Libertate, egalitate, frăţietate.

Fraţilor maghiari!

Ascultaţi cuvintele purcese din adâncul sufletului unui român sincer. Aceste principii ne treziră din adâncimea în care ne apăsară varvarii sute de ani; pentru acestea am ridicat cereri la locurile cuvenite; pentru acestea, ca să ne fie nerecunoscute, am ridicat arme, ne-am vărsat sângele, şi a ni-l vărsa pentru libertate suntem rezoluţi, până va mai curge sânge în vinele noastre. Deie-şi părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră cea asuprită, de-a-veacurilor nedireptate.

Fraţilor! Crede-ne-ţi nouă că noi prealuminat vedem, şi prea hotărât credem, că în aceste două patrii surori, maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar. Credem şi prea luminat vedem peste noi, şi peste voi, azi mâine vrea să dee mâna un element gigantic, care în scurt timp ne va îneca, şi nu vor rămâne altele, decât urmele existenţei noastre. Amândouă părţile, vedem că pericolul ne ameninţă, încă de aproape, şi totuşi nu ne putem înţelege. Nu ştiu din ce pricină, pizma, sau doară superbia, îşi învârte sabia între noi şi voi, ca nici în agonie să putem vorbi deaproape.

Noi, cu durere privim la şcena ce s-a întâmplat în această patrie, şi în care noi am fost siliţi a lua cea mai mare parte, însă să credeţi domnilor, că răscularea noastră nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei (după cum domniile voastre rău sunteţi informaţi), ci pe noi ne-a răsculat nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile conservatorilor şi aristocraţilor transilvani, maghiari, cari, poporul la această epocă nu le-a mai putut suferi, şi de cari inteligenţa s-a scârbit cu totul – am fost siliţi a ridica arme, a le purta în contra aceluia care, mai de parte ne tirăneşte, şi se vede a ne apăra existenţa politică despre ce va mărturisi istoria, punând vina, cui va fi drept.

Ne provocaţi frate în numele naţiunii maghiare, să depunem armele, ba să le ridicăm împotriva tiranilor şi asupritorilor comuni. Crede-ne frate, că cu cea mai mare sfâşiere a inimii trebuie să mărturisim, că noi armele până acuma pe drept le-am întrebuinţat în contra asupritorilor noştri, însă prin aceasta nu vrem a desonesta caracterul întregei naţiuni maghiare, nu, de aceasta ferească Dumnezeul popoarelor. Ci voim a vă trezi pe voi, şi a vă arăta, că între voi este viermele care vă roade rădăcina şi vă spală temeiul unui viitor, pe care vi-l puteţi promite etern. În senatul vostru s-a ivit pizma întrupată, şi ca sicca clodiană, sub veşmânt îşi împrăştie veninul său, ca să nu vă puteti câştiga simpatia unui popor, de la natură compact, spre a nu se putea nimici în moment, ba nici în tip, şi ca să nu vă puteţi însuşi sincera prietenie, a unui popor din secoli virtuos, după cum l-aţi putut vedea, şi cu mâna lipsită de arme, şi după cum vi-l vor mai dovedi vouă timpurile cele critice, care vă ameninţă în viitor.

Fraţilor, Spiritul de care e pătrunsă şi însufleţită Europa cu un impuls mai elastic străbate la sufletul nostru, decât la al oricărei naţiuni, care a mai văzut până acum raza libertăţii. Libertate, egalitate, frăţietate, aceste principii sînt deviza noastră, acestea tezaurul şi cel mai sfânt obiect pentru care trăind sîntem gata a da măna cu cei mai nedumeriţi vrăjmaşi ai noştri, şi a le promite cel mai sincer ajutor, ce se poate aştepta de la vreun popor european, iară de aceste principii lipsiţi, cu cea mai bărbătească seriozitate suntem hotărîţi de la început, a ne băltui sîngele pînă la cel din urmă român. Însă aceste principii le pretindem (de la oricine, garantate) pe temeiul existenţei naţiunilor, şi nu suntem îndestulaţi, văzînd însemnate numele lor pe scrisori private, nici auzindu-le numai sunetul cel dulce, pe la urechile noastre, ca un echo fără de sinţire. Voi ne îmbiaţi cu mărinimositatea naţiunii voastre, ne somaţi la (re)întoarcere, făgăduindu-ne drepturi şi iertarea păcatelor politice (atîta, încît nu ne-am putut, ba nici nu ne vom putea convinge, că păcatul politic ne-ar îngreuna vreodată), însă din contră, de nu vom fi, sau mai bine zicând de nu ne vom convinge, estirpaţiune prin foc şi fier ! (Focului şi ferului cu mijloace omogene vom păşi contra!).

