|
Administraţia
românească instituită în timpul revoluţiei de la
1848-1849 în Transilvania a fost o realitate vie.
Ea a demonstrat, împotriva oricăror afirmaţii
contrarii, capacitatea poporului român de a se organiza, conduce şi
administra singur, cu toate împrejurările şi condiţiile
vitrege ale acelor timpuri.
Se ştie că, de pe la sfârşitul lunii
octombrie 1848, Comanda Generală din Sibiu a trupelor imperiale
austriece a aprobat instituirea în teritoriile eliberate de sub dominaţia
”insurgenţilor” a unei administraţii provizorii, “după
principiul naţional”. Drept urmare, vechile comitate nobiliare au
fost desfiinţate iar organizarea noilor distincte a fost încredinţată
Comitetului Naţional Român (28).
Având în vedere că aproape peste tot unde s-au
instituit noile organe administrative populaţia românească domina
numericeşte, acestea au devenit şi ele, pe calea eligibilităţii,
româneşti. Erau vremuri când, pentru prima dată în istoria
Transilvaniei, românii, ca populaţie majoritară, au impus pe
cale democratică o administraţie a lor, transpunând în
realitate unele dintre cele mai importante deziderate cuprinse în
programul lor politic adoptat pe “Câmpul Libertăţii” din
Blaj.(28)
În organele noi alese sau numite, la toate nivelele, au fost
reprezentate şi celorlalte naţionalităţi, proporţional
cu situaţia lor numerică. Astfel, ele au avut un profund
caracter democratic. (28) Limba română a devenit oficială, atât
în tranzacţii, cât şi în documentele scrise. Astfel,
protocoalele şi majoritatea actelor create la administraturile înfiinţate
au fost scrise în limba română.
Comitatul Alba Inferioară a fost reorganizată
din punct de vedere administrativ în luna noiembrie 1848, fiind împărţit,
pe linia Mureşului, în două districte: Alba Superioară cu reşedinţa
la Blaj şi Alba Inferioară cu reşedinţa la
Alba Iulia.
Districtul Alba Iulia cuprindea partea din dreapta
Mureşului, aproximativ de la Depresiunea Iara, situată în
apropierea Turzii, până la satul Sărăcsău, situat pe
culoarul Mureşului, în direcţia Orăştiei, iar spre
zona muntoasă până dincolo de Câmpeni(28). În linii mari el
cuprindea teritoriul Prefecturii Auraria Gemina aflate sub comanda lui
Avram Iancu, precum şi o porţiune din prefectura lui Simion
Balint de pe Arieş.
Prin acesta, districtul Alba Iulia, condus de
Administratura Alba Inferioară, a devenit cel mai important dintre
districtele româneşti instituite în toamna anului 1848, întrucât
pe teritoriul său s-au petrecut cele mai de seamă evenimentele
ale revoluţiei, până la înăbuşirea ei.
La Alba Iulia, unde se află şi puternica
fortăreaţă cu depozitele ei pline de armament şi muniţie,
Comanda Generală a impus ca administrator, mai întâi, pe căpitanul
Hild Francz, iar după rechemarea acestuia sub arme, pe Ioseph Fink,
funcţionar de naţionalitate germană, pentru a putea asigura
colaborarea cu comenduirea cetăţii. Românul Samuil Poruţiu
a fost numit doar coadministrator(28).
Din cauza unor greutăţi, Administratura Alba
Inferioară nu a putut intra în funcţiune decât la 25 decembrie
1848 (28). Întrucât în zilele următoare au început deja ostilităţile
cu trupele conduse de Ben, în condiţiile războiului, această
administratură nu a avut timp să organizeze decât comunele
şi oraşele. Aici au fost instituite organe de conducere noi, alcătuite
din juraţi în frunte cu un jude la sate şi cu un jude prim la
oraşe, care se constituiau şi în scaune de judecată
locale. În acest fel, a fost readusă în realitatea social-politică
a anilor 1848-1849 vechea organizare de obşte românească,
desigur pe un plan superior (28).
Pe teritoriul districtului Alba Inferioară
Administraţia a funcţionat în acest fel până la 25 martie
1849, când a început asediul cetăţii Alba Iulia. Din acel
moment, Administratura şi-a încetat practic activitatea iar funcţionarii
ei se retrag în cetate. (28)
După despresurarea cetăţii, la 26
iulie, Administratura şi-a reluat activitatea, ieşind din cetate
în oraş. Curând ea va repune în funcţiune organele comunale
şi orăşeneşti.
