poporului nostru. Mai întâi reprezentanţii
Şcolii Ardelene, în frunte cu Gheorghe Şincai, şi
mai apoi cei ai generaţiei paşoptiste, în frunte cu
Nicolae Bălcescu, au scos în evidenţă puternica
personalitate a lui Mihai Viteazul şi importanţa operei
sale politice, ca moştenire lăsată urmaşilor.
Se poate spune că după revoluţia de la 1848-1849,
când naţiunea română a ajuns la conştiinţa
de sine, nu au mai fost momente importante ale luptei poporului
român pentru drepturi şi independenţă naţională
în care numele lui Mihai Viteazul şi, implicit, a faptelor
sale să nu fie pomenite. |
Cu atât mai mult s-au rememorat persoana
şi faptele lui în
perioada de realizare a Marii Uniri, când s-a dus la bun sfârşit
opera începută înainte cu 319 ani. Cu câţiva ani înainte de
declanşarea primului război mondial, la 20 septembrie 1909, cu
ocazia manifestărilor prilejuite de adunarea generală a
"Societăţii pentru fond de teatru român" din Alba
Iulia, istoricul blăjan Augustin Bunea, pe atunci, probabil, încă
preşedinte al Clubului politic
central al românilor din comitatul Alba Inferioară, cu sediul în
Blaj, avea să ţină un discurs în care exprima nădejdea
în înfăptuirea visului lui Mihai Viteazul. "Am venit, spunea
el, să dăm tributul nostru artei româneşti în acest oraş
care trebuie să fie pentru fiecare român un loc sfânt... căci
aici a fost leagănul neamului românesc de astăzi... Aici a fost
reşedinţa gloriosului Voievod Mihai Viteazul: de aici a stăpânit
el toată întinderea Ardealului... Azi situaţia noastră în
acest loc e zdrobită. Dar pe ruinele acestea noi vom clădi odată
iarăşi templul dărâmat, vom ridica templul libertăţii
noastre politice naţionale"...
Apoi, cu puţin înaintea izbucnirii
războiului, la 31 mai 1914, din iniţiativa a peste 100 de fruntaşi
din comitatul Alba Inferioră s-a convocat la Alba Iulia o mare
adunare politică a românilor. În apelul intitulat "La Alba
Iulia" lansat de ziarul "Libertatea" din Orăştie
se cerea: "Să curgă pe zi noi râuri cât mai vii de popor
spre cetatea lui Mihai Viteazul spre Alba Iulia... şi să spună
acolo lumii şi ţării că românii ardeleni, ca şi
fraţii lor bănăţeni, sunt mai mult ca ori-şi-când
ştiutori de însemnătatea lor pe acest pământ, pe care îl
locuiesc de 2000 de ani".
În
timpul războiului mondial, la congresul din 15 martie 1915 al românilor
aflaţi în "ţară", în România, circula ideea că
proclamarea deplinei unităţi naţionale să se facă
în oraşul gloriei de la 1599-l600,... " căci inima românilor
palpită în Alba Iulia".
În aceeaşi perioadă, într-un
discurs ţinut la una dintre adunările Ligii pentru unitatea
politică a tuturor românilor, ţinute în Bucureşti,
Nicolae Filipescu cerea regelui Ferdinand să fie împlinitorul
visului întregului neam, de a se împodobi cu titlul lui Mihai Viteazul:
"domn al întreg Ardealului, al Ţării Româneşti
şi al Moldovei".
Asemenea idei şi manifestări
vor apare şi la românii ardeleni aflaţi prizonieri în Rusia.
Astfel, printr-un apel pe care îl adresează moţilor prizonieri,
în vara anului 1917, Filaret Bobeş, şi el fiu al Munţilor
Apuseni, îi îndeamnă pe aceştia să se înroleze, ca
voluntari, în armata româna şi să lupte pentru unirea cu
"România liberă", aşa "cum au dorit-o voievozii
Ştefan şi Mihai... şi cum au visat-o moşii şi părinţii
noştri". Se pare că
apelul a dat rezultatele scontate, întrucât la Iaşi vor sosi curând
primele eşaloane de voluntari români ardeleni, care-şi vor lua
denumirile simbolice de "Alba Iulia", "Avram Iancu"
şi "Turda".
Ideea că unirea Transilvaniei cu România să fie
proclamată la Alba Iulia este exprimată şi în telegrama
din 29 octombrie 1918 a Comitetului Naţional Român al voluntarilor
din Celiabinsc (Rusia) adresată regelui Ferdinand, în care se arăta
că ei aşteaptă să încoroneze pe "Majestatea
Voastră cât mai curând la Alba Iulia".
La 10 noiembrie 1918, odată cu
mobilizarea armatei române pentru alungarea armatelor germane din ţară,
se produce şi trecerea peste Dunăre a armatelor franceze
comandate de generalul Henri Berthelot. Cu acest prilej, generalul emite o
proclamaţie adresată poporului român, pe care îl cheamă
la arme, pentru a-şi face datoria, aşa cum îi cereau
"umbra lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân".
