România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Destinul tragic al unui mare bărbat - Mihai Viteazul

     Mihai Viteazul (1593-1601) a fost un strălucit comandant de oşti, strateg desăvârşit şi abil diplomat care, prin faptele sale, lupte crâncene, campanii rămase celebre prin rapiditatea lor, a reuşit să înlăture primejdia otomană şi să realizeze prima unire politică a ţărilor române.

     Istoricii i-au cercetat originea, i-au descris faptele, i-au surprins calităţile şi neajunsurile în momentele cruciale ale existenţei sale. Un contemporan al marelui bărbat (Lope de Vega) l-a descris pe acesta cu o deosebită forţă evocatoare. Iată portretul în care recunoaştem pe cel care a înfruntat nu numai oştirile duşmane, ci chiar pe cei ce nu l-au vrut în viaţă:

     “Furios, lat în spate, înfăţişare şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea îndetă, păr cârlionţat, nas lung ascuţit, încruntat, cu barba măruntă, oacheş la faţă, bun de picior, straşnic vorbăreţ, iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede şi mai adânc în vălmăşag pătrunde.

     Nu se rade şi nici nu se sulemeneşte. Nu cunoaşte ce-i olanda, nici parfumurile, iasomie ori vraier, nu caută patul moale. Nici nu mănâncă numai fazan.”

     Vom încerca, în cele ce urmează să prezentăm câteva din trăsăturile morale ale viteazului, aşa cum au fost surprinse de contemporanii săi,  de cei apropiaţi lui sau de duşmanii săi cei mai înverşunaţi.

     La puţină vreme după urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti (1593), prin campanii fulgerătoare el reuşeşte să înlăture pericolul otoman şi să atragă atenţia lumii europene asupra vitalităţii şi dragostei de libertate a poporului român ca şi a eroismului conducătorului.

     Măreţia faptelor sale i-au adus preţuirea întregii Europe. Iată ce scria clicerio (foaie de informaţie) din Roma anului 1600 despre Mihai: “Dacă a fost vreodată un principe demn de glorie pentru faptele istorice săvârşite de el, acesta este domnul Mihai, principele românilor”.

     Victoriile repurtate au născut în mintea domnitorului idei politice fecunde, planuri îndrăzneţe privite cu admiraţie sau temere de contemporanii săi.

     Ei a realizat “visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”, unirea celor trei ţări române. La 1 noiembrie 1599 intra triumfal în Alba Iulia în fruntea unui somptuos alai.

     Dieta convocată în aceiaşi lună l-a recunoscut ca principe pe învingătorul de la Şelimbăr. Prima etapă a actului istoric al unirii ţărilor române a fost înfăptuită. La începutul lunii mai 1600 oştirile lui Mihai intrau în Moldova pentru al înlătura pe Ieremia Movilă şi a desăvârşit lucrul început la Şelimbăr. Unirea era realizată pentru prima oară în istoria românilor. Mihai se intitula “domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

     Dar pentru a consolida această unire el a avut nevoie de timp şi timpul i-a lipsit. “El              n-apucase încă, a încununa zidirea sa de abia ridicată”, comenta N. Bălcescu şi iată “glasul cobitar al clopotului restriştei sună cu tărie şi din toate părţile aleargă duşmanii săi mii şi mii, toţi într-una spre a-l dărâma”.

     Aşa cum remarca N. Bălcescu în opera sa, marea înfăptuire a lui Mihai Viteazul, a stârnit repede duşmănii aprige.

     Evenimentele ce au urmat actului unirii până la moartea voievodului (survenită în august 1601) vor evidenţia complexitatea acestui personaj. Mihai a fost în primul rând un oştean, dar în acelaşi timp el a fost şi un abil diplomat. Firea lui năpraznică nepotolită, va da naştere la diferite aprecieri, după cum faptele sale îndrăzneţe, capacitatea sa, dârzenia şi voinţa vor crea impresii de admiraţie şi respect dar şi de teamă.

     Personalitatea lui Mihai-Vodă este cu atât mai puternică şi mai singulară, cu cât îl caracterizează un temperament năvalnic, un genial instinct, un spirit aventuros, ascunzând în adâncul sufletului său tumultoase şi nestăpânite forţe.