Noi, fraţilor, întratînta suntem de sinceri, încît toate promisiunile voastre private le credem însă – durere ! – cînd tîrziu sunt ast mod de promisiuni către noi îndreptate, după ce cercîndu-le nu le-am dobândit, căutîndu-le nu le-am putut afla, după ce ne-am macelat, după ce preoţimea şi partea inteligentă s-au deliberat, jertfindu-se nu prin arme, după cum poftesc legile unui război uman, ci prin furci (bitofa) după ce în poporul nostru a apus spiritul amicităţiei către voi, şi s-a încuibat o aversiune în contă-vă întratîta, încît el, fără amăgirea cuiva, mai voieşte a primi sabia oricărui tiran din Europa de ajutor împotriva voastră, cu cari firea ne-a aşezat în una patrie, ca împreună să asudăm cultivînd-o şi împreună să sugem dulceata fructelor ei. Durere, de trei ori durere, că voi, cari cu paşi uriaşi credeţi că staţi înaintea noastră în cultură, acestea nu le aţi prevăzut, şi în loc de a vă cîstiga amici sinceri cu mijloace blînde şi dulci, aţi răpit în dreapta sabie teroristică neroniană şi aţi primit modul de trădare al infernului Calligula. Totuşi vă spunem cu cea mai umană sinceritate, nu ar fi tîrziu a ne dobîndi de amici, dacă aţi pipăi odată calea prin care se poate asta, dacă aţi dovedi în practică mărinimositatea, despre care atîta vă place, a predica. Iară noi, spunînd adevărul limpede, ne cam temem a vă crede d-voastre deoarece aievea ne-am înşelat. Crezut-au bravii noştri bărbaţi Buteanu şi Dobra, şi căzură jertfă ascuţişului teroristic. Cu adevărat aţi putea voi înoda aici o scuză, că căzură din furia soldaţilor sau neghiobia lui Hatvani pricinui aceasta - însă această scuză e deşartă şi fără de temei, deoarece nu Hatvani ne înşela pe noi, ci acela într-care voi v-aţi odihnit, căruia voi cu cresămînt deplin, i-aţi pus fericirea voastră în mînă ca să o aşeze pe viitor… Acum oare nu cu un drept cuvînt am putea striga cu poetul: “accipe nunc danaum insidias, et crimine ab uno disce omnea”, însă noi nu voim să facem salt în conclusele noastre, ci mai dorim să ne convingem din contră, ce iarăşi de la voi atârnă.

Pe scurt: voim iară a vă spune, şi exclamăm: de credeţi în cer un Dumnezeu şi pe pămînt o patrie, luaţi alte mijloace de a trata cu noi, convingeţi-vă deplin, că între noi şi voi armele niciodată nu pot hotărî, însă nu întîrsieţi, ca să nu se împlinească în voi cuvintele scripturei: “că va intra mirele, şi voi nu veţi avea untdelemn în candrele voastre”.

Dat în Cîmpeni, 15 iunie 184

Avram Iancu, prefect

Scrisoarea lui Avram Iancu prin care răspunde lui Ludovic Kossuth, privind neutralitatea românilor în conflictul roso-maghiar

Văzînd propunerile de pace, pe care ni le-a adus domnul Bălcescu, agentul emigraţiei române, din partea onoratului guvern maghiar, trebuie să ne exprimăm regretul că în împrejurările actuale nu putem să dezbatem cu fraţii maghiari restabilirea păcii fiind situaţia în care ne găsim foarte Critică. Armata ungurească se îndepărtează, iar forţa militară a ruşilor se apropie. Ar fi apoi foarte dificil şi ar reclama mult timp, pînă cînd să putem convinge poporul a se înfrăţi cu voi. Totuşi, pentru a Vă dovedi sentimentele noastre frăţesti pe care le nutrim faţă de naţiunea maghiară am hotărât să rămînem neutri faţă de armata ungară tot timpul acestor lupte, neatacînd-o şi apărînd-o numai în cazul că am fi atacaţi. Nădăjduim că această neutralitate va fi respectată atât de onoratul guvern ungar, cît şi de şefii armatei sale.

Cîmpeni, 3 august 1849

Avram Iancu, prefect

Scrisoarea lui Avram Iancu către Elie Măcelaru în legătură cu situaţia politică a ţării şi continuarea luptei pentru revendicările românilor

Frate Ilie !

Epistolele tale din 5 şi 21 februarie le-am primit, şi dacă nu ţi-am răspuns pînă acum, să nu crezi că am făcut-o decît din acel motiv simplu, că mi-am propus a nu mai coresponda cu nime. Sute de epistole de la amici şi conşcolari – care sigur că numai cu intenţii bune voiau să afle: dacă ma(i) trăesc ori nu – le-am aruncat la o parte fără a le da răspuns, ceea ce în tot cazul e o indiscreţie din paret-mi, sar eu nu sunt de vină, dacă mi-am cîştigat, durere, trista convingere, că în ziua de azi omul nici nu mai ştie cui să încreadă.

Tu mă întrebi, ce mai sperez şi ce mai cred eu? Iată îţi răspund, că timpul speranţelor mele a trecut, şi că credinţa mea e că timpul speranţelor mele a trecut, şi că credinţa mea e ca a şarpelui, căruia natura îi impune să-şi apere capul: totuşi să nu crezi că spun acestea fiindcă mi-aş teme viaţa mea nenorocită: nu, căci această viaţă mi-am expus-o în anii 1848 şi 1849 în mai multe rînduri pentru iubita mea naţiune şi pentru credinţa către împăratul – ci înteleg iubita mea naţiune, care suspină de atîtea dureri şi pentru care m-ar durea inima, dacă prin mărturisirea credinţei mele adevărate o as aduce într-un pericol şi mai mare. Altă dată mai mult, rămîi sănătos şi nu-ţi uita de mama, la sînul căreia ai crescut şi nici de prietenul tău sincer.

Vidra de jos 15 mai 1860

Iancu m[anu] p[roprie] advocat şi prefect