România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Studii şi comunicări

Rememorarea numelui şi a faptelor lui Mihai Viteazul în perioada Marii Uniri 

            În istoria românilor două nume strălucesc, fără posibilitatea de a fi vreodată egalate: Mihai Viteazul şi Alba Iulia. Şi fiindcă amândouă simbolizează realizarea ţelului celui mai scump al poporului român, urmărit cu perseverenţă şi necontenit de-a lungul secolelor, cel al unităţii de neam şi, mai apoi, naţionale şi al constituirii statului naţional unitar, în conştiinţa noastră ele au ajuns la un fel de simbioză, pomenirea unuia fiind suficientă pentru a ni-l reaminti şi a ni-l reprezenta şi pe celălalt.

            Astăzi, este limpede pentru toată lumea iubitoare de adevăr că prin toate acţiunile sale politice, militare şi diplomatice, Mihai Viteazul a urmărit, în mod conştient, realizarea unui stat românesc unificat, suficient de putenic pentru a se opune tendinţelor de cucerire şi de subjugare ale Imperiului otoman, dar şi ale Imperiului Habsburgic, în curs de formare. Acţiunea avea importanţă şi pentru celelalte state din zonă, precum şi pentru coaliţia creştină de pe continentul european.

            Fără a intra în amănunte, să reamintim că, înaintea acţiunilor militare şi politice din Transilvania, domnitorul a încercat şi a reuşit, în oarecare măsură, să realizeze punţi de legături sufleteşti şi culturale cu românii de aici, mai întâi prin subordonarea Mitropoliei ortodoxe ardelene celei similare din Târgovişte (1595) şi mai apoi prin ridicarea ei la respectul cuvenit (1596). Noua biserică mitropolitană construită de el în afara cetăţii Bălgradului (1597) a fost dotată cu tiparniţă, iar în incintă funcţiona şi o şcoală românească. Personal cred că nu întâmplător ctitorul va alege ca hram al noii biserici "Sfânta Treime", simbolizând, desigur, cele trei ţări româneşti. Mă bazez pe faptul că sigiliul său din anul 1600 al statului unificat, este foarte asemănător cu cel al Mitropoliei Bălgradului, cu deosebirea că în locul personajelor sfinte apar: Domnul în câmpul stâng, Doamna Stanca în cel drept, despărţiţi fiind de coloana, pe verticală, a stemelor color trei ţări româneşti, cea a Transilvaniei formând baza, iar cea a Ţării Româneşti corolarul.

            După cum se ştie, Mihai Viteazul şi-a stabilit capitala statului unificat la Alba Iulia. Din acel moment, pentru românii din generaţiile care i-au urmat "vechea capitală a Ardealului" va însemna capitala marii înfăptuiri politice a Domnului cu nume, înfăţişare şi fapte de arhanghel. Temerara lui înfăptuire avea să-l ducă însă la pierzanie, răscolind ura, pisma şi gelozia numeroşilor săi duşmani.

            Scurta şi nefericita lui domnie, în care el nu a cunoscut bucuriile, nici măcar pe cele ale vieţii de familie, ci doar privaţiunile şi frământările misiunilor sale politice şi militare, a fost întreruptă, în mod brutal, prin mişeleasca sa ucidere de pe Câmpia Turzii, la 19 august 1601. Lângă capul său, despărţit de trup şi aşezat pe stârvul unui cal, ucigaşii şi cei care i-au plătit au agăţat un epitaf în care era numit "dac fioros şi adevărat Nerone". Lăsând la o parte împietatea, constatăm că autorii lui, în furia lor oarbă, fără să-şi dea seama, recunoşteau originea dacoromană şi continuitatea poporului român pe vechea lui vatră etnică. Se ştie că, până la urmă, capul domnului a fost dus în Ţara Românească şi depus la mănăstirea Dealu, ctitoria familiei sale. În ce priveşte corpul, se ştie că a fost îngropat pe Câmpia Turzii şi că, mai apoi, a fost dezgropat, transportat şi reînmormântat, probabil la Mitropolia din Bălgrad. Operaţiunea trebuia să se fi făcut în mare taină pentru a nu se cunoaşte locul mormântului si a se evita astfel o eventuală pângărire. Din lipsă de probe arheologice şi documentare chestiunea rămâne însă ipotetică, dar ar fi o minune dumnezeiască, ca trupul trudit al viteazului Domn să se odihnească în chiar cetatea măreţei sale înfăptuiri.

