|
Ambasadorul Vasile Stoica –
de la cauza românească în America la Ministerul Propagandei Naţionalei
Vasile Stoica s-a născut la data de 1 ianuarie 1889, la Avrig,
localitate aparţinând, în acea vreme, comitatului Sibiu, într-o familie
de ţărani români ortodocşi. Părinţii lui, Gheorghe şi Maria Stoica,
născută Mohan, erau de ocupaţie plugari.
Încă de tânăr, Vasile Stoica a acţionat în vederea apărării drepturilor
românilor transilvăneni şi pentru îndeplinirea obiectivului nostru
naţional, Unirea cu Ţara. Trebuie amintit, mai întâi, faptul că, în vara
şi în toamna anului 1914, înainte de a lua importanta hotărâre de a
trece în Vechiul Regat, el a fost şi redactor al ziarului „Românul”
din Arad.
Până să treacă în România, Vasile Stoica a desfăşurat o activitate
publicistică bogată. A scris poezii, pe care le-a publicat în diferite
ziare şi reviste, precum: „Gazeta de Transilvania”,
„Tribuna” (de la Arad), „Românul”, „Luceafărul”,
„Sămănătorul”, „Ramuri”, „Cosânzeana”,
„Foaia interesantă”, „Drapelul” şi „Lupta”.
Dar idealul eliberării românilor de sub apăsătoarea stăpânire
austro-ungară era foarte puternic, astfel că, încă din anul 1914, a luat
hotărârea să treacă munţii în ţară, cu orice risc.
În toamna anului 1914, Vasile Stoica a trecut în România.
În primăvara anului 1915, la Ateneul Român, a avut loc „Congresul
Românilor de peste hotare aflători în ţară”. La Ateneul Român,
la 15 martie, suplinindu-l pe cunoscutul luptător naţional Vasile
Lucaciu, Vasile Stoica a ţinut discursul „Ardealul şi ţinuturile
româneşti din Ungaria”.
Odată cu începerea războiului, Vasile Stoica a fost mobilizat ca ofiţer
de informaţii la Divizia a 11-a, fiind asimilat gradului de
sublocotenent. Deşi fusese grav rănit şi deşi îşi făcuse datoria pe
deplin ca soldat, Vasile Stoica a cerut, într-un raport din data de 31
martie 1917, să fie trimis din nou pe front.
Capacitatea intelectuală de care a dat dovadă tânărul Vasile Stoica,
faptul că vorbea foarte bine limbile franceză, italiană, engleză,
germană, maghiară și alte zece, curajul şi ambiţia lui l-au făcut repede
remarcat de persoane având funcţii chiar şi la nivelul cel mai înalt în
statul român.
Nu a mai fost trimis pe front, ci i s-a încredințat, de către guvernul
român, o misiune de extremă importanţă politico-militară în Statele
Unite ale Americii. Pentru faptele sale de arme din timpul Primului
Război Mondial, Vasile Stoica a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul
şi cu Virtutea Militară.
În anul 1915, Vasile Stoica a publicat, în colaborare cu Ion Rusu
Abrudeanu, „Habsburgii, Ungurii şi Românii”, iar în anul 1916,
„Suferinţele din Ardeal”. Va reuşi să tipărească ediţia a doua în 1917,
an în care Vasile Stoica se găsea la Washington, într-o misiune de mare
importanţă pentru popularizarea cauzei româneşti în Statele Unite ale
Americii, după cum singur mărturisea în prefaţa lucrării, la data de 1
noiembrie 1917.
Nu au fost singurele activităţi publicistice ale lui Vasile Stoica în
vederea susţinerii cauzei românilor în America. Amintim şi altele,
tipărite datorită eforturilor sale depuse în acest sens, precum
„Basarabia”, editată la New York, în anul 1919, „The Romanian question”,
apărută la Pittsburg, în anul 1919, sau „The Dobrogea”, ieşită de sub
tipar la George H. Doran Company, New York, în acelaşi an 1919.
