|
400
DE ANI DE LA CAMPANIA DESĂVÂRŞIRII
DIPLOMAŢI
ŞI SPIONI DESPRE PLANURILE
UNIONISTE
ALE VALAHULUI MIHAI
An de acalmie
pe “frontul” antiotoman al Ligii creştine europene (1593-
1606), 1597 a înregistrat un adevărat pelerinaj diplomatic la Bucureşti.
Atât ambasadorii cât şi agenţii secreţi papali, ai
Habsburgilor sau Poloniei, Ţară, aliată Porţii, s-au
străduit “să iscodească gândul şi dispoziţia
domnului” (Petru Upalinski). Pentru că nu mai era un
necunoscut, un căpitan sau “condottier” oarecare,
cum ar vrea astăzi diletanţii unei istoriografii obediente ci,
în urma victoriilor sale antiotomane, un suveran european, “atât de
valoros” încât însuşi sultanul “se temea” de el “tocmai în
palatul său de la Constantinopol”. În îndepărtata
Londră,
serviciul de informaţii al lordului Burghley o înştiinţa
pe teribila “Jezabel a Nordului”, Elisabeth I (1558-1603) că,
pe continent, “ceea ce regi şi principi nu au putut să
realizeze, a fost săvârşit de un Mihai”, principe al puţin
cunoscuţilor români,
victoriile sale fiind “un lucru vrednic de toată lauda şi de
perpetuă faimă”. Numele său câştigase aşadar
“o măreţie şi o faimă neînchipuită, răspândindu-se
în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaîndoindu-se
de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremurau cu
toţi de puterea armatelor lui (…) Mihai se bucura de o mare stimă
la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie
faptele şi virtuţile”.
Rezultatele
investigaţiilor i-au făcut pe alţii (Habsburgi) cât şi
pe adversari (polonii) ca, dincolo de oferte de alianţă şi
promisiuni să înceapă să acţioneze, chiar conlucrând,
“în acelaşi timp cu ca să-l distrugă şi să-l
zdrobească marea putere” (Palumed). Rapoartele din 1957 ale lui
Germanico Malaspina şi Sigismundo deua Tone confirmau acuzele
cronicarului Istvan Szamoskozy că “folosindu-se de prilejul oferit
de surprinzătoarea schimbare a principilor transilvăneni (Mihai)
a început să se gândească cum ar putea să-i aducă pe
transilvăneni sub ascultarea lui”, indicând că, în chiar
acest an, “s-a străduit ca pe sub mână, prin cancelarul
transilvănean Josica să provoace o răscoală în
Transilvania”. Român de origine, Ştefan Josica (Yojica) era
practic şeful partidei proromâneşti şi proMihai din
Ardeal, formată din români şi secui, pe care raportorii îi
numeau “prietenii şi aliaţii săi de acolo”. El avea să
fie executat de imperiali l598, pentru vina, consemnată de raportorii
Ştefan Szuhav şi Nicolae Istvanffy, că “de Josica a fost îmboldit
(Mihai) ... la dobândirea principatului Transilvaniei”. Şi
în privinţa Moldovei existau ştiri încă din 1597
(raportul lui Erich Lassota din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 14
septembrie) că Mihai făcea pregătiri să o ocupe, în
care scop îi instruia la Bucureşti, ca domnii locţiitori ai săi,
pe Marcu fiul lui Petru Cercel (1583-1885) şi pe Iliaşi, fiul
lui Aron Tiranul (1591-1592, 1592-1595). Agenţii Szuhai şi
Istvanffy rapotau la 11 iunie 1598 că domnul dorea acceptul
Habsburgilor pentru o campanie ofensivă împotriva lui Ieremia Movilă,
menită “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman
şi un trădător atât de rău (al Ligii creştine)”.
