Adevărul
privind Stema României
Stema actuală a României a fost consacrată prin Legea
privind stema ţării şi sigiliul statului din 24
septembrie 1922. O analiză temeinică a modului în care au fost
configurate simbolurile heraldice, demonstrează că s-a produs o
regretabilă eroare, care se impune a fi reparată cât mai
urgent, din motive de incompatibilitate istorică şi de demnitate
naţională.
Obiecţia noastră se referă îndeosebi la modul în
care este reprezentată Transilvania. În această privinţă
trebuie subliniat că împrejurările istorice specifice au făcut
ca Transilvania –spre deosebire de Ţara Românească şi
Moldova – să nu aibă stemă proprie definitiv fixată,
până în secolul XVII. Voievozii transilvăneni de până la
1526 foloseau în toate împrejurările, şi pe toată seria
de documente emise din cancelariile lor, sigilii cu stemele familiale –
deşi Voievodul Transilvaniei îşi dobândise un statut clar de
autonomie, în cadrul Regatului Ungariei.
După dezintegrarea statului feudal maghiar, în urma luptei de
la Mohacs din 1526, Transilvania va deveni principat autonom sub
suzeranitate otomană, primind astfel, începând din 1541, un statut
nou. Împrejurarea favoriza apariţia unei steme proprii, iar evoluţia
heraldicii europene din acel moment stimula acest lucru. Cu toate acestea,
atât în perioada de interregn, cât şi în cea a primilor principi,
se va continua – conform vechilor practici – să se uzeze doar de
sigilii dotate cu propria stemă de familie.
Abia la sfârşitul secolului XVI înregistrăm apariţia,
în cadrul heraldicii Imperiului româno-german, a unei steme a
Transilvaniei, alcătuită dintr-o acvilă în zbor şi
şapte cetăţi. Această stemă prefigurează
simbolurile heraldice, ce vor deveni tradiţionale. Vulturul negru de
stepă constituia emblema teritoriului comitatelor dominate de
nobilimea maghiară, iar cei şapte munţi cu turnuri
simbolizau teritoriul celor şapte cetăţi ale saşilor
– arme grăitoare care să satisfacă apelativul german al
Transilvaniei – “Siebenburgen”. Aşadar, în această fază,
cele două simboluri aveau încă un sens teritorial şi nu
unul etnic.
Înregistrarea stemei se realizează în 1595, când pe stema
sigiliară a lui Sigismund Bathory – în urma creării sale ca
principe al Sf. Imperiu romano-german de către împăratul Rudolf
al II-lea – apar şi elemente care să simbolizeze cea de a
treia “naţiune” privilegiată, secuii – voievozii şi
principii transilvăneni erau şi comiţi ai secuilor –
şi anume soarele şi semiluna.
O dată cu realizarea acestui sigiliu de stat se constituie
stema integrală a principiului Transilvaniei care conţine înfăţişarea
simbolică a celor trei “naţiuni” privilegiate. Românii
nefiind recunoscuţi ca având dreptul de participare la conducerea
treburilor de stat, prin urmare nefiind recunoscuţi ca “naţiune”
politică, nu figurează în reprezentările heraldice ce
transpuneau în imagini realităţile politice existente în acel
timp. Această stema va constitui, de aici înainte, însemnul
consacrat al Transilvaniei, care devine prin forţa uzului stema
oficială, deşi nu era încă definitiv fixată, şi
deşi nu se cunoaşte vreo dispoziţie legală pentru
întrebuinţarea ei.
În acest moment istoric intervine un reviriment de o importanţă
excepţională – stema sigilară aflată pe pecetea lui
Mihai Viteazul, folosită de marele voievod după unirea
Transilvaniei şi Moldovei cu Ţara Românească. Această
pecete ni s-a conservat doar în trei exemplare, toate emise de cancelaria
domneasca moldoveană în vara anului 1600, şi anume la 3, 27
şi 29 iulie 1600. Conform interpretării date de istorici de
prestigiu, precum Grigore Tocilescu, Dimitrie Unciul, Aurelian
Sacerdoteanu şi Dan Cernovodeanu, însemnul sigiliar conţine
simbolurile reunite ale celor trei ţări româneşti unite
sub un singur sceptru: acvila valahică, bourul Moldovei şi doi
lei afrontaţi reprezentând Transilvania. Menţionăm totuşi
că unii specialişti au fost de părere că leii
reprezintă emblema personală a lui Mihai Viteazul. Cei doi lei
apar şi pe o monedă de aur, emisă în 1603 de către
Moise Szekely, în calitate de principe al Transilvaniei.