În toamna anului 1917, cel mai energic în realizarea unor acţiuni de
propagandă naţională românească în Statele Unite ale Americii a fost
Vasile Stoica. Acesta s-a angajat în realizarea unor puternice acţiuni
în favoarea cauzei româneşti.
El a susţinut o serie de conferinţe la Washington, Boston, Chicago,
Manchester, Baltimore şi Philadelphia, în care le-a explicat cauza
românească atât politicienilor, cât şi presei americane. S-a întâlnit şi
cu o serie de ziarişti americani, atât la cluburile de presă, cât şi
individual, şi-a făcut prieteni o serie de jurnalişti şi de
personalităţi din S.U.A., şi-a folosit toate relaţiile pe care şi le-a
creat pentru a publica diferite articole în „Washington Post”, „New York
Times”, „Evening Sun”, „National”, „Periscope” sau „Literary digest”, în
care a prezentat obiectivele naţionale ale românilor, astfel încât ele
să fie corect cunoscute şi să fie privite favorabil şi susţinute de
opinia publică şi de personalităţile de peste Ocean.
O serie de ziarişti americani i-au devenit prieteni apropiaţi, iar
dintre aceştia îi amintim pe Ira A. Bennet, de la „Washington Post”, şi
pe Frank N. Simonde, de la „New York Tribune”. Vasile Stoica a informat
o serie de personalităţi americane despre momentele cele mai importante
ale istoriei noastre, despre dorinţa de unire a tuturor românilor
într-un singur stat, reuşind, în acest mod, să contracareze acţiunile
incisive ale propagandei maghiare. Chiar în condiţiile financiare
deosebit de dificile în care se găsea, Vasile Stoica a reuşit să publice
o serie de lucrări în limba engleză, care să le prezinte americanilor
justeţea cauzei româneşti. Mari istorici sau scriitori americani, precum
Frank H. Simonds şi Herbert Adams Gibbons, au scris despre România, iar
acest lucru i se datorează lui Vasile Stoica.
Ministrul plenipotenţiar al României la Washington, dl Constantin
Angelescu, l-a cooptat pe Vasile Stoica în rândurile personalului
Legaţiei Regale a României din S.U.A. încă de la data de 1 ianuarie
1918, iar preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu, l-a
numit ataşat diplomatic, printr-un ordin telegrafic, la data de 22
ianuarie 1918. După îndeplinirea formalităţilor legale, Vasile Stoica a
făcut parte, oficial, din personalul reprezentanţei diplomatice a
României la Washington, de la data de 24 ianuarie 1918. Prin numirea lui
Vasile Stoica în funcţia de ataşat diplomatic al României în S.U.A.,
acţiunile patriotice ale acestuia printre americani căpătau o şi mai
mare greutate.
La data de 5 iulie 1918, în cadrul unui mare congres naţional românesc
organizat la Youngstown, datorită eforturilor depuse de Vasile Stoica,
reprezentanţii a 182 de organizaţii şi parohii româneşti au fost
convinşi de necesitatea formării unei singure societăţi care să-i
reprezinte pe toţi românii din Statele Unite. Ea va purta denumirea de „Liga
Naţională a Românilor din S.U.A.”.. Preşedinte al
acesteia a fost ales Vasile Stoica. Alegerea lui în funcţia respectivă
demonstrează faptul că românii din Statele Unite recunoşteau meritele
deosebite ale lui Vasile Stoica în lupta desfăşurată pentru
popularizarea cauzei naţionale în America, precum şi dorinţa lor ca
acţiunile de propagandă românească să se desfăşoare în continuare sub
conducerea marelui patriot transilvănean. Aşa după cum a fost subliniat
în cadrul congresului naţional de la Youngstown, la care s-a reuşit
constituirea „Ligii Naţionale a Românilor din S.U.A.”, scopurile
pentru care a fost creată aceasta erau: 1) de a realiza o puternică
propagandă pentru cauza românească; 2) de a înfiinţa o legiune de
voluntari români care să lupte în armata americană, pe frontul din
vestul Europei. În aceeaşi zi, Vasile Stoica a fost ales şi în funcţia
de vicepreşedinte al „Comitetului Naţional al Românilor Transilvăneni şi
Bucovineni” de la Paris (înfiinţat la data de 30 aprilie 1918),
care începuse organizarea unei legiuni de voluntari români în Franţa şi
în care el ceruse să fie primit. În cadrul acestui comitet, Vasile
Stoica a fost primit cu gradul de căpitan, pentru a încerca buna
organizare a unei legiuni de voluntari români, cu autorizarea guvernului
francez.