Campania pentru Ardeal din octombrie 1599 şi aceea pentru Moldova din
mai 1600, nu au fost aşadar rezultatul unei conjuncturi
politico-militare favorabile şi nici chiar al alianţei, cu
Habsburgii, ele fiind pregătite cu cel putin doi ani înainte de un
domn care a urmărit conştient unificarea României, Manevrând
cu abilitate printre adversari ideii de reunificare a “Daciei, adică
Transilvania, Valahia şi Moldova”, simbolic numite de Barton,
agentul englez la Poarta “blocul dacic”, Era o
idee care a preocupat în veacul XVI, după prăbuşirea
Ungariei la Mohacs (l526) toate cercurile europene.
Învăţând
din eşecurile precursorilor săi (Petru Rareş, Iliaş
şi Ştefan Rareş, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu,
Ion Vodă cel Cumplit)
el şi-a creat singur “conjunctura”, favorabilă. Astfel, după
reglementarea raporturilor cu Habsburgii, care căutau să-l înregimenteze
politicii de expansiune pe seama Imperiului otoman, la 9 iunie 1598, el a
încheiat un acord secret cu Poarta la 16 octombrie a aceluiaşi an,
sultanul Mehomed III Adil (1595-1603) dându-i evident pentru a slăbi
Liga creştină, mâna liberă în Transilvania.
Bătălia
în plan diplomatic pentru Transilvania şi Moldova
Aşadar
Mihai a intrat în Ardeal în octombrie 1599, având spatele
“frontului” asigurat de . . . otomani şi luând-o înaintea
imperialilor ale căror trupe se pregăteau să intervină
dinspre Nord-vest, sub comanda generalul Gioragio Basta. Potrivit
observatorilor contemporani, el a fost “întâmpinat cu bucurie şi
mulţumire de locuitori”, românii din oastea lui Andrei Bathory, în
frunte cu Daniel Szalasdi trecând de partea lui, la fel secuii care l-au
executat pe principe, ţăranii răsculându-se, după
Szamoskozy şi Mathias Miles, “din închipuirea visătoare că,
având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau şi ei
mojicii, valahii să-i stăpânească pe nobili (unguri)”
Iar dacă toate acestea nu-i pot convinge pe actualii
“demitizatori” de serviciu ai istoriei noastre asupra existenţei
şi acţiunii conştiinţei naţionale în veacul XVI,
se cuvin amintite aprecierile contemporanilor că, sub conducerea lui
Mihai, românii au luptat atunci “pentru gloria neamului” şi a
“acelor români din care socotesc că îşi trag obârşia”
şi în mod deosebit explicaţia dată de Ioaonnis Bisselius
asupra ridicării generalizate la luptă a transilvănenilor:
“căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul
din vecinătate? (…) care alt popor, în afară de valahi, poate
fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut
transilvănenilor? Căci mai toţi
SUNT DE ACELAŞI SÂNGE, DE ACEEAŞI ORIGINE şi DE
ACELAŞI NUME: daci sunt şi unii şi ceilalţi”.
Prefăcându-se
că îl considera vasal loial, Habsburgii i-au cerut să încredinţeze
Transilvania trupelor imperiale. Răspunsul, bazat pe sprijinul populaţiei
româneşti majoritare, a secuilor dar şi pe acela, secret, al
marelui vizir Ibrahim a fost că “acum, cum mă aflu înăuntrul
acestei ţări, ar fi bine ca armata împăratului să
stea deoparte”, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând
Hustul şi Seghedinul “care, şi mai înainte, a ţinut încoace,
de Ardeal”. Mai mult, Mihai cerea ca Rudolf II “să-i confere
titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”, de principe
şi domn ereditar al Ardealului, declarat “supus puterii” şi
autorităţii noastre în actele semnate deja “Io Mihai Voievod,
cu mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ardealului”. Cei care
le-au recunoscut însă, lui şi fiului său Nicolae Pătraşcu
“ de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa”,
au fost, potrivit informatorilor Angliei din Istambul, tot otomanii.
