|
În anul 1999 a apărut la Szeged, în Ungaria, cartea lui
Janos Savai intitulată "Jaj Arielnek". Din respect pentru
adevărul istoric, pe care nimeni nu are dreptul să-l falsifice
ori să-l expună tendenţios, redăm succint realitatea
referitoare la confruntarea de la Zlatna dintre români şi unguri, în
timpul Revoluţiei române din Transilvania de la 1848-1849, urmând a
reveni asupra altor momente în numerele următoare ale revistei Fundaţiei
albaiuliene.
Din bibliografia consultată ne oprim la Raportul lui Avram Iancu,
prefectul unei legiuni româneşti. Unul din Rapoartele lui Gheorghe
Anghel, român greco-catolic, funcţionar al administraţiei
austriece referitoare tot la acest conflict este prezentat în articolul
alăturat, al lui L. Palihovici.
Din Raportul lui Avram Iancu referitor la evenimentele din 23 octombrie
1848 reiese că în luna septembrie 1848, la Blaj, s-a hotărât
ca "în puterea dreptului acordat tuturor popoarelor monarhiei, să
se înfiinţeze şi garda naţională românească,
pentru ca liniştea şi securitatea să fie susţinute în
districtele şi comunele româneşti, ca în caz de strâmtoare să
ne apărăm împotriva terorismului ungar care ajunsese de
nesuferit". Revenit în munţi, Avram Iancu a trecut la
organizarea gărzilor naţionale româneşti. La 19 octombrie
1848, de la Axente Sever s-a aflat de proclamaţia din 18 octombrie a
baronului Pucher, cu privire la dezarmarea ungurilor. Se trece la
aplicarea ei. La 21 octombrie Ioan Buteanu, prefectul legiunii Zarandului,
aduce planul de dezarmare de la Sibiu. Ca urmare, la 21 octombrie, la
Abrud, se trece la fapte, iar unei deputaţii orăşeneşti,
venite de la Avram Iancu, i se face cunoscut că pacea lucitorilor va
fi garantată dacă: ungurii depun armele, jură credinţă
eternă împăratului, dau jos steagurile uniunii de pe edificiile
publice şi private arborând în locul lor steagurile împărăteşti.
Ca termen de executare s-a fixat ziua de 24 octombrie. Totodată, a
trecut la oprirea posibilităţilor de comunicare ale oraşului
Abrud cu oraşele Aiud şi Zlatna. La Abrud lucrurile au decurs
normal până la venirea lui Hatvany.
La ştirea că şi la Alba Iulia ungurii au fost dezarmaţi,
românii, credincioşi casei imperiale şi sătui de
terorismul ungur, au început în multe locuri, fără conducători,
să-i dezarmeze pe unguri. Concomitent cu evenimentele de la Abrud, la
23 octombrie la Zlatna, au început negocierile pentru dezarmarea gărzii
ungare. Aici, românii din comunele învecinate, veniţi în număr
mare, au înconjurat oraşul. Locuitorii unguri din Zlatna erau
cunoscuţi ca cei mai zeloşi propagatori ai tendinţelor
ungare. Gărzii ungare i s-a cerut să depună armele şi
să arboreze steagul Împăratului. S-a convenit că, pe
parcursul negocierilor romano-ungare, ambele părţi să depună
armele. Creduli, românii au depus armele, unii au intrat în repaus, iar
alţii s-au pus pe prădăciuni, în timp ce, conducătorii
lor negociau cu ungurii. Din rândul ungurilor numai cei aflaţi în
faţă au depus armele. Unii le-au ascuns sub haine. Cei din spate
le ţineau între picioare, iar în spatele lor stăteau pregătite
tunurile. În timp ce românii insistau ca şi garda ungară să
depună armele, consilierul montanistic Nemegyei a comandat în limba
maghiară deschiderea focului asupra românilor dezarmaţi. Mulţi
au căzut morţi pe loc, iar tunurile au început să tragă.
Reveniţi din spaimă, înfuriaţi şi plini de înverşunare,
românii în număr tot mai mare au atacat oraşul.
Din raportul lui Avram Iancu mai aflăm că neputând face faţă
atacului din partea românilor, gardiştii unguri, în furia lor
neputincioasă, au
dat foc,
printre altele,
topitoriei împărăteşti, caselor proprietarilor
români, bisericii româneşti, după care, în fugă, s-au
îndreptat spre Aiud. În goana lor au fost urmaţi de o bună
parte a locuitorilor unguri. Dar coloana fugarilor a fost atacată
şi în bună parte ucisă de către locuitorii români
din satele de pe Valea Ampoiului, care între timp aflaseră despre cele
petrecute la Zlatna. În raport se menţionează că în
aceste împrejurări "macelu furtunosu", cum se spune în
raport, au căzut şi persoane nevinovate, copii şi femei.
Totodată, se mai spune în raport, ca cei care au fost cruţaţi
şi-au găsit ospitalitatea în casele românilor, după care
au fost conduşi spre Alba Iulia.
Documentele referitoare la evenimentele de la Zlatna din timpul Revoluţiei
de la 1848-1849 infirmă aproape în totalitate optica
peudoistoricului de la Szeged, în cartea sa, şi relevă o
flagrantă rea voinţă. Este neglijată, cu bună
ştiinţă, realitatea că atât românii cât şi
ungurii si-au urmărit în timpul Revoluţiei propriile interese
şi năzuinţe. Este ignorat faptul că nimeni nu are
dreptul de a-i împarţi pe unii în criminali şi pe alţii
în victime.
Cloşca
L. Băluţă
|
|