Realizează că ceva nu este bine și își revizuiește acțiunile! Propaganda
din țară nu prindea la publicul din SUA! Cărțile lui nu aveau efect
asupra publicului american! Asupra politicienilor de peste Ocean, nici
atât! Era un material stufos! Prea mult de citit! Societatea americană
trăia în viteză, continuă forfotă, nu semăna cu cea din Regat, iar cu
cea din Ardealul din care venea el, chiar deloc!
Dar să vedem cum era perceput acest tânăr locotenent de către presa
americană.
O gazetă americană publică părerile lui Vasile Stoica, într-un articol
și o fotografie
a acestuia semnată, Harris & Ewing, intitulat, „Liderul Vasile
Stoica”:
„Lt. Vasile Stoica, care se află în S.U.A., în interesul țării sale
natale, România, acesta declarând că o pace separată cu Austria este un
vis, în afară de cazul în care nu este comandată de Germania. El susține
că ofițerii germani comandă armata austriacă, și că în cazul în care
termenii păcii vor fi conveniți, Ungaria își va îndeplini promisiunile!”
În continuare, articolul subliniază faptul că Vasile Stoica a fost
profesor la un liceu din Transilvania, până la declanșarea Primului
Război Mondial. Se mai menționează faptul că a fost rănit la plămâni,
fiind angajat în activități de aruncare în aer a podurilor și a
puțurilor de petrol, și se recuperează în spitalele din America.
O altă revistă americană, publică în data de 26 august 1917, „O
pace separată cu Austria este un vis, în afara cazului în care nu
este comandată de Germania”, un interviu cu Vasile Stoica în
care se spune povestea lui din Ardeal până a sosit în America și sunt
expuse părerile sale despre situația politică internațională:
„O pace separată cu Austria este un vis, în afara cazului în care nu
este comandată de Germania. Armatele comandate de germano-unguri nu ar
face decât să încalce promisiunile cu privire la neamurile supuse;
Națiunile mici trebuie să își câștige libertatea cu mari sacrificii;
Comentează situația reală despre situația frontului;
Publicul și politicienii sunt induși în eroare cu privire la situația
reală din Europa și mai ales din Austria. Armata este una în comun! Mai
exact: Austro-Ungaria are o armată comună, dar regimentele sunt
separate, comanda lor este cu un Stat Major separat, pe linia frontului,
iar comanda îi aparține Germaniei, prin ofițerii săi! Armata
Austro-ungară este sprijinită de regimente germane!
Pacea separată imposibilă și blocată din motive morale, dar și
umanitare! Cu ce drept 10 milioane de germani din Austria țin sub
călcâiul lor 30 de milioane de cehi, polonezi, ruteni, italieni și
români! Prin ce drept fac 8 milioane de unguri să țină în supunere 4
milioane de români, 3 milioane de sârbo-croați, 3 milioane de
ceho-slovaci și aproape 1 milion de ruteni!
Trebuie să luptăm pentru toate neamurile asuprite!
Trebuie să credem într-o dreptate/justiție mondială! Lumea toată trebuie
să știe și să recunoască prețul sângelui vărsat!
Pretențiile maghiare sunt mai presus de drepturile altor națiuni!