Încă în timpul tratativelor de la
Arad din 13-14 noiembrie 1918 dintre C.N.R. Central şi delegaţia
guvernamentală maghiară condusă de ministrul naţionalităţilor
Jaszi Oszkar, mai precis în 14 noiembrie, din Sibiu a fost trimisă
în misiune la Iaşi o delegaţie alcătuită din prof.
Nicolae Bălan şi căpitanul Victor Precup, pentru a lua
contact cu cercurile conducătoare din România, în scopul cunoaşterii
atitudinii acestora faţă de tendinţele de unificare ale românilor
transilvăneni. După îndeplinirea misiunii, printre altele,
prof. N. Bălan va ţine un discurs în şedinţa
Ligii Culturale locale, în care va afirma: "Am venit ca sol al
Ardealului ca să tălmăcesc voinţa nestrămutată
a întregului nostru popor de a reîntregi moştenirea naţională
a marelui erou. Pe cetatea Alba Iulia fâlfâie astăzi mândrul
nostru tricolor şi aşteaptă intrarea triumfală a
domnului urmaş al lui Mihai.
Eternă recunoştinţă viteazului căpitan al
oştirii, M.S. Regele Ferdinand I, care, într-un chip atât de desăvârşit,
s-a identificat cu idealul lui Mihai şi al neamului românesc de
pretutindeni."
După eşuarea tratativelor de la
Arad, încă din 15 noiembrie C.N.R. Central va discuta cu aprindere
unde să ţină Adunarea Naţională. Luând în
considerare argumentele istorice dar şi pe cele de siguranţă
el a hotărât ca aceasta să aibă loc la Alba Iulia. Este un
merit de necontestat al generaţiei de fruntaşi români din 1918
că au oferit prilejul oraşului primei unităţi statale
româneşti de la 1599-1600 să o desăvârşească.
Argumentaţia
politică şi istorică a acestei hotărâri va fi
subliniată şi foarte clar de către Vasile Goldiş, în aceeaşi
zi, de 15 noiembrie, în faţa grupului de tineri arădeni
veniţi să îndemne C.N.R. Central să proclame el Unirea
Transilvaniei cu România.
Se pare că în acele momente de tensiune a existat intenţia
Comandei Militare Centrale de la Arad de a se muta mai spre interiorul
ţării, la Alba Iulia, întrucât într-un ordin al gărzii
naţionale române din comuna Berghin adresat gărzilor similare
subordonate din satele vecine, se cerea mobilizarea a cât mai mulţi feciori care să ajute la mutarea "comandei superioare în vechea
capitală ca să putem proclama independenţa poporului
nostru".
La
17 noiembrie C.N.R. Central trimite la Alba Iulia : pe Iuliu Maniu pentru
a consulta Consiliului Naţional Român local dacă oraşul poate
oferi condiţiile necesare unei acţiuni de o asemenea amploare,
cum era Adunarea Naţională. Sosind în oraş, el a informat
pe conducătorii locali despre intenţia C.N.R. Central de a
convoca Adunarea Naţională aici, în "vechea capitală
a Ardealului şi a stabilit cu aceştia măsurile ce trebuiau
luate. Printre altele, Iuliu Maniu, a sfătuit pe locotenentul Ovidiu
Gritta să-şi formeze o companie de onoare pentru ceremoniile ce
urmau să aibă loc. De asemenea, el a cerut organizatorilor să
convoace cât mai mult popor, în haine de sărbătoare.
În ziua următoare, la 18 noiembrie, Maniu se deplasează la Blaj
unde îşi avea locuinţa, ca avocat al Mitropoliei greco-catolice
locale. Aici el ţine un discurs în faţa protipendadei în legătură
cu convocarea Adunării Naţionale. Referindu-se la locul de
convocare el pronunţă cuvintele: "Ghiciţi, desigur, de
ce acolo! Lucraţi din răsputeri ca adunarea aceasta să fie
vrednică de neamul românesc." După luarea tuturor acestor
măsuri, C.N.R. Central a lansat, la 20 noiembrie, circulara de
convocare a Adunării Naţionale la Alba Iulia, pe ziua de 1
Decembrie 1918.
În text oraşul este numit "Cetatea istorică a
neamului nostru" reamintindu-se opera politică a lui Mihai
Viteazul.
Două zile mai târziu, la 22 noiembrie, va fi elaborat şi
dat publicităţii programul Adunării. Făcând aceleaşi
referiri la trecut, acesta se încheia cu un apel adresat "Fraţilor
români!", în care se arăta: ... . Locul cel mai istoric al
neamului vă aşteaptă cu braţele deschise. Veniţi
deci, să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi
fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de
arhanghel " ...
La 24 noiembrie, în calitatea sa de organ comitatens, C.N.R. din
Blaj va lansa şi el chemarea, sub formă de manifest: "Veniţi
la Aiba Iulia!", prin care cerea tuturor românilor să participe
la Adunarea Naţională din 1 Decembrie ce va avea loc "în Bălgradul
lui Mihai Viteazul".
La sosirea în Aiba Iulia a C.N.R. Central, eveniment ce a avut loc
în după-masa zilei de 29 noiembrie, la cuvântul de bun venit al
localnicilor, preşedintele Ştefan Cicio Pop a răspuns: ...