Principii
unguri care au urmat s-au grăbit să înlăture stema sigilară
consacrată de Mihai Viteazul - ne referim la leii afrontaţi ca
simbol al Transilvaniei - şi să revină la stema care înfăţişa
simbolic cele trei “naţiuni” privilegiate. De remarcat că
elementele principale ale acestei steme s-au folosit până acum
şi ca steme separate ale “naţiunilor” privilegiate din
Transilvania: ungurii, saşii, secuii. În secolul XVII apare însă
o hotărâre oficială de fixare grupată a acestor simboluri
heraldice etnice exclusiviste. În Dieta Transilvaniei de la Sebeş
(numit atunci Sebeşul Săsesc, întrucât era reşedinţa
unui scaun săsesc), reprezentanţii ungurilor, saşilor
şi secuilor, sub conducerea principelui Acaţiu Barcsai, au
decretat oficial, la 24 mai 1659, compunerea stemei Transilvaniei astfel:
vulturul negru de stepă în zbor era stema “naţiunii”
germane (a saşilor, iar soarele şi semiluna stema “naţiunii”
secuilor.
Stabilirea
definitivă a stemei Transilvaniei s-a făcut prin diplomă
solemnă de concedare de către împărăteasa Maria
Tereza, la Viena, la 2 noiembrie 1765, cu prilejul ridicării
Transilvaniei la rangul de Mare Principat (“Grossfurstentum”). Împărăteasa,
în calitate de mare principesă a Transilvaniei, consacra astfel
stema Ardealului cu simbolurile heraldice ale celor trei “naţiuni”
privilegiate, stemă în care românii, care formau majoritatea
locuitorilor marelui principat, nu erau reprezentaţi în nici un fel,
sancţionând şi pe acest plan al reprezentării,
discriminarea la care erau supuşi românii. Mai trebuie menţionat
că la stema Transilvaniei se adăuga acvila bicefală austriacă
încoronată, pe pieptul căreia era aşezată stema
princiară. Transilvania nu era reprezentată ca o provincie
autonoma, ci ca o provincie imperială.
Revoluţia
de la 1848 reprezintă un moment cu adâncă semnificaţie
şi în această privinţă. Acum apar manifestări şi
reprezentări heraldice ale Transilvaniei în proiecte alcătuite
de români, care doreau ca şi simbolul lor, ca naţiune majoritară,
să figureze în cuprinsul unor noi armerii ale acestui principat.
Fruntaşii revoluţionari au alcătuit o comisie cu misiunea
de a alcătui o nouă stema a Transilvaniei, din care făceau
parte: Petru Man, Ioan Alduleanu, Ioan Pop de Lemeni şi Carol Dunea.
Proiectul noii steme, întocmit de această comisie, a fost aprobat de
către Comitetul Naţional, condus de episcopul Andrei Şaguna
şi Simion Bărnuţiu, şi trimis spre aprobare autorităţilor
de la Viena.
Stema
propusă cuprindea în câmpul al doilea, care era liber, al emblemei
Transilvaniei, imaginea Daciei Felix, simbolizată prin ţinuta
maiestuoasă a unei femei dace, ce reprezenta geniul naţiunii,
şi ţinea în mâna dreaptă un arpi (sabia curbă dacică
- falx), iar în cea stângă un stindard român cu iniţialele D.
şi F. (Dacia Felix), flancată la dextra de o acvilă ţinând
în cioc o cunună de laur, iar la senestra un leu leopardat. Steagul
reprezenta simbolul credinţei, sabia simbolul vitejiei, acvila cununa
de laur în cioc semnifica originea romană a românilor,
iar leul indica bărbăţia naţiunii. Modelul stemei a
fost luat după reversul monedei - bătute în monetăria
locală de la Ulpia Traiană Sarmisegetusa, în timpul împăratului
Marcus Iulius Philippus (numit şi Filip Arabul, 244-249) - ce
reprezenta simbolurile provinciei romane, Dacia. Cetatea românilor,
împreună cu proiectul, ca de altfel toate cererile înaintate, în
chestiuni importante pentru identitatea lor naţională, nu a fost
aprobată.