            Opera politică de la 1599-1600 s-a spulberat în condiţiile vitrege ale dispariţiei autorului ei. Ea a rămas însă ca un far călăuzitor al generaţiilor care au urmat, în lupta pentru refacerea ei.

     După o vreme destul de lungă de stare latentă, în care se părea că totul a fost dat uitării importanţa operei politice a lui Mihai Viteazul a ieşit la iveală, în toată splendoarea ei, în perioada de formare a conştiinţei naţionale a poporului nostru. Mai întâi reprezentanţii Şcolii Ardelene, în frunte cu Gheorghe Şincai, şi mai apoi cei ai generaţiei paşoptiste, în frunte cu Nicolae Bălcescu, au scos în evidenţă puternica personalitate a lui Mihai Viteazul şi importanţa operei sale politice, ca moştenire lăsată urmaşilor. Se poate spune că după revoluţia de la 1848-1849, când naţiunea română a ajuns la conştiinţa de sine, nu au mai fost momente importante ale luptei poporului român pentru drepturi şi independenţă naţională în care numele lui Mihai Viteazul şi, implicit, a faptelor sale să nu fie pomenite.

            Cu atât mai mult s-au rememorat persoana şi faptele lui  în perioada de realizare a Marii Uniri, când s-a dus la bun sfârşit opera începută înainte cu 319 ani. Cu câţiva ani înainte de declanşarea primului război mondial, la 20 septembrie 1909, cu ocazia manifestărilor prilejuite de adunarea generală a "Societăţii pentru fond de teatru român" din Alba Iulia, istoricul blăjan Augustin Bunea, pe atunci, probabil, încă preşedinte al Clubului  politic central al românilor din comitatul Alba Inferioară, cu sediul în Blaj, avea să ţină un discurs în care exprima nădejdea în înfăptuirea visului lui Mihai Viteazul. "Am venit, spunea el, să dăm tributul nostru artei româneşti în acest oraş care trebuie să fie pentru fiecare român un loc sfânt... căci aici a fost leagănul neamului românesc de astăzi... Aici a fost reşedinţa gloriosului Voievod Mihai Viteazul: de aici a stăpânit el toată întinderea Ardealului... Azi situaţia noastră în acest loc e zdrobită. Dar pe ruinele acestea noi vom clădi odată iarăşi templul dărâmat, vom ridica templul libertăţii noastre politice naţionale"...

            Apoi, cu puţin înaintea izbucnirii războiului, la 31 mai 1914, din iniţiativa a peste 100 de fruntaşi din comitatul Alba Inferioră s-a convocat la Alba Iulia o mare adunare politică a românilor. În apelul intitulat "La Alba Iulia" lansat de ziarul "Libertatea" din Orăştie se cerea: "Să curgă pe zi noi râuri cât mai vii de popor spre cetatea lui Mihai Viteazul spre Alba Iulia... şi să spună acolo lumii şi ţării că românii ardeleni, ca şi fraţii lor bănăţeni, sunt mai mult ca ori-şi-când ştiutori de însemnătatea lor pe acest pământ, pe care îl locuiesc de 2000 de ani".

În timpul războiului mondial, la congresul din 15 martie 1915 al românilor aflaţi în "ţară", în România, circula ideea că proclamarea deplinei unităţi naţionale să se facă în oraşul gloriei de la 1599-l600,... " căci inima românilor palpită în Alba Iulia".

