|
|
|
În anii
care au premers revoluţia transilvană de la mijlocul
secolului al XIX-lea, din sânul naţiunii s-a desprins un om
puţin obişnuit printre ai săi. Scria şi vorbea
necontenit împotriva privilegiilor seculare ale exploatatorilor;
pleda călduros pentru convieţuire paşnică,
pentru armonie socială şi schimburi culturale.
Numele lui era
Stephan Ludwig Roth.
|
S-a născut
în 1796 la Mediaş. După strălucite studii făcute la
Tubingen, a poposit vreme mai îndelungată la Yverdon, Elveţia,
în preajma marelui pedagog Pestalozzi. “Dascălul omenirii” l-a
numit învăţător pentru limba latină. Veneţia
şi Londra i-au oferit un post de pastor iar Universitatea din
Freiburg i-a oferit o catedră de pedagogie. După optsprezece
luni de şedere în Elvetia a refuzat toate ofertele ademenitoare
şi, în 1820, a revenit în Transilvania cu intenţia de a
realiza pentru ai săi reformele învăţate şi profesate
în Germania şi Elvetia.
“Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială unei
ţări.
Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci este
limba română.
Oricât ne-am suci şi ne-am învârti, noi naţiunile
reprezentante în Dietă nu putem schimba nimic. Asta este
realitatea.”
Stephan
Ludwing Roth
Ca rector al
gimnaziului săsesc din Mediaş s-a impus curând ca un
propagandist al ideilor economice şi sociale cele mai avansate. De
aceea superiorii lui au încercat să-l convingă apoi l-au constrâns
să renunţe la rectorat şi să accepte funcţia de
pastor evanghelic în comuna Mojna. Bravii conducători ai Mediaşului
credeau, fără îndoială, că încredinţându-l
bisericii va fi mai puţin primejdios pentru popor decât prin şcoală.
Pastorul
Stephan Ludwig Roth a dezvoltat o activitate multilaterală prodigioasă.
L-a pasionat istoria şi economia. “El nu este, a mărturisit
biograful său Utto Folbrecht, într-o conferinţă ţinută
la Braşov la 16 mai 1959, o figură oarecare a poporului său,
ci un adevărat şi reprezentativ erou naţional a cărui
întreagă activitate are, pentru saşi ca şi pentru români,
înalta valoare a unui simbol. Într-adevăr, în nici un alt bărbat
din trecutul lor, saşii nu găsesc realizată,
cu atâta strălucire, ceea ce se cheamă <<valoare morală>>
ca la Stephan Ludwig Roth”.
În anul 1842
Dieta din Cluj a hotărât ca, în termen de 10 ani, limba nobilimii
exploatatoare să devină obligatorie. Pastorul Roth a protestat
energic, tipărind la Braşov, în acelaşi an, broşura
Der Sprachkampf in Sienbeburge. Extragem din ea următoarele:
“Domnii din Dieta de la Cluj, vor fi dat ei naştere unei limbi de
cancelarie şi, poate se felicită că, în sfârşit,
copilul a văzut lumina zilei - dar a declara o limba drept limbă
a ţării, iată un lucru de care nu e nici o nevoie. Căci
această limbă a ţării o avem de mult. Ea nu este însă
nici germană, nici cea ungurească; ea este cea românească!
Putem noi, naţiunile
politice, să ne dăm după deget; putem sa gesticulăm cât
vom pofti: lucrul este asa, nu altfel. Căci eu, şi tu, şi
noi şi ei, toţi avem, în fond, această convingere.
Dacă e să
vorbim limbă de circulaţie generală în această ţară,
apoi - asta e credinţa noastră - nu poate fi vorba decât de
limba românească.
În zadar struţul
gonit îşi ascunde capul în nisip crezând că, dacă el nu
vede, la rândul lui nu este văzut. Tot aşa, socot, în
zadar, anumite lucruri şi le ascunzi în tăcere: ori cât te-ai
feri să le pomeneşti, ele există. Mai bine să le
spunem pe nume şi să medităm asupra lor, decât să nu
vorbim şi să nu gândim.
Vreţi să-i
puneţi pe români la adăpost de ispite şi vreţi,
deasupra, să-i câştigaţi prin limbă, inima pentru
statul austriac, patria noastră a tuturor? Atunci părerea mea
este că trebuie să le oferiţi îndestularea tuturor
nevoilor. Respectaţi-le demnitatea omenească, cinstiţi-le
credinţa creştină, daţi-le putinţa unui trai neatârnător
şi mijloace de educaţie: cu un cuvânt satisfaceţi-le
interesele. Căci acestea leagă dar acestea şi despart. Nădejdi
ce vor fi împăcate aici, nu vor căuta împăcare e altă
parte. Guvernul să potolească şi setea acestui popor, ca el
să nu fie nevoit să se amăgească mereu cu viitorul.
Românilor le
trebuie hrana dreptăţii şi răcoritoarea băutură
a unui tratament uman.
Prin fapte
bune îi puteţi lega de ţară şi de voi. Daţi-le, de aşa
fel, încât să aibă ce pierde într-un eventual războiu, să
aiba ce regreta în cazul unei năvăliri străine.
Daţi-le
tot ce dreptul şi echitatea ce o cer, ca sa nu mai aiba nimic de
dorit, când streinul se arată.