Speranțele noastre sunt numai în marea republică, S.U.A., chiar dacă în
momentul de față nu este implicată militar! Democrația americană are
marea șansă de a distruge ultima fortăreață a feudalismului din bătrâna
Europă, de a aduce pacea lumii și de a asigura libertatea țărilor mici
și subjugate!
Germania, o să fi cea care va aduce intrigi în favoarea unei păci
separate! Hai să scoatem din presă, pe cât este posibil, știrile false,
care cuprind cuvinte subtile, și să redăm realitatea, așa cum este ea!
Este nevoie de o singură pace! O pace sigură, bazată pe libertatea
popoarelor, iar acest lucru nu poate fi înfăptuit decât printr-o
victorie!”
Un alt cotidian american publică, la data de 20 iulie 1919, articolul: „Societate”,
semnat de E.C. Drum-Hunt. Acesta făcea referire la personalitățile
diplomatice aflate la post în America, printre care și Vasile Stoica:
„Deși are abia 28 de ani ca vârstă, cpt. Vasile Stoica, patriot
român, este un diplomat cu drepturi depline. El a mers la Paris la
ordinul Premierului României Brătianu, care a insistat, prin repetate
telegrame, că era nevoie de serviciile sale acolo.
Cpt. Vasile Stoica povestește despre viața românilor și a altor popoare
din acest imperiu austro-ungar și cum a reușit să fugă peste frontieră!
Furtuna care l-a prins în munți, care de fapt l-a ajutat ca să nu fie
văzut! Cum a ajuns la cantonul militarilor români! Cum a fost arestat,
anchetat, după care a fost hrănit, dus la camera de odihnă! Ofițerul
comandant i-a spus: «Bine ai venit în România liberă!»
Cpt. Stoica a spus că atunci când rușii i-au părăsit pe români, aceștia
au fost lăsați singuri să apere linia frontului pe un segment de lungime
foarte mare. Rușii sunt aproape la fel de răi ca și germanii. Au jefuit,
au făcut tot felul de nelegiuiri, chiar și crime.
Cpt. Vasile Stoica a făcut turul Americii și s-a adresat muncitorilor
români în marile complexe industriale! Relatează cum a organizat Liga
Română din America și detașamentele de români voluntari pentru front! A
fost foarte dezamăgit când a aflat că nu poate servi America în maniera
dorită de el!
Povestește despre societate franceză! Despre oamenii politici ai Franței
și atașamentul acestora față de idealurile americane!”,
iar articolul se încheie astfel:
„Mi-a spus toate acestea când a fost aici, într-o engleză excelentă!”
„Ascultați,
fetelor! Este tânăr, este chipeș, are maniere fermecătoare și este
neatașat față de nimeni (în sensul de burlac), cel puțin în măsura în
care am putut afla! Țara pare să fie unica sa dragoste!”
În ziua de 18 ianuarie 1919 au început, la Paris, lucrările Conferinţei
de Pace, care au durat până pe 21 ianuarie 1920. A urmat
lupta grea, pe tărâm diplomatic, pentru recunoaşterea internaţională a
drepturilor româneşti11. În aceste condiţii, Ion I.C.
Brătianu l-a avut în vedere şi pe Vasile Stoica, pe care preşedintele
Consiliului de Miniştri l-a solicitat să-şi pună în valoare, la
Conferinţa de Pace, calităţile pe care le-a dovedit în perioada
1916-1920, atât pe front, cât şi în Statele Unite ale Americii.
Ajuns la Paris, Vasile Stoica şi-a început activitatea ca expert tehnic
în cadrul delegaţiei României. Competenţa, ordinea de care dădea dovadă
în acţiunile întreprinse şi spiritul combativ l-au impus în faţa
celorlalţi membri ai delegaţiei române. Astfel a ajuns ca, atunci când
erau organizate diferite şedinţe ale comisiilor delegaţiei ţării
noastre, la care se discutau mai ales problemele legate de Transilvania,
Vasile Stoica să fie cel care le conducea.