     Unul dintre cei care l-au cunoscut pe Mihai Viteazul şi l-au apreciat a fost Mihai Sekely, comandant al cetăţii Sătmar, un ostaş cinstit şi cu bună judecată care a întocmit numeroase rapoarte, a scris scrisori şi a avut multe conversaţii cu Biruitorul. Iată ce scria despre Mihai Viteazul: “nu cunosc oe nimeni mai potrivit pentru a guverna decât el, căci e sever şi-şi riscă gâtul”. El îl aprecia pe Mihai pentru că “e un om mândru, vrea lucruri înalte”.

     Mihai era omul superior, viteaz, un bărbat politic pe care niciodată nu l-a părăsit sinceritatea, atât de rar întâlnită la capetele încoronate ale vremii. Într-o lume în care minciuna cea mai abil exprimată şi metodele machiavelice cele mai viclene să aflau la mare cinste, Viteazul şi-a păstrat acea trăsătură care l-a caracterizat tot timpul: sinceritatea politică, care din nefericire nu a fost apreciată pe măsura valorii sale. Iată un episod, povestit tot de Mihai Sekely, care redă în toată simplitatea ei acestă sinceritate.

     Era în februarie 1600, după ce solul său Stoica vistierul se întorsese de la împăratul Rudolf al II-lea. Mihai află că împăratul îi cerea să părăsească Transilvania. Surprins de modul în care s-a manifestat Mihai Vodă, Sekely îi scria lui Barvitius (atotputernic consilier la Praga) că “înştiinţarea lui Stoica l-a enervat în asemenea măsură, pe Mihai încât a devenit de-a dreptul turbat şi înnebunit de năprasnica furie ce l-a apucat şi a vărsat astfel de vorbe, încât n-ar fi fost o minune ca un slujitor credincios, ca să scape, să fi preferat dacă ar fi avut o sută de capete să le fi pierdut pe toate, în loc de a auzi toate lucrurile acelea”.

     Mihai Sekely reproduce întocmai clocotitoarele şi usturătoarele cuvinte rostite de marele voievod. După cel face pe împăratul Rudolf trădător, Mihai strigă: “Eu am luat Ardealul (...) riscându-mi întru aceasta trupul şi viaţa, având cu mine la un loc soţia şi singurul meu fiu. Dacă s-ar fi întâmplat o nenorocire, atunci eu, laolaltă cu soţia şi fiul şi cu toţi ai mei am fi rămas acolo. Eu am nădăjduit că Măria Sa Împăratul Roman îmi va da confirmarea nu numai cu onoruri însemnate, ci cu steaguri împărăteşti cu scrisori şi peceţi. Însă el vrea să mă gonească din Ardeal. Asta n-o vrea Dumnezeu. Eu nu mă voi lăsa gonit, chiar de mi-aş lăsa capul, căci l-am luat cu sabia mea. Eu am slujit împăratul Roman nu de teamă, ci din marea dragoste ce o am faţă de creştinătate (...). Iar Împăratul Roman (...) îmi trimite drept cinstire trei coli de hârtie pline de venin, ruşine şi batjocură şi vrea să mă gonească afară aşa cum am înştiinţat. Voi trimite pretutindeni această scrisoare a Maiestăţii, ca să vadă toată lumea bătaia de joc şi nerecunoştinţa ce mi s-a făcut, pentru slujba mea credincioasă”

     Câtă sinceritate degajă această răbufnire de mânie a unui oştean viteaz şi curajos, conştient de marea sa înfăptuire şi câtă dreptate are atunci când îl judecă pe împărat ca pe un om nerecunoscător, ca pe un trădător.

     Comisarul imperial sfătuia curtea de la Praga (unde se afla Rudolf) să nu-l exaspereze pe Mihai care din prieten poate deveni duşman.

     Mihai apare altfel, din faptele şi vorbele sale ca un erou tragic de o înaltă conştiinţă de om, de ostaş, ar şi de apărător aprig pentru glia sa.