Atunci românul
nu se va ridica în vârful picioarelor să vadă dacă
salvatorii sunt încă departe şi nu-şi va ascuţi
urechile să audă vocea străinului şi, odată cu
ea, să zărească ivindu-se steagul nădejdei.
Datoria voastră,
nobili maghiari, este de a îmbuna pe supuşii români, de a-i împăca;
de a dobândi iubire prin iubire, de a face să se nască
dragostea filială prin încredere.
Ce am de spus
despre limbă?
Nu mult şi,
totuşi, nu puţin?
Puteţi să-i
daţi Ronânului literatura voastră maghiară cu toptanul, în
volume legate în piele şi cu muchiile aurite, tipărite, din
partea mea, pe pielea măgarului Ballam, ea nu va domoli dorinţele,
nu va mulţumi aşteptările şi nu va sătura nădejdile
lui.
Speranţa,
de a câştiga pe Români, prin maghiarizare, e clădită pe
nisip.
Maţele
care chiorăie de foame, nu le saturi cu un buchet de floricele.
Cu oferta voastră, voi vă bateţi joc: ea
nu e decât ironie.
Ei vă vor
râde în obraz şi vă vor întoarce spatele.
Iar dacă,
după 10 ani, cum este în intenţia proiectului, vreţi să
întrebuinţaţi forţa şi să intraţi în
biserică - ceea ce, de altfel, n-ar ajuta la nimic - atunci luaţi
seama la ce faceţi şi nu aruncaţi cu criminală îndrăzneală
jăratec în paie.
Voi semănaţi
vânt şi veţi culege furtună!
Pasajul acesta
din opera lui Stephan Ludwig Roth este unul din rarele documente,
furnizate de străini - care ne cunosc mai bine decât oricare alţii
– cu privire la rostul şi valoarea noastră în pământul
Transilvaniei.
De acum,
Stephan Ludwig Roth e pus sub severă observaţie. Prima năpustire
a autorităţilor s-a produs în 1846 în următoarele împrejurări.
În acel an, saşii au înfiinţat “Verein fur siebenburghische
Kandeskunds” (Asociaţia pentru studiul Transilvaniei). Adunarea
generală s-a ţinut la Sebeş - Alba. Luând şi el parte
la festivităţi, pastorul Roth a toastat pentru încetarea
exploatării iobagilor, susţinând că nobilii au prea mult,
deci trebuie să li se mai ia, iar iobagilor care nu au nimic trebuie să
li se mai dea.
Ziarul
“Erdely Hirado” din 11 iunie 1840 l-a acuzat faţis că a
instigat împotriva privilegiilor nobilimii şi l-a denunţat ca
“revoluţionar periculos”, dar cancelaria aulică a intervenit
energic pe lângă guvernul din Cluj să dispună ca:
”episcopul evanghelic să cerceteze cazul”. Sancţionarea s-a
limitat doar la aceea că “toastul de la Sebeş Alba a fost o
faptă incompatibilă cu ocupaţia oficială”.
În preajma
zilei de 3/15 mai, Stephan Ludwig Roth a încălecat şi a pornit
spre Blaj spre a participa la marea adunare naţională a
poporului român. Ceea ce a văzut pe Câmpia Libertăţii l-a
impresionat profund. “Am văzut aici, va nota el, un steag, naţional
care chiar dacă nu a fost atât de înalt ca să se poată
vedea de la Dunăre, totuşi, cred că fiind o mărturie a unor
stări sufleteşti solidare, fâlfâirea acelui steag de aici a făcut
să bată inimile atât la Iaşi cât şi la Bucureşti.
Acum ştiu şi eu ce înseamnă o adunare naţională”.
În anul
revoluţionar 1848, Stephan Ludwig Roth şi, protopopul Mediaşului,
Ştefan Moldovan au fost însărcinaţi să restabilească
ordinea în satele din jurul Cetăţii de Baltă. Când
trupele austriece au fost înfrânte, pastorul Roth a fost sfătuit de
Ştefan Moldovan să-l însoţească în refugiu în
Ţara Românească. A refuzat. Asigurat de generalul Bem,
comandantul armatei revoluţionare maghiare, că nu i se va întâmpla
nimic, s-a retras în parohia sa de la Mojna. A fost însă arestat,
înlănţuit şi trimis, ca pradă de mare preţ la
Cluj, unde a fost executat în zorii zilei de 11 mai 1849.
Revoluţia
anului 1848 a înscris în istoria celor trei popoare de pe cuprinsul
Transilvaniei trei nume a trei martiri ai libertăţii: Avram
Iancu, Petofi Sandor şi Stephan Ludwig Roth.
Avram Iancu
s-a sfârşit demoralizat de atitudinea “prietenului făţarnic”
şi a “aliatului perfid” care a fost împăratul Austriei.
Petofi a avut parte, pe câmpul de luptă de la Albeşti, de sfârşitul
pe care l-a dorit, iar Stephan Ludwig Roth s-a prăbuşit
exemplificând, prin tot ce a făcut şi scris, că în
cuprinsul Transilvaniei singura cale ce trebuie urmată de popoarele
conlocuitoare este aceea a convieţuirii paşnice.
Extras din cartea “Lumina din trecut” de Corneliu
Albu
|