Vasile Stoica a dovedit calităţi de bun diplomat şi în timpul
Conferinţei de Pace de la Paris, de după Primul Război Mondial, când a
fost unul dintre experţii tehnici ai delegaţiei României şi ofiţer de
legătură al lui Ion I.C. Brătianu cu delegaţia americană. În timpul
Conferinţei de Pace de la Paris, situaţia referitoare la recunoaşterea
frontierelor României Mari de către americani s-a schimbat numai
datorită faptului că delegaţia ţării noastre a dus o luptă diplomatică
deosebit de grea şi de hotărâtă.
Încă din luna martie 1919, Ion I.C. Brătianu a trimis în Statele Unite
ale Americii o comisie, condusă de comandorul Vasile Pantazzi, care avea
sarcina de a se ocupa de rezolvarea problemei românilor care doreau să
revină în ţară. Această comisie trebuia să se ocupe şi de problema
organizării serviciului consular al României în Statele Unite ale
Americii şi Canada. Dar, ţinând cont de faptul că Vasile Stoica era cel
mai indicat să se ocupe de aceste chestiuni, în comisia respectivă a
fost inclus şi el, la ordinul lui Ion I.C. Brătianu, pe 28 iunie 1919.
Misiunea condusă de comandorul Vasile Pantazzi a fost rechemată în ţară
în luna februarie 1920. Din cadrul ei făcuse parte şi Vasile Stoica până
la data de 1 noiembrie 1919.
Cea de-a doua misiune trimisă în Statele Unite ale Americii, în luna mai
a anului 1920, îi avea în componenţă pe Ion Lugoşianu şi Aurel Esca şi
era condusă de Vasile Stoica, dar trebuie precizat faptul că marele
patriot transilvănean a fost numit comisar general al acestei comisii,
trimisă peste Ocean, încă de la data de 4 martie 1920, potrivit
Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 277/1920.
Până în luna decembrie a anului 1920, misiunea condusă de Vasile Stoica
s-a ocupat foarte bine de organizarea serviciului consular, începută în
timpul în care a activat în S.U.A. comandorul Pantazzi. În acţiunea pe
care a desfăşurat-o pentru organizarea consulatelor româneşti din S.U.A.
şi Canada s-a remarcat, dintre toţi membrii misiunii, în primul rând,
Vasile Stoica, bun cunoscător al societăţii americane şi al
comunităţilor româneşti din America.
Nemulţumit de modul în care se găsea serviciul consular al României,
Vasile Stoica a acţionat, cu eficienţă maximă şi într-o scurtă perioadă,
pentru buna organizare a acestuia. Astfel a fost posibil ca, în urma
activităţii din anii 1919 şi 1920 să se asigure atât buna funcţionare a
consulatelor româneşti de la Washington şi Chicago, cât şi înfiinţarea
altuia la Pittsburgh şi a unui viceconsulat la Indianapolis. Datorită
priceperii de care a dat dovadă, în scurt timp activitatea serviciului
consular românesc al României în Statele Unite ale Americii şi Canada a
devenit eficientă.
Astfel s-au putut organiza şi birouri speciale pentru eliberarea
paşapoartelor româneşti, pentru cei care se aflau în S.U.A. şi în Canada
şi care doreau să se reîntoarcă în România
Atât în perioada iunie–noiembrie 1919, cât şi în cea în care a condus
Comisia Guvernului în Statele Unite însărcinată cu organizarea
serviciului consular şi cu rezolvarea problemei românilor care doreau să
se repatrieze (mai-decembrie 1920), Vasile Stoica a desfăşurat
importante acţiuni patriotice. Acordând o atenţie deosebită activităţii
jurnalistice, Vasile Stoica a redactat principiile de urmat în
publicarea de materiale în ziarele de limbă română din America, astfel
încât cititorii lor să aibă o imagine clară şi corectă asupra evoluţiei
României. El dorea să se insiste, în articolele publicate, doar pe
aspectele cu adevărat importante ale ţării.