Totuşi
această iniţiativă, care înfăţişează un
punct de vedere heraldic românesc, nu a rămas fără urmări.
Din conţinutul stemei propuse de românii transilvăneni s-au
inspirat specialiştii care au alcătuit armeriile României
între 1866 şi 1872, atribuind respectivelor armerii, ca tenanţi,
femeia dacă şi leul.
După
1867, când, în urma compromisului politic s-au constituit Imperiul
austro-ungar, Transilvania a fost încorporată la Ungaria, stema
provinciei încetând să se mai folosească oficial. De altfel,
ungurii, spre a face să se uite cu totul istoria autonoma a
Ardealului, şi spre a demonstra contopirea definitivă a Marelui
Principat cu Ungaria, au introdus de la 1867 stema Transilvaniei în
armeriile Ungariei, unde a stat până la mijlocul primului război
mondial. În 1916 s-a întocmit o nouă stemă a monarhiei
dualiste austro-ungare, stemei Transilvaniei rezervându-i-se numai un loc
în armele comune ale acestei monarhii, nu şi pe stema proprie a
Ungariei.
După Marea Unire din 1918, era necesară o nouă stemă,
care să corespundă noii realităţi politice. Încă
din 1918 au fost numite, pe rând, diferite comisii, care n-au dat
rezultatul dorit. De aceea, în toamna anului 1920, s-a numit o comisie
mai numeroasă, care a realizat în anul următor noua stemă
a României. Proiectul a fost întocmit de către heraldistul
basarabean Paul Gore, care cunoştea în mai mica măsură
evoluţia realităţilor politice ale Transilvaniei şi
specificul simbolisticei ei heraldice. S-a hotărât ca Basarabia
şi Bucovina, părţi
ale Moldovei, să nu fie reprezentate separat; tot aşa şi
Crişana şi Maramureşul sa fie reprezentate prin stema
Transilvaniei. S-a decis totodată ca Banatul să fie cuprins în stema
Olteniei, care să fie completată. În acest fel s-a ajuns la
stema României, care a fost promulgată prin legea din 23 iunie 1921.
Aşadar,
urmărindu-se respectarea unor cerinţe heraldice formale, la care
s-a adăugat dorinţa de a simboliza unitatea naţională
a românilor, dar procedându-se în mod necritic, s-a ajuns la soluţii
aberante. Stema discriminatorie, simbolizând concepţia
exclusivismului politic pe criterii etnice, care a reprezentat
Transilvania medievală şi modernă vreme de peste 300 de ani
să se menţină pe stema României Mari, stat realizat pe
baza unor principii democratice şi de justiţie istorică,
prin chiar victoria împotriva vechilor forţe oprimatoare. Nu se
poate să doreşti înlăturarea unui regim nedrept,
împotriva căruia ai luptat secole de-a rândul şi, totodată,
să-i păstrezi simbolurile - care reprezintă, de altfel, un
fals istoric - şi să le aşezi la loc de cinste pe propria
stemă.