            În aceeaşi perioadă, într-un discurs ţinut la una dintre adunările Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor, ţinute în Bucureşti,  Nicolae Filipescu cerea regelui Ferdinand să fie împlinitorul visului întregului neam, de a se împodobi cu titlul lui Mihai Viteazul: "domn al întreg Ardealului, al Ţării Româneşti şi al Moldovei".

            Asemenea idei şi manifestări vor apare şi la românii ardeleni aflaţi prizonieri în Rusia. Astfel, printr-un apel pe care îl adresează moţilor prizonieri, în vara anului 1917, Filaret Bobeş, şi el fiu al Munţilor Apuseni, îi îndeamnă pe aceştia să se înroleze, ca voluntari, în armata româna şi să lupte pentru unirea cu "România liberă", aşa "cum au dorit-o voievozii Ştefan şi Mihai... şi cum au visat-o moşii şi părinţii noştri".  Se pare că apelul a dat rezultatele scontate, întrucât la Iaşi vor sosi curând primele eşaloane de voluntari români ardeleni, care-şi vor lua denumirile simbolice de "Alba Iulia", "Avram Iancu" şi "Turda".

            Ideea că unirea Transilvaniei cu România să fie proclamată la Alba Iulia este exprimată şi în telegrama din 29 octombrie 1918 a Comitetului Naţional Român al voluntarilor din Celiabinsc (Rusia) adresată regelui Ferdinand, în care se arăta că ei aşteaptă să încoroneze pe "Majestatea Voastră cât mai curând la Alba Iulia".

            La 10 noiembrie 1918, odată cu mobilizarea armatei române pentru alungarea armatelor germane din ţară, se produce şi trecerea peste Dunăre a armatelor franceze comandate de generalul Henri Berthelot. Cu acest prilej, generalul emite o proclamaţie adresată poporului român, pe care îl cheamă la arme, pentru a-şi face datoria, aşa cum îi cereau "umbra lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân".

            Încă în timpul tratativelor de la Arad din 13-14 noiembrie 1918 dintre C.N.R. Central şi delegaţia guvernamentală maghiară condusă de ministrul naţionalităţilor Jaszi Oszkar, mai precis în 14 noiembrie, din Sibiu a fost trimisă în misiune la Iaşi o delegaţie alcătuită din prof. Nicolae Bălan şi căpitanul Victor Precup, pentru a lua contact cu cercurile conducătoare din România, în scopul cunoaşterii atitudinii acestora faţă de tendinţele de unificare ale românilor transilvăneni. După îndeplinirea misiunii, printre altele,  prof. N. Bălan va ţine un discurs în şedinţa Ligii Culturale locale, în care va afirma: "Am venit ca sol al Ardealului ca să tălmăcesc voinţa nestrămutată a întregului nostru popor de a reîntregi moştenirea naţională a marelui erou. Pe cetatea Alba Iulia fâlfâie astăzi mândrul nostru tricolor şi aşteaptă intrarea triumfală a domnului urmaş al lui Mihai.

            Eternă recunoştinţă viteazului căpitan al oştirii, M.S. Regele Ferdinand I, care, într-un chip atât de desăvârşit, s-a identificat cu idealul lui Mihai şi al neamului românesc de pretutindeni."

            După eşuarea tratativelor de la Arad, încă din 15 noiembrie C.N.R. Central va discuta cu aprindere unde să ţină Adunarea Naţională. Luând în considerare argumentele istorice dar şi pe cele de siguranţă el a hotărât ca aceasta să aibă loc la Alba Iulia. Este un merit de necontestat al generaţiei de fruntaşi români din 1918 că au oferit prilejul oraşului primei unităţi statale româneşti de la 1599-1600 să o desăvârşească.

Argumentaţia politică şi istorică a acestei hotărâri va fi subliniată şi foarte clar de către Vasile Goldiş, în aceeaşi zi, de 15 noiembrie, în faţa grupului de tineri arădeni veniţi să îndemne C.N.R. Central să proclame el Unirea Transilvaniei cu România.