     Un alt contemporan al său, Nagy Szabo Ferencz, din Tg. Mureş ne-a lăsat o mărturie care rezumă scurt, pe româneşte, rezultatul ciocnirii sale cu comisarii imperiali în anul 1600, eveniment ce a avut loc în legătură cu încercarea lui Rudolf al II-lea de a-l alunga pe Mihai Viteazul din Ardeal.

     Iată ce scrie acesta în însemnările sale memorialistice: “Într-aceea, împăratul nemţilor înţelegând că Mihai Vodă a triumfat împotriva cardinalului şi că şezând în scaunul lui stăpâneşte Ţara Ardealului (...) şi a trimis blândul său sol la voievod zicându-i «că-i mulţumeşte ca unui credincios al său, că nu a lăsat Ardealul să se înstrăineze de el, ci i l-a dat în mână, însă acuma aşa-i porunceşte să se ducă în ţara sa aşa ca şi până acuma şi de aici încolo îl ocroteşte împotriva turcilor, păstrând faţă de el adevărata credinţă, pentru care credinţă îi făgăduieşte graţia împărătească (... De Ardeal însă se va îngriji de aici înainte împăratul». Auzind această solie, voievodul şi-a vărsat furia cea mare asupra solilor spunând: «Ba zău nu oi da», adică «nu-l dau, căci eu am luat Ardealul şi vreau să-l stăpânesc, nu-l dau nimănui». Cu acest răspuns solul nemţesc s-a dus la împărat”.

     Evident, Nagy Szabo Ferencz fiind din Târgu Mureş ştia româneşte. El n-a păstrat aceste cuvinte transcriindu-le cât se poate de corect în ortografia maghiară: “ Ba, zo naj da”. Vorbele Viteazului, tăioase ca sabia din mâna lui stângă, corespund udangiului franţuzesc “cuvintele regilor sunt regi cuvintelor”.

     Mihai a avut numeroşi adversari. Unul dintre aceştia  a fost David Ungnad - nedezminţit opozant al valahului. Acesta era comisar al împăratului, iar din raportul său redactat la 31 martie 1600, aflăm aprecierile sale faţă de comportamentul lui Mihau. Ungnad îl prezintă suveranului austriac ca pe “un bărbat cu care nu poţi avea o discuţie ordonată, căci el vorbeşte aşa de mult încât tălmaciul nu poate reda totul”. Avalanşa de idei ale voievodului dominat de spiritul de justiţie şi onoare îi surprinde pe cârmuitorii de la Viena, care, niciodată nu-şi exprimau răspicat gândul”.

     Sigismund Forgda, un trimis al lui Basta îi dă acestuia ştiri de la Mihai. El îl caracterizează astfel: “Mihai e un tiran legat cu turcii, care stoarce ţara şi terorizează pe nobili, chinuind platnici, aţâţând pe ţărani contra lor”.

     Mihai însuşi încearcă să atragă atenţia asupra faptelor sale, a cutezanţei şi neodihnei spre binele creştinătăţii. În Memoriul pe care l-a adresat la Praga între 12-17 ianuarie 1601 şi l-a adresat ducelui de Fonseca spunea între altele: “... oricine va putea cunoaşte câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii ostenindu-mă zi şi noapte fără să fi avut pace şi odihnă, nici vara, nici iarna, necruţând cheltuială, nici primejdie de orice fel. Timp de şapte ani am obţinut victorii asupra turcilor singur cu sabia în mână, fără să am nici întărituri, nici cetăţi, şi aceasta nu de sila cuiva ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate”.

     Din considerente diplomatice el îi scria lui Ferdinand de Medici: “Şi aşa luai Ardealul, în numele lui Dumnezeu şi al Măriei Sale Împăratul”. Mihai nu spunea că a luat Transilvania în numele său, cu toate că Rudolf al II-lea nu a făcut nici cel mai mic efort în acest sens.

     Măreţia şi patosul acestui personaj pune în umbră o seamă de cvasi-personalităţi ale vremii sale: pe Sigismund Bathory, care, aşa cum a spus-o Mihai “nu ştia nici ce face, nici ce vrea”, pe “săracul popă”, arhiepiscopul de Warmia, Andrei Bathory, cardinalul filo-turc, pe Rudolf al II-lea, un suveran cu spiritul tulburat, bolnăvicios,       astrolog şi alchimist convins că va descoperii piatra filosofată.