La această
situaţie paradoxală s-a ajuns din următoarele motive:
- înfăptuirea
statului naţional unitar român s-a făcut în cadrul unui nucleu
statal preexistent - Regatul României -, tendinţa heraldică
conservatoare impunându-se prin cerinţa păstrării
provinciilor istorice, asa cum uzul le-a consacrat, fără să
se mai pună în discuţie problema justificării şi
echităţii ei istorice
-factorii politici au privit favorabil asocierea la
stema regatului, armeriile unei provincii imperiale
- în
Adunarea Deputaţilor care a votat stema din 1921, Partidul Naţional
Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu - forţa politică
care-i reprezenta pe românii ardeleni - avea doar 27 de deputaţi,
alegerile fiind organizate şi câştigate de către
Partidul Poporului, care avea 206 mandate; deputaţii acestei formaţiuni
impunându-şi punctul de vedere
-perioada
imediat următoare anului 1918 s-a derulat sub semnul satisfacţiei
marii împliniri politice naţionale, era înca o perioadă
fierbinte, dar era şi epoca marilor speranţe şi a
convingerii nestrămutate că Marea Unire este un act justiţiar,
care va rămâne pentru vecie, inviolabil. Astăzi însă
cunoaştem momentele grele care au urmat ameninţând grav Marea
Unire: Dictatul de la Viena cu atrocităţile care l-au însoţit
(1940-1944), perioada speculaţiilor şi a învrăjbiri
(1944-1946), momentul uneltirilor subterane ( 1964) şi, în sfârşit,
lovitura neaşteptată din 1989-1990, când fruntaşii extremişti
unguri au resuscitat, relansând vechile teorii revizionisto-hortyste,
problema închisă din punct de vedere istoric şi politic, a
Transilvaniei noastre
- modul formal
şi nesincer în care au procedat guvernanţii din 1922, când s-a
spus că problema stemei rămâne pentru a fi stabilită de
noul Parlament, ce va fi ales, dar au discutat-o şi votat-o rapid,
după o discuţie superficială, în ultima şedinţă a Parlamentului care-şi depunea mandatul. Parlamentarii PDSR,
istorici, pe care i-am contactat ca să le arăt enormitatea greşelii,
au recunoscut că au participat la luarea hotărârii, dar n-au
cunoscut problematica şi le pare rău.
Interpretarea
semnificaţiei simbolurilor heraldice din vechea stemă a
Transilvaniei este următoarea.
Vulturul negru
a fost la început simbolul comitatelor controlate politic de nobilimea
maghiară, considerat în epoca ulterioară ca emblemă a “naţiunii” ungurilor. Potrivit tradiţiei
maghiare, triburile ungureşti au fost conduse în migraţia lor
spre Europa Centrală şi Pannonia de un vultur negru de stepă,
numit turul. Enciclopedia maghiară. Revai (Revai nagy lexikona), vol.
XVIII, Budapest, 1925, p.540), consemnează în acest sens: turul nu
se identifică ca specie biologică, ci este un simbol. Acest
vultur l-a zămislit pe Arpad, spre a-l aşeza în fruntea
triburilor maghiare. Turul a fost reprezentat pe flamurile militare,
devenind din 1538 (ceea ce nu se confirmă documentar) simbolul “naţiunii
maghiare din Transilvania”. Motivul vulturului negru a fost cultivat în
istoria maghiară a secolului XIX şi XX, cu multă consecvenţă.
Astfel, în perioada 1883-1943 apare la Budapesta “Turul”, revista
Societăţii maghiare de heraldică şi genealogie, în
ilustraţia căreia este frecvent înfăţişat un
vultur negru planând în zbor, cu prezentare dorsală, identic cu cel
de pe stema Transilvaniei medievale şi moderne şi cea a
României actuale.
Lucrurile nu
s-au oprit însă aici. După 1919, când în Ungaria se creează
un număr mare de organizaţii fasciste, care erau angajate cu
toate forţele în lupta revizionistă, una din acestea s-a numit Asociaţia
"Turul" (Turul Szovetseg). Aşadar, turul,
simbolul spiritului anxiosist şi asimilator unguresc, al fascismului
şi revizionismului hortyst este păstrat, paradoxal, pe stema
României - România constituind în trecut ţinta predilectă a
acestei organizaţii fasciste.
Cele şapte
cetăţi au fost considerate un simbol al saşilor, cu care ei
s-au familiarizat în aşa măsură încât le-au considerat
un străvechi patrimoniu ”naţional”, fără să
cunoască, de fapt originea
lor, chestiunea nefiind nici astăzi pe deplin clarificată. Ei au
încercat a le identifica fie cu pretinsele şapte castele, fie cu
şapte oraşe pe care le revendică a le fi întemeiat.