La sfârşitul anului 1920, comisia guvernamentală condusă de Vasile
Stoica, trimisă în Statele Unite ale Americii, îşi îndeplinise misiunea
de organizare a serviciilor consulare ale României în S.U.A. şi Canada.
După cum preciza acesta, activitatea diplomatică a României în Statele
Unite trebuia să intre într-o nouă fază, atât în privinţa legaţiei de la
Washington, cât şi în cea a serviciului consular. Perioada de organizare
trecuse şi se intra în etapa activităţii normale, în care România Mare
trebuia reprezentată cu cinste pe pământ american.
În luna august 1921, după ce s-a informat despre activitatea lui Vasile
Stoica atât din surse româneşti, cât şi străine, Take Ionescu a
considerat că marele patriot transilvănean, având în vedere devotamentul
în îndeplinirea misiunilor care i-au fost încredinţate, trebuia să fie
cooptat în Administraţia Centrală a Ministerului Afacerilor Străine.
Publică în 1922, articolul „Un serviciu de informații al
străinătății – Necesitatea și organizarea lui”.
În acest articol, Vasile Stoica relatează ce au făcut alte state ca:
Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Bulgaria, Ungaria, după care
schițează un plan de organizare sistematică a unui asemenea serviciu
românesc și face unele propuneri pentru buna funcționare a unui asemenea
organism în România:
„Cu ideea unei organizaţii serioase care să informeze presa străină,
m-am ocupat de mult şi în 1 Mai 1919 am făcut un memoriu în această
chestiune dlui Ion I.C. Brătianu, pe atunci prim-ministru şi ministru de
externe al ţării.”
Ca unul care timp de patru ani de zile am făcut propagandă pentru ţara
noastră în lumea americană şi care am fost în strânsă legătură cu
propagandiştii celorlalte naţionalităţi asuprite, am convingerea că prin
înfiinţarea unui serviciu sistematic de propagandă de către guvernul
nostru se acopere una dintre cele mai mari lipse ale activităţii noastre
diplomatice şi economice în ţările occidentale.
Evenimentele de la 1914 încoace au dovedit că într-o acţiune sănătoasă
de politică externă nu e suficient să câştigi învoirea guvernului
străin, ci e necesar să câştigi şi învoirea poporului care stă la
spatele acelui guvern.
Pentru Anglia şi America în special, nu s-a cheltuit nici un singur ban.
Activitatea ce s-a desfăşurat acolo se datoreşte numai unor sforţări
personale.
Soluţia cea mai practică şi cea mai eficace a acestei chestiuni este:
înfiinţarea unui birou central de informaţie şi a mai multor branşe în
mai multe centre ale lumii, care toate ar primi spre a plasa în presă
ştiri de la biroul central şi ar transmite acestuia din străinătate
ştirile de importanţă şi mai cu seamă cele care privesc interesele
noastre. Biroul, atât direct, cât şi prin branşele sale, va intra în
legături cu marile agenţii telegrafice şi de publicitate din
străinătate, cum sunt: «Presa Asociată», «Presa Unită», «Agenţia Havas»,
«Agenţia Reuters», «Agenţia Ştefani» etc. şi se va nizui ca ştirile să
le plaseze cu ajutorul lor, care se bucură de încrederea lumii.
Publicarea unor reviste speciale de propagandă românească în ţările
occidentale este o mare greşeală, care nu mai poate fi continuată.
Efectul acestor publicaţii este nul. (Se referă la cele patru broșuri
publicate de el în America.)