            Se pare că în acele momente de tensiune a existat intenţia Comandei Militare Centrale de la Arad de a se muta mai spre interiorul ţării, la Alba Iulia, întrucât într-un ordin al gărzii naţionale române din comuna Berghin adresat gărzilor similare subordonate din satele vecine, se cerea mobilizarea a cât mai mulţi feciori care să ajute la mutarea "comandei superioare în vechea capitală ca să putem proclama independenţa poporului nostru".

La 17 noiembrie C.N.R. Central trimite la Alba Iulia : pe Iuliu Maniu pentru a consulta Consiliului Naţional Român local dacă oraşul poate oferi condiţiile necesare unei acţiuni de o asemenea amploare, cum era Adunarea Naţională. Sosind în oraş, el a informat pe conducătorii locali despre intenţia C.N.R. Central de a convoca Adunarea Naţională aici, în "vechea capitală a Ardealului şi a stabilit cu aceştia măsurile ce trebuiau luate. Printre altele, Iuliu Maniu, a sfătuit pe locotenentul Ovidiu Gritta să-şi formeze o companie de onoare pentru ceremoniile ce urmau să aibă loc. De asemenea, el a cerut organizatorilor să convoace cât mai mult popor, în haine de sărbătoare.

            În ziua următoare, la 18 noiembrie, Maniu se deplasează la Blaj unde îşi avea locuinţa, ca avocat al Mitropoliei greco-catolice locale. Aici el ţine un discurs în faţa protipendadei în legătură cu convocarea Adunării Naţionale. Referindu-se la locul de convocare el pronunţă cuvintele: "Ghiciţi, desigur, de ce acolo! Lucraţi din răsputeri ca adunarea aceasta să fie vrednică de neamul românesc." După luarea tuturor acestor măsuri, C.N.R. Central a lansat, la 20 noiembrie, circulara de convocare a Adunării Naţionale la Alba Iulia, pe ziua de 1 Decembrie 1918.

   În text oraşul este numit "Cetatea istorică a neamului nostru" reamintindu-se opera politică a lui Mihai Viteazul.

   Două zile mai târziu, la 22 noiembrie, va fi elaborat şi dat publicităţii programul Adunării. Făcând aceleaşi referiri la trecut, acesta se încheia cu un apel adresat "Fraţilor români!", în care se arăta: ... . Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă cu braţele deschise. Veniţi deci, să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel " ...

   La 24 noiembrie, în calitatea sa de organ comitatens, C.N.R. din Blaj va lansa şi el chemarea, sub formă de manifest: "Veniţi la Aiba Iulia!", prin care cerea tuturor românilor să participe la Adunarea Naţională din 1 Decembrie ce va avea loc "în Bălgradul lui Mihai Viteazul".

   La sosirea în Aiba Iulia a C.N.R. Central, eveniment ce a avut loc în după-masa zilei de 29 noiembrie, la cuvântul de bun venit al localnicilor, preşedintele Ştefan Cicio Pop a răspuns: ... "am venit pe aceste locuri de bogate amintiri naţionale. Aici a fost Golgota, aici trebuie să vină şi mântuirea. Cu drag am venit la marea adunare naţională, cea mai mare şi mai frumoasă sărbătoare naţională pe care au avut-o Românii de la descălecatul lui Traian încoace şi doresc să ne apropiem de locul adunării cu smerenie şi cu demnitate".

În ziua următoare, la 30 noiembrie, în localitate va apare primul număr al ziarului "Alba Iulia, organ al proclamării unitătii naţionale", care adresa participanţilor la Adunare un vibrant "Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi slavă a neamului românesc".