     Adversarii lui Mihai au lucrat însă cu multă grijă şi i-au smuls nu numai Ardealul, dar i-au luat şi viaţa. În zorii zilei de 9/19 august 1601, pe când Mihai şi vitejii lui se aflau pe Câmpia Turzii, un detaşament de 300 de germani şi valoni trimişi de generalul Basta s-a apropiat de cort.

     “Nu ştiuse - scria cronicarul ţării - nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Apucase doar a spune, în clipa de uimire şi de indignare un singur cuvânt: ba. Voi să se retragă şi să puie mâna pe spadă. Dar căpitanul Rosini (Rancigny) volon, nu-i dete vreme, lovindu-l cu halebarda şi el muri îndată”.

     “Bestiile tăiară capul cu însuşi sabia lui şi zvârliră trupul câinilor din tabără, unde rămase trei zile, până l-au înmormântat pe furiş nişte sârbi”, ne spune Szamoskuzy.

     Capul i-a fost dus, pe furiş, nu se ştie precis de cine şi multă vreme a zăcut acolo aproape neştiut, iar deasupra mormântului nu s-a aşezat nici măcar o piatră mare ca pentru domn.

     Destinul său tragic ne duce cu gândul la alţi eroi ai neamului. Şi totuşi el rămâne unic, într-o lume deasupra căreia s-a ridicat ca o flacără şi pe care a dominat-o într-un chip eroic şi tragic totodată.

     Poporul nostru se pare că a fost surprins de acest personaj, care a fost Mihai Viteazul. El a fost poate, judecat pentru cutezanţa sa, pentru mâniosul luia avânt, pentru setea lui de biruinţă, pentru lăcomia lui de cuceriri, pentru dorinţa lui de a înfăptui gândul care-i fulgeră în minte.

     L-au admirat fără îndoială voinicii lui care l-au urmat şi i-au ascultat îndemnurile şi poruncile.

     Temperamentul său vijelios, mânioasele ieşiri şi pocăinţi, răscolitoare, duioase, impresionante păreri de rău i-au asigurat o popularitate, care fără a o atinge pe cea a lui Ştefan cel Mare, e totuşi mai mişcătoare.

     Sfârşitul său tragic şi jertfa lui în condiţii se sălbăticie, într-un secol în care nimeni nu tăia capetele jertfelor însângerate şi nu le batjocorea cadavrele rămase fără apărare, aduce în faţa noastră un destin tragic, singular, un personaj unic.

     Nicolae Iorga, marele nostru istoric, cu un destin la fel de trist, care a avut o admiraţie deosebită faţă de Viteaz, spunea următoarele: “El a trecut astfel între noi, a lucrat cu noi, ne-a chemat înapoi de la lucrurile greşite, iar pe cei care s-au îndărătnicit în ele i-a osândit pentru totdeauna, ne-a aruncat în primejdie, ne-a sprijinit în nenorocire”.

     “Mihai Străbunul a fost necontenit legat de orice avânt al poporului nostru pentru dezrobirea neamului, către adunarea laolaltă şi legarea pentru totdeauna a fărâmelor trupului nostru naţional”.

     Înfăţişând câteva din însuşirile aceluia care a arătat prin fapte că neamul românesc poate fi întreg laolaltă, putem dovedi că pagina celei mai mari glorii poate fi şi a unei înalte moralităţi politice de la care putem lua exemplu.

Prof. Cristea Floarea

  Bibliografie

1. Nicolae Bălcescu, “Istoria românilor sub Mihai Viteazul”, în Opere, vol. I, Bucureşti, 1954.

2. Nicolae Iorga, “Istoria lui Mihai Viteazul”, vol. I şi II, Bucureşti, 1979;

3. Marin Matei Popescu, “100 de personaje ale neamului românesc”, Bucureşti, 19+81, p. 118-124;

4. Magazin istoric, nr. 4/73, 1973, p. 3-4;

5. Magazin istoric, nr. 3/60, 1970, p. 58-63.