România este patria noastră şi a tuturor românilor.
     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Recapitarea de la Torda


Pe Câmpia de la Torda, maica noastră încă plânge,
Nu renaşte, într-o eră, Capul sfânt pierdut atunci,
Roua care atinge - iarba are irizări de sânge,
A Mihai Viteazul strigă, tânăr, sângele în prunci.
 
De-am lucra cu toţii, zilnic, tot n-ar fi destul efortul
Ca pe trunchiul ţării noastre să mai punem capul său,
Noi avem pe umeri haine ce ni le-am croit din cortul
Unde lenea şi trădarea l-au ucis, în ceasul rău.
 
Poate asta e problema ţării noastre suferinde,
Poate asta e durerea tuturora în rărunchi,
Poate asta e tristeţea strămoşeştilor colinde:
Capul lui Mihai Viteazul să-l urcăm din nou pe trunchi.
 
De-o istorie întreagă ne tot chinuie talazul,
De-o istorie şi-o moarte Capul Ţării cade-n glod,
De-o istorie întreagă Capul lui Mihai Viteazul
Se tot taie în extazul păcălitului norod.
 
Capul lui Mihai Viteazul e complexul ţării noastre,
Capul lui Mihai Viteazul este titlul marii vini,
Capul lui Mihai Viteazul este nume de dezastre
Şi mărunta laşitate de-a da vina pe străini.
 
Să ne asumăm tristeţea, să trăim vinovăţia
Că l-am părăsit acolo, în tăişul orişicui,
Şi că l-am lăsat cu Basta, lângă Torda, pe Câmpie
Unde iarba povesteşte, zi şi noapte, viaţa lui.
 
Este cimitirul ţării, este tragica eroare,
Este veşnica pedeapsă pentru buni şi pentru răi,
Este cota de impozit pentru România Mare,
Când poporul nu păzeşte capul liderilor săi.
 
Ce mai pot să facă astăzi remuşcarea şi extazul?
Trebuie privită altfel soarta celor ce conduc,
E decapitată ţara când ne e tăiat Viteazul
Şi se tot agită ulii împrejur de cuib de cuc.
 
Capul lui Mihai Viteazul cade iar în toiul verii,
Ne-am făcut îndemânarea de-a ucide şefi de stat,
Altfel, nici nu e nevoie al decapita imperii,
Căci indiferenţa noastră e tăişul adecvat.
 
Moare el şi este crivăţ în întreaga naţiune
Şi la orice sărbătoare timpul nostru e urât,
Ninge peste Principate, parcă drama lui şi-o spune
Sângele lovit de lamă, care-i gâlgâie în gât.
 
Dar, măcar acum, la Torda, să ne facem că ne pasă
Şi să ne unim cu gândul că avem ceva de spus,
Pune-ţi frunte lângă frunte, să ne regăsim acasă,
Capul lui Mihai Viteazul să-l urcăm pe ţară, sus.
 
Nu vedeţi că România rătăceşte în derivă?
Nu vedeţi că sărăcia ne cuprinde zi de zi?
Nu vedeţi că guvernanţi ne-au şi pregătit colivă?
Nu vedeţi lucrând blestemul de-a nu ne putea uni?
 
Capul lui Mihai Viteazul e-n aceastea toate lipsă,
Câtă vreme el nu este, ţara geme sub blestem,
Şi urmează vremuri tulburi şi va fi apocalipsă,
Condamnaţi ca, toată viaţa, linişte să nu avem.
 
De aceea ne întoarcem în aceste locuri sfinte,
De aceea de la Torda ridicăm cuvânt şi plâns,
De aceea facem pasul către marile morminte
Şi chemăm întreaga ţară spre a fi cu pumnul strâns.
 
Denunţăm, de-aici, trădarea, lenea, falsul şi minciuna,
Denunţăm batjocorirea jertfei Marelui Viteaz,
Capul, părăsit de trupu-i, astăzi şi întotdeauna,
Ne îndeamnă la unire, cu atât mai grabnic azi.

A fi unii lângă alţii este tot ce ne rămâne,
Când din toate ne îngână un istoric handicap,
Vremurile sunt cumplite, Tu, Deşteaptă-te, Române,
Ca să punem sus pe ţară, tragicul, măreţul cap.
 
Asta e problema noastră, nici dezastrul, nici extazul,
Din Câmpia de la Torda, unde neamul ne-a fost frânt,
Să urcăm pe Trupul Ţării Capul lui Mihai Viteazul,
Câtă vreme mai există România pe pământ.

Cluj, 31 august 1997

Adrian Păunescu