Pentru a putea conduce mai uşor vastul teritoriu
aflat în competenta sa, Administratura îl împarte în 5 cercuri (Alba
Iulia, Aiud, Câmpeni, Ighiul Superior şi Ighiul Inferior),
instituind la fiecare câte un inspector, încă de pe la mijlocul
lunii august 1849. Numirea oficială în funcţie a inspectorilor
s-a făcut apoi la 24 august, cu ordinul nr. 531 al Administraturii,
după obţinerea aprobării Comandei Generale.
La cercul Câmpeni, cu reşedinţa în Abrud,
fusese numit ca inspector Ioan Boer, fostul viceprefect al lui Iancu.
Procedeul numirii în funcţie a inspectorilor nemulţumeşte
profund pe Avram Iancu şi, probabil şi pe locuitorii zonei
muntoase, care până atunci făcuseră parte din “republica
ţărănească”, instituită în timpul blocadei munţilor
sub conducerea prefectului general.
Drept urmare, Iancu expediază pe adresa
Administraturii Alba Inferioară un protest scris, căruia îi dă
caracter oficial, menţionând că este emis de către
Prefectura Auraria Gemina şi sigilându-l cu sigiliul acesteia (28).
(Anexa 1)
Precizăm aici că sigiliul prefecturii
Iancului a fost confecţionat la Alba Iulia, probabil la Monetărie,
în luna ianuarie sau februarie 1849. Astfel, în scrisoarea din 5
februarie 1849 a administratorului Ioseph Fink către Iancu, aceasta
arată: ”Ţi-am tocmit un sigiliu pentru Prefectura Auraria
Gemina, cu un brad la mijloc. Cu primissima ocaziune trimite din galbenii
acei mulţi vreo doi, să ţi-l scot şi să ajungă
şi pe hârtie.”
În post scriptum, Samuil Porutiu face apoi precizarea
că sigiliul costă 6 florini de argint (28).
Nu ştim pe câte documente a aplicat Iancu sigiliul prefecturii
sale, dar scrisoarea de protest pe care o adresează la 28 ianuarie
1849 din Câmpeni Administraturii Alba Inferioară îl poartă
imprimat în ceară roşie (28).
Prefectul apreciază în scrisoarea sa că
denumirea de inspectori civili “în Ţinutul pe care muntenii l-au
apărat de rebeli cu bravura şi armele lor” este un act
“necompetent” şi greşit al Administraturii. Mai mult chiar,
el îl consideră de-a dreptul periculos, prin efectul pe care l-ar fi
putut avea.
Iancu întreabă în scrisoarea sa :Vrea onorata
administratură a lua asupră-şi răspunderea de a fi
tulburat liniştea publică a Ţinutului acestuia?”.
Ei arată că nici generalii ruşi, nici
comisarii şi generalii imperiali austrieci, care au fost investiti cu
puteri depline, nu au dat nici un fel de dispoziţiuni pentru zona
muntoasă, până nu s-au înţeles cu prefectura sa.
Criticând faptul că în timpul blocadei,
Administratura s-a “închis în fortăreaţă cu totală
nepăsare de partea administrativă”, Iancu arată că
prefectura sa, atunci când rebelii au ocupat Transilvania, a rămas
singura purtătoare de grijă a acestui Ţinut”.
Făcând referiri la faptul că “poporul
muntean nu s-a întinat de însoţirea cu rebelii”, prefectul arată
că acesta nu şi-a pierdut drepturile garantate de împărat
de a-şi alege dregătorii civili. Prin urmare, pentru acest popor
nu trebuie suspendate, nici măcar temporar, legile civile, aşa cum
s-a făcut în alte părţi.
În continuare, Iancu exprimă voinţa
poporului din munţi de a obţine dreptul pentru convocarea unei
adunări în care să-şi aleagă dregătorii, de îndată
“ce va intra legiuitul gubernator în Patrie”. Pentru aceasta “s-au
făcut paşii cuveniţi”.
Atrăgându-se, din nou, atenţia
Administraturii asupra “periculoasei urmări”, se cerea acesteia să-şi
retragă ordinul de numire a inspectorilor şi, dacă are împuternicirea
vreunui for mai înalt, să intervină la acesta şi să
mijlocească “o adunare restauratoare”.
În orice caz, se cerea în încheierea scrisorii,
“fără de coînţelegere cu poporul să nu se denumească
dregătorii civili, ca astfel să se poată înconjura tot
felul de urmări neplăcute, în timpul acesta când tot cetăţeanul
are neînconjurabila datorie de a ajuta la ridicarea zidirii de pace”.
Răspunsul Administraturii la protestul formulat
de către Iancu este tot atât de interesant. (Anexa 2).