"am venit pe aceste locuri de bogate amintiri naţionale. Aici a
fost Golgota, aici trebuie să vină şi mântuirea. Cu drag
am venit la marea adunare naţională, cea mai mare şi mai
frumoasă sărbătoare naţională pe care au avut-o
Românii de la descălecatul lui Traian încoace şi doresc să
ne apropiem de locul adunării cu smerenie şi cu demnitate".
În
ziua următoare, la 30 noiembrie, în localitate va apare primul număr
al ziarului "Alba Iulia, organ al proclamării unitătii naţionale", care adresa participanţilor la Adunare un vibrant
"Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi slavă
a neamului românesc".
Referiri
la trecutul istoric al oraşului Aiba Iulia şi la opera lui Mihai
Viteazul vor face şi vorbitorii din cadrul Marii Adunări Naţionale
din 1 Decembrie. Astfel, Ştefan Cicio Pop va considera Aiba Iulia ca
pe o "Mecca a neamului românesc", Vasile Goldiş va aprecia
că "s-a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea
aceasta prin braţul puternic al geniului scânteetor al Viteazului
Mihai", iar episcopul Miron Cristea, amintind "străvechea
Aiba Iulie, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri şi
suferinţe, dară şi cea mai sfântă nădejde",
sublinia că Unirea s-a realizat aici "În atmosfera tradiţiilor
lui Mihai Voda Viteazul".
În
ziua de 2 decembrie, în prima şedinţă de constituire
şi de lucru a Marelui Sfat Naţional Român, ales în ziua
precedentă în cadrul Marii Adunări Naţionale, la
propunerea lui Silviu Dragomir s-a aprobat textul unei telegrame adresate
regelui Ferdinand, în care Alba Iulia era caracterizată ca
"glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul".
În
telegrama de răspuns a regelui Ferdinand se aprecia realizarea unirii
în "vechea cetate a lui Mihai Viteazul, iar în cea a reginei Maria
se amintea tragedia tinerilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru
înfăptuirea idealului naţional "cu braţele întinse
spre Alba Iulia, cetatea împlinirii visului nostru".
În
acelaşi timp regina Maria a adresat o telegramă de mulţumire
femeilor românce din teritoriile de peste Carpati care de-a lungul
veacurilor au purtat o luptă hotărâtă şi plină
de jertfe "a cărei biruinţă a fost văzută
Duminecă la Alba Iulia".
Cele
două nume înfrăţite prin semnificaţia lor istorică:
Mihai Viteazul şi Alba Iulia, vor fi mai mult pomenite în perioada
de realizare faptică a unirii, ce a urmat imediat după
proclamarea ei. Astfel, în ziua de 19 decembrie 1918, când în Alba
Iulia va sosi primul batalion al armatei române, aparţinând
Regimentului 5 Vânători, s-a aflat că acesta purta numele de
Mihai Viteazul şi că s-a remarcat, în mod deosebit, în luptele
de la Mărăşeşti. Prin urmare, Comandamentul trupelor
române nu întâmplător a trimis această unitate în oraşul
simbol al unităţii naţionale. Batalionul a fost primit de către
oficialităţi în piaţa oraşului, în faţa
hotelului "Hungaria", unde era amplasat arcul de triumf. Din
acel moment piaţa a luat numele de "Mihai Viteazul", iar
hotelul de "Dacia".
De asemenea,
la 3 februarie 1919, din iniţiativa unui grup de profesori şi învăţători
locali, s-a inaugurat liceul "Mihai Viteazul", primul liceu românesc
de stat înfiinţat în teritoriul de dincoace de Carpaţi după
istoricul eveniment din 1 Decembrie 1918.
În
luna martie 1919, la Alba Iulia va fi instalată garnizoana unui
regiment de infanterie permanent care va purta numele oraşului, dar
care în nomenclatura militară figura sub Nr. 91.
Şi,
în sfârşit, un ultim eveniment pe care îl mai amintim, este cel al încoronării,
la 15 octombrie 1922, a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, ca
suverani ai României Mari, în catedrala construită special la Alba
Iulia între anii 1921-1922. În pronausul catedralei, în partea stângă,
străjuieşte figura impozantă a lui Mihai Viteazul şi
sigiliul statului român unit vremelnic. Catedrala a primit hramul
"Sfintei Treimi" şi are ca ocrotitori pe arhanghelii Mihail
şi Gavril. Dintr-un text mai recent, amplasat în interiorul
Catedralei Încoronării, deasupra intrării, aflăm că ea a
fost ridicată în memoria Catedralei lui Mihai Viteazul, primul
unificator al Românilor, pentru a rămâne peste veacuri ca simbol al
unităţii naţionale şi spirituale româneşti.
Astăzi,
când România nu mai este cea Mare şi când, totuşi, se mai găsesc
unii care îşi permit să umble cu creionul peste harta ei, urmărind
să o facă şi mai mică, este necesar să reflectăm
cu mai multă atenţie asupra trecutului nostru istoric pentru a
dobândi înţelepciunea necesară reclădirii edificiului naţional.
Ioan
PLEŞA
|
|