Acesta,
ca şi introducerea administraţiei şi limbii române, îi
transforma la Habsburgi în adversari de facto, aceştia neputând
accepta realitatea, sintetic exprimată de agentul lor dr. Bartolomeu
Pezzen: “Guvernarea voievodului Mihai în Transilvania capătă
din ce în ce mai mult aerul că numitul voievod să ducă cu
vorba atât pe turc, cât şi pe Majestatea sa şi să păstreze
ţara pentru sine”. La fel de bine informat, un anonim raport
italian din 10 decembrie 1599 preciza: “Mihai voievod vrea să
fie stăpânul Transilvaniei, sub orice formă şi se pregăteşte
să se apere împotriva celor ce vor să-l tulbure. Spune că
a intrat într-adevăr aici din ordinul împăratului, DAR şi
cu ACORDUL TURCILOR şi dacă M.S. îl va ajuta şi-i va oferi
condiţii bune va fi de partea sa, dacă nu (de partea celui) ce
îl va ruga; şi cu atât mai mult cu cât turcii solicită să
ducă tratative de pace” .”Eu sunt absolut încredinţat
– concluziona Pezzen la 11 ianuarie 1600 – că voievodul şi-a
propus să rămână în Transilvania şi să
guverneze acolo” şi nu numai că nici nu se gândeşte
să se lase îndepărtat de acolo” dar “vrea să-şi
încerce norocul şi în Moldova, fie că Majestatea Voastră
imperială vrea sau nu”, planul său fiind “să
aducă aceste trei provincii (Moldova, Muntenia, Transilvania
–n.n.) sub stăpânirea sa”.
Toate
demersurile lui Mihai la Praga, făcute prin solii săi (ex. iunie
1600) sau declaraţiile de fidelitate de circumstanţă,
transmise prin agenţi ca Pezzen, încercau să-l convingă pe
Rudolf II că intentia Moldovei era vitală pentru … Liga creştină,
deoarece acolo se afla fugarul principe al Ardealului, Sigismund Bathory,
o armată polonă şi trădătorul Ieremia Movilă,
deci forţe aliate Porţii. Cum însă “Noi –notau
agenţii Szuhai şi Istvanfii – l-am făcut atent cu tot
dinadinsul să nu poate pune la cale ceva contra Moldovei, după
cum avem poruncă de la Majestatea Voastră Sacră”,
Mihai a trecut la şantaj, ameninţând că “face pace cu
sultanul” şi că se bazează pe “moldovenii din
ţară cu care are legături” şi care vor trece de
partea sa “uniţi cu cazacii”
Dacă
pretextele sale nu au convins Curtea de la Praga, ameninţarea cu
alianţa româno-otomană l-a îndemnat pe Rudolf II la o
atitudine prudentă faţă de Mihai, devenit doar cu numele
“locţiitor” al său în Transilvania. Deja, conform unui
anonim sas “El se găsea în mare bănuială la Maiestatea
sa imperială, că ar ţine cu turcii” şi că, cerând
“ca recompensă provincia Transilvania şi oraşele Oradea,
Hust, Baia Mare, ca şi alte localităţi limitrofe care să-i
fie predate lui şi fiului său cu drept ereditar”, urmărea
de drept crearea unui regat român cuprinzând “toate teritoriile, (de
locuire românească –n.n.) de la Marea Caspică până la
… Buda”. Propuneri de alianţă, similare, condiţionate
de recunoaşterea sa ca domn al întregului spaţiu românesc,
trimisese şi polonilor şi ţarului Rusiei, Boris Godonov,
şi sultanului. Evident că cel care i-a acceptat cererile a fost
acesta din urmă care, în februarie 1600 l-a avertizat în scris pe
regele Poloniei, că Mihai şi fiul său îi sunt aliaţi,
că i-a întărit în domnie şi în Transilvania, drept care
“să nu porunciţi să fie vătămaţi cu oaste,
ba dimpotrivă, ca să se poată chivernisi fără
nici o năpăstuire şi în pace în ţările lor”.