El a fost formulat de Samuil Poruţiu, dar după
tonul foarte tăios pe alocuri, bănuim că a intervenit
destul de des şi Ioseph Fink. De la bun început, acesta adaugă
pe conceptul adresei de răspuns lângă termenul de
“Administratura provizorie” şi pe cel de “Cesaro Regească”,
pentru a impune.
În adresa către prefectul Iancu se arată că
inspectorii s-au pus în funcţie numai provizoriu, în speranţa
unei ratificări mai înalte. Pentru aceasta ei au fost propuşi guvernatorului spre confirmare.
Protestând împotriva acuzelor ce li s-au adus,
coadministratorii arătau prefectului că “Administratura
aceasta populară, precum ai avut prilej destul de a o cunoaşte,
nu vrea a exclude poporul de la drepturile constituţionale”, nici
de la alegerea inspectorilor, dar fiind<că> lucrurile s-au înmulţit,
numai aşa s-a putut ajuta”.
Ei afirmau că deja au un raport către
guvernatorul civil şi militar al Transilvaniei pentru ca poporul să-şi
poată alege singur dregătorii civili la timpul potrivit, la care
aşteptau răspunsul.
Atrăgându-se atenţia că
“Administratura aceasta pentru lucrările sale are a răspunde
numai guvernatorului”, în adresă se afirmă că în
posturile de inspectori au fost puşi oameni vrednici, în care ea a
avut încredere că vor putea să-şi ducă dregătoria,
“spre folosul poporului” şi că la viitoarele alegeri libere
ei vor putea fi schimbaţi prin votul alegătorilor.
Subliniind încă o dată că
Administratura este obligată să dea socoteală pentru
faptele sale numai “la înaltu General Comando” şi considerând că
acesta este prea destul, coadministratorii îi cer lui Iancu să
recunoască că ea: “până acum a lucrat spre folosul
poporului” şi că intenţia ei la numirea inspectorilor
a fost să primească o confirmare superioară, ceea ce nu
exclude o eventuală alegere liberă a poporului.
Afirmând că prefectul a jicnit adânc cu
“Expresiile” sale “Administratura”, în adresă se arată
că aceasta s-a retras într-adevăr în fortăreaţă
în timpul asediului, dar a făcut-o în mod cinstit, fără
ca cineva să se mişte de la postul său. “Oastea a fost
lângă Domnia ta, noi ne-am apărat cu peana, cu care am apărat
cinstea şi numele <ei>“ în faţa celor ”care au
vrut a o decurta” (a o desfiinţa se mai arată în adresă.
În continuarea adresei bănuim etalarea
sentimentelor lui Samuil Poruţu, care vorbeste de “patimile
acestei Administraturi pentru binele Împărăţi şi Naţiei
Române”, pe care “cu cinste <le>va<re>cunoaşte
tot poporul român”.
Scoţând în relief greutăţile cu care “noi
am împlinit dregătoria aceasta acerbă”, precum şi
neplăcuta surpriză ca tocmai prefectul Iancu, ca “patriot
Român”, să nu “recunoască faptele noastre”, el
exclamă: “Dea Dumnezeu patrioţi şi politicieni mai
buni pentru binele naţiei şi împărăţii!”
Referindu-se probabil, la jignirile suportate în fortăreaţă
din partea colonelului August, comandantul garnizoanei, şi a altor
ofiţeri străini, care îi dispreţuiau şi îi duşmăneau
pe români, Poruţiu apreciază că Administratura “mai
apărată ar fi fost în munţi”.
Precizând că alegerea liberă a poporului va
avea loc atunci “când va îngădui stările împrejur”,
Administratura atrage atenţia lui Iancu că nu-şi va
reflecta numirile de inspectori şi îi cere acestuia “poporul a
îndrepta la cele de pace şi linişte”.
Adresa se încheie cu o remarcă realistă, pe
care o atribuim lui Poruţiu: “Vai de poporul şi societatea
aceea în care începe neînţelegerea (neînţelegerea şi
dezbinarea)!”(1).
Adevărul acestei sublinieri va ieşi foarte
curând în evidenţă, mai precis după instaurarea la 21
septembrie 1849 a neoabsolutismului în Transilvania, când va fi pus în
practică perfidul principiu: “Divide et impera”.
Surprinzătoare şi neplăcută, în
acelaşi timp, este şi constatarea că se potriveşte
foarte bine şi societăţi româneşti actuale, aflate pe
drumul cutării adevăratei democraţii.
Ioan Pleşa
(din Revista Arhivelor)
|