Cercetările
efectuate au avansat opinia că cele şapte cetăţi
constituiau blazonul Transilvaniei încă din vremurile mai vechi,
acesta originându-se în antichitate, după care a trecut prin mai
multe metamorfoze, până a ajuns la forma din prezent. Aşa bunăoară,
în lucrarea Dicţionarrium heraldicum (Viena, 1746, p.46) se spune că
blazonul vechi al Transilvaniei prezintă "şapte
coline". Întrucât vechea emblemă înfăţişând
cele şapte coline era cunoscută în Occident ca simbol al
Ardealului, încă din timpuri anterioare secolului XII, grupurile de
germani care vor veni în Transilvania, erau familiarizaţi cu
denumirea de "Siebenburgen'', încă din vechea lor patrie (a
burgurilor), înainte de a fi acceptat strămutarea în Transilvania.
Unii autori
germani, care au studiat etnologia acestui
nume, i-au găsit origine în numărul de şapte munţi,
care nu erau însă identificaţi în natură, ci în
reprezentarea lor emblema cunoscută a ţării. De menţionat
că deopotrivă răspândit în acele timpuri era şi
termenul latin medieval de "Septem castra", care l-a precedat pe
cel german - acesta reprezentând de fapt expresia germană a
termenului latin.
Dar cele
şapte coline constituie, din timpurile cele mai vechi până în
prezent, blazonul Romei, în timp ce blazonul Constantinopolului - noua
Romă - era şapte turnuri. Privitor la
originea acestei embleme istorice a Transilvaniei, logica ştiinţifică
ne spune că prefigurarea ei are loc, probabil, în secolul XI, din
asocierea a două elemente: relieful Transilvaniei înconjurată
de munţi, şi descoperirea ruinelor oraşelor şi
castrelor romane - ceea ce a făcut legătura cu Roma, oraşul
etern de pe cele şapte coline.
Metamorfoza colinelor în turnuri s-a făcut cu încetul, astfel: s-a
menţinut baza celor şapte coline, cărora li s-a adăugat
un turnuleţ pe culme. Noul blazon nu era decât o formă combinată
a emblemelor celor două capitale ale lumii vechi: Roma şi
Constantinopolul - sub a cărui oblăduire politică nominală
au evoluat dacoromanii şi protoromânii. Aşa a fost cunoscut
acest blazon şi în Occidentul Europei, până în secolul XV -
XVI, ca simbol al Transilvaniei. La forma turnurilor fără coline
s-a trecut abia, la sfârsitul secolului XVII şi începutul secolului
XVIII.
Constatăm
aşadar, că la baza blazonului considerat ca simbol al saşilor
se găsesc cele mai vechi reprezentări ale Transilvaniei româneşti,
care s-au conservat în toate creaţiile ulterioare, ca cel mai de
seamă şi cel mai constant element heraldic al acestei provincii.
Soarele şi
semiluna au constituit emblema atribuită secuilor, cele două
corpuri cereşti simbolizând veghea lor de zi şi noapte,
potrivit misiunii lor de a păzi frontiera. Tradiţia, spune că
această emblemă le-a fost dăruită fie de regele
Sigismund de Luxemburg, la anul 1437, pentru vitejia lor în războaiele
împotriva turcilor, şi în înăbuşirea răscoalei
ţărăneşti de la Bobâlna, fie de regele Ioan Zapolya
pentru conduita ostăşească în lupta de la Mohacs. Cert
este faptul că acest simbol apare pentru prima dată în stema
sigilară a lui Sigismund Bathory din 1595.
De
menţionat că soarele cu semiluna se găseşte şi pe
blazonul cumanilor - populaţie din familia popoarelor turc, înrudiţi
cu secuii. De asemenea, după cum este cunoscut, semiluna a fost
şi a rămas emblema turcilor şi, totodată, semnul
simbolic al islamismului.