Teama Poloniei că unificarea Moldovei va însemnă şi
Transnistria unde tocmai organizau Ucraina căzăcească
şi Pocuţia, i-a condus la tratative secrete cu Habsburgii, vizând
sprijinirea lui Sigismund Bathory pentru revenirea ca principe în Ardeal.
Desăvârşirea Unirii
Departe de a
reprezenta o necesitate a războiului antiotoman al ligii creştine,
de care “condottierul” valah urma să profite, campania din
Moldova s-a declanşat aşadar la 5 mai 1600 cu acordul sultanului
şi împotriva aliatului acestuia Polonia, marii păgubiţi în
plan geopolitic fiind Habsburgii, nevoiţi să accepte oficial acţiunea,
de dragul păstrării aparenţelor. “Defecţiunea”
declarată a lui Mihai ar fi demoralizat întreaga creştinătate occidentală.
Declanşând
ofensiva simultan, pe trei direcţii, cu trei corpuri de oaste, prin
pasul Oituz (Mihai însuşi cu 28000 luptători), dinspre Focşani
spre nord (forţele lui Nicolae Pătraşcu de circa 10000 luptători)
şi dinspre Bistriţa -Năsăud asupra Sucevei (Baba Novac
cu 7000 luptători) Mihai încerca să neutralizeze principalele
centre de garnizoană şi, manevrând în câmp strategic pe linii
exterioare, să încercuiască principala grupare inamică
aflată în zona Bacău. Campania s-a dovedit însă un marş
triumfal deoarece locuitorii care “îl urau cumplit pe Ieremia” se întreceau
în a i se preda, nota Ricuard Knolles, istoric englez contemporan, “de
îndată ce sosea”. Deschizând porţile, Suceava l-a primit ca
mare pârcălab domnesc pe secuiul Ion Captury, primul care depune jurământ
semnificativ pentru recunoaşterea calităţii lui Mihai de
domn al tuturor românilor. “Mă jur – că voi fi drept şi
cu credinţă domnului meu, stăpânitorului şi domnul
Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei!” Deşi
acţiunile militare se prelungesc pe tot parcursul lunii iunie când
Baba Novac şi Deli Marcu (totalizând 10500 luptători) devastează
Pocuţia, sprijiniţi de “tot atât de mult popor” după
Wladek şi Zebrowski, de Colomeea şi Sâyatin, sfârşitul
campaniei este considerat a fi marcat de data de 20 mai, când, atingând
Hotinul, domnul scris bistriţenilor “Moldova … am luat-o, astăzi
e sub stăpânirea noastră”. Din acest moment, chiar dacă
va păstra aparenţele faţă de Habsburgi, mergând până
la a-i trimite pe Deli Marcu să elibereze Buceagul şi nordul
Dobrogei în dauna aliatului său secret, sultanul, Mihai va semna
actele interne în calitate de “domn al Ardealului şi al
Ţării Româneşti şi a toată Ţara
Moldovei”.
În concluzie, oricât s-ar agita calomniatorii de ieri ai lui
Mihai Viteazul, cu ale căror minciuni agentul imperial Mihai Szekely
afirma că ar putea umple “mai mult de 50 de cărţi cu
calomnii” sau “demitizatori” europeni şi “antinaţionalişti”
de astăzi, “experţii” în problemele
“istoriei-imaginarului”, domnul Unirii a împlinit exact în urmă
cu patru secole visul milenar al “unităţii naţionale”,
vis transformat în realitate de generaţia Albei Iuliei şi pe
care încearcă să ni-l spulbere astăzi “fonfii şi
flecarii”, “bâlbâiţii şi guşaţii” într-un cuvânt
“iloti” geniului - nepereche al cărui nume l-am dat cumpenei
dintre milenii - Mihai Eminescu.
Lt.
col. dr. Mircea Dogaru
|
|