Referiri la trecutul istoric al oraşului Aiba Iulia şi la opera lui Mihai Viteazul vor face şi vorbitorii din cadrul Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie. Astfel, Ştefan Cicio Pop va considera Aiba Iulia ca pe o "Mecca a neamului românesc", Vasile Goldiş va aprecia că "s-a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic al geniului scânteetor al Viteazului Mihai", iar episcopul Miron Cristea, amintind "străvechea Aiba Iulie, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri şi suferinţe, dară şi cea mai sfântă nădejde", sublinia că Unirea s-a realizat aici "În atmosfera tradiţiilor lui Mihai Voda Viteazul".

În ziua de 2 decembrie, în prima şedinţă de constituire şi de lucru a Marelui Sfat Naţional Român, ales în ziua precedentă în cadrul Marii Adunări Naţionale, la propunerea lui Silviu Dragomir s-a aprobat textul unei telegrame adresate regelui Ferdinand, în care Alba Iulia era caracterizată ca "glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul".

În telegrama de răspuns a regelui Ferdinand se aprecia realizarea unirii în "vechea cetate a lui Mihai Viteazul, iar în cea a reginei Maria se amintea tragedia tinerilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru înfăptuirea idealului naţional "cu braţele întinse spre Alba Iulia, cetatea împlinirii visului nostru".

În acelaşi timp regina Maria a adresat o telegramă de mulţumire femeilor românce din teritoriile de peste Carpati care de-a lungul veacurilor au purtat o luptă hotărâtă şi plină de jertfe "a cărei biruinţă a fost văzută Duminecă la Alba Iulia".

Cele două nume înfrăţite prin semnificaţia lor istorică: Mihai Viteazul şi Alba Iulia, vor fi mai mult pomenite în perioada de realizare faptică a unirii, ce a urmat imediat după proclamarea ei. Astfel, în ziua de 19 decembrie 1918, când în Alba Iulia va sosi primul batalion al armatei române, aparţinând Regimentului 5 Vânători, s-a aflat că acesta purta numele de Mihai Viteazul şi că s-a remarcat, în mod deosebit, în luptele de la Mărăşeşti. Prin urmare, Comandamentul trupelor române nu întâmplător a trimis această unitate în oraşul simbol al unităţii naţionale. Batalionul a fost primit de către oficialităţi în piaţa oraşului, în faţa hotelului "Hungaria", unde era amplasat arcul de triumf. Din acel moment piaţa a luat numele de "Mihai Viteazul", iar hotelul de "Dacia".

De asemenea, la 3 februarie 1919, din iniţiativa unui grup de profesori şi învăţători locali, s-a inaugurat liceul "Mihai Viteazul", primul liceu românesc de stat înfiinţat în teritoriul de dincoace de Carpaţi după istoricul eveniment din 1 Decembrie 1918.

În luna martie 1919, la Alba Iulia va fi instalată garnizoana unui regiment de infanterie permanent care va purta numele oraşului, dar care în nomenclatura militară figura sub Nr. 91.

Şi, în sfârşit, un ultim eveniment pe care îl mai amintim, este cel al încoronării, la 15 octombrie 1922, a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, ca suverani ai României Mari, în catedrala construită special la Alba Iulia între anii 1921-1922. În pronausul catedralei, în partea stângă, străjuieşte figura impozantă a lui Mihai Viteazul şi sigiliul statului român unit vremelnic. Catedrala a primit hramul "Sfintei Treimi" şi are ca ocrotitori pe arhanghelii Mihail şi Gavril. Dintr-un text mai recent, amplasat în interiorul Catedralei Încoronării, deasupra intrării, aflăm că ea a fost ridicată în memoria Catedralei lui Mihai Viteazul, primul unificator al Românilor, pentru a rămâne peste veacuri ca simbol al unităţii naţionale şi spirituale româneşti.

Astăzi, când România nu mai este cea Mare şi când, totuşi, se mai găsesc unii care îşi permit să umble cu creionul peste harta ei, urmărind să o facă şi mai mică, este necesar să reflectăm cu mai multă atenţie asupra trecutului nostru istoric pentru a dobândi înţelepciunea necesară reclădirii edificiului naţional.

Ioan PLEŞA