Stema propusa de noi se configurează astfel
- acvila romană cruciată
de aur, pe scutul mare albastru, ţinând în gheara dreaptă
sabia, iar în stângă buzduganul voievodal;
- scutul mic de pe pieptul
acvilei să aibă o formă modificată, să fie mai
alungit, împărţit în trei cartiere;
- cartierul din stânga sus
cu acvila cruciată a Ţării Româneşti, împreună
cu un soare şi cu o lună nouă de aur;
- cartierul din dreapta sus
cu stema Moldovei: capul de bour cu steaua de aur cu cinci colţuri
între coame, o roză cu cinci foi la dreapta şi de o luna
conturată la stânga;
- cartierul de jos cu stema
Transilvaniei: doi lei afrontaţi de aur, flancând şi sprijinind
un arbore-care are la baza tulpinii şapte piscuri muntoase, şi
din a cărui trunchi pornesc două ramuri care merg spre cartierele
superioare ale Ţării Româneşti şi Moldovei, iar
trunchiul principal realizează inserţia în axa de despărţire
a celor două cartiere superioare;
- scutul mare albastru să fie susţinut ca tenanţi, în stânga
de o femeie dacă, având în mâna dreaptă o seceră, iar
în stânga sa ridice stindardul de lupta dacic; în dreapta un centurion
(ofiţer) roman, având în mâna stângă sabia, iar în dreapta
să ridice stindardul unei legiuni romane (a V-a Macedonica);
- la baza scutului şi a
figurilor heraldice o cunună semirotundă de lauri, în jurul căreia
să se înfăşoare o panglică de matase tricoloră,
având ca înscris deviza: "HONOR ET PATRIA".
Astfel stând lucrurile
putem conchide că stema existentă, îndeosebi în ceea ce priveşte
reprezentarea Transilvaniei, este consecinţa unor erori repetate, săvârşite
în perioade distincte succesive, când în locul analizei ştiinţifice,
lucide, a procesualităţii istorice, şi a conştientizării
necesităţii unei compuneri adecvate a stemei, cu simboluri
heraldice veridice, specifice românilor, instituite de autorităţile
statale româneşti, s-au acceptat simboluri străine, hibride,
incompatibile cu aspiraţiile naţionale şi politice ale
românilor.
Stema
propusă de noi reprezintă fidel şi adecvat elementele de
relief ale procesului istoric real, începând din perioada etnogenezei
românilor şi până în zilele noastre: convieţuirea
dacilor cu romanii, procesul romanizării, rolul Transilvaniei în
istoria românilor, care preia şi transmite impulsul creator de
istorie al provinciei romane Dacia, constituie teritoriul nucleu de
formare şi conservare al limbi române,
contribuie prin fenomenul descălecatului la întemeierea celorlalte
două sate feudale surori, în secolele XIII-XIV, împlinind procesul
firesc al statalităţii româneşti, la formarea limbii
romane literare în secolul XVI, iar la începutul secolului XIX, prin
"descălecatul cultural", la formarea culturii naţionale.
Tocmai de aceea se comite o gravă nesocotire a adevărului
istoric, prin păstrarea la loc de cinste în stema de stat a
României, ca emblemă a Transilvaniei, a însemnelor heraldice
discriminatorii ale celor trei "naţiuni" privilegiate, acţiunile
anti-româneşti ale acestora aducând atâtea suferinţe
românilor ardeleni de-a lungul secolelor.
Stema sugerată de noi
consacra, de asemenea, locul şi rolul Ţării Româneşti şi al Moldovei, în istoria
neamului românesc, ilustrează personalitatea lor distinctă
şi contribuţia lor esenţială la ascendenţa
neamului nostru, şi la marile împliniri naţionale din epoca
modernă.
Constituţia
României, adoptată de Adunarea Constituantă
şi promulgată la 21 noiembrie 1991, consacră la art. 1.
realitatea că ''România
este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil", prevedere care a fost primită cu unanimă
satisfacţie de către toţi românii, întrucât dă glas
şi satisfacţie puternicului sentiment al mândriei şi
demnităţii naţionale. Considerăm de
aceea că menţinerea în stema României a unor simboluri
străine de realităţile
noastre naţionale, care s-au afirmat ca expresie a opresiunii
seculare obstinate asupra românilor, ar constitui o poziţie politică
ce contrazice flagrant textul atât de generos al articolului I din
Constituţia României şi întreaga realitate istorică.
Extras
din cartea: CULTURA
ROMĂNIA
MODERNĂ ŞI IDEALURILE NAŢIONALE
Prof.
Ioan Silviu Nistor
Cluj
Napoca
|
|