Revistele pe care le publicăm noi acum, fie în Paris, fie în Roma, nu au
nici o trecere în lumea unde apar. Publicul din Franţa, Anglia sau
America, unde sunt atâtea probleme tot aşa de grave pentru aceste ţări
ca şi ale noastre pentru noi, nu are vreme şi nu simte nici un interes
să cumpere şi să citească un număr întreg de revistă despre o ţară mică
şi neimportantă din răsăritul Europei. Mentalitatea cetăţeanului francez
şi mai cu seamă a celui englez şi american, care sunt fiii unor ţări
uriaşe şi cu puteri copleşitoare, e cu totul alta decât a noastră. Au o
neîncredere şi o adevărată aversiune faţă de publicaţiile de propagandă
şi se simt adeseori sâcâiţi de eternele bombardări cu material de acest
soi. Astfel, revistele acestea nu sunt citite nici chiar dacă sunt
trimise gratuit. Articolele lor nu sunt reproduse sau comentate
nicăieri.
Nu există decât un singur fel de propagandă prin care poate fi câştigat
publicul larg al ţărilor din apus: plasarea de articole şi întreţinerea
unei atmosfere de simpatie faţă de noi în presa mare cu care publicul
este familiarizat.
Socot că e absolut necesar ca biroul de informaţie a presei, care va fi
însărcinat cu îndeplinirea acestei activităţi, să aibă o secţiune
specială fotografică şi cinematografică.
Sunt însă două primejdii care pot nimici complet activitatea acestei
instituţii şi de care va trebui să ne ferim ca de foc, sau şi mai rău:
minciuna şi politicianismul.
Toate articolele şi toate ştirile ce s-ar comunica presei vor trebui să
conţină cel mai curat adevăr. Chiar şi atunci când acesta e amar.
Neexactităţile se descoperă uşor şi atunci toată munca se discreditează.
Vor trebui evitate orice articole de teorii şi sentimente; vor trebui
date presei numai relatări exacte, precise, de fapte. Acestea vorbesc
mai convingător decât comentariile.
Nu se va putea permite sub nici un pretext ca nenorocitele noastre
certuri politice să influenţeze activitatea biroului de presă. Aceasta
va trebui urmărită în spiritul celei mai stricte obiectivităţi.
Guvernele vor trebui să se ferească să-l întrebuinţeze în contra
adversarilor lor politici. Guvernele se schimbă, biroul însă continuă să
lucreze; introducându-se greșeala ca prin biroul de presă să fie lăudat
guvernul, care mâine poate fi în opoziţie, şi să fie ocărâtă opoziţia
care mâine poate fi la guvern, biroul ajunge în situaţia că va lăuda şi
va huli alternativ pe aceleaşi persoane. Această purtare în Occident
i-ar nimici orice credit şi orice prestigiu şi ar face imposibilă o
activitate folositoare.”
După care prezintă un proiect de structurare a Serviciului de informare
a presei, care va avea în componență două secţii:
a) Secţia ştirilor pentru ziare şi reviste;
b) Secţia fotografică şi cinematografică;
cu activitatea în străinătate și activitatea în interiorul ţării.
Orest Tafrali, în cartea sa „Propaganda românească în străinătate”,
scrie:
„În Anglia însă şi mai ales în America, unde nu era mai nimeni ca să ne
apere, propaganda sârbească a lucrat în mod eficace”.
Rador, sau Agenţia Orient-Radio, societate de informaţii telegrafice, a
fost înfiinţată în iunie 1921, ca societate anonimă pe acţiuni. Încă de
la început a fost proprietate a Băncii Chrissoveloni, dar în martie 1925
ea a fost cumpărată de Ministerul de Externe. În consecinţă, în martie
1926, a fost adoptată o lege prin care Rador a devenit agenţia oficială
a guvernului. Vasile Stoica este fondator al Agenţiei Rador și primul
director al secţiei din Paris al acestei instituţii. În timpul
directoratului diplomatului Vasile Stoica, 1929, a fost cumpărat, pe
strada Matei Millo, la nr. 10, un imobil pentru a fi sediul agenţiei.
Acesta a fost sediul RADOR şi, mai târziu, al Agerpres, până la mutarea
acestuia din urmă în fosta clădire a Casei Scânteii, în prezent Casa
Presei.
Vasile Stoica se adresa, din Paris, românilor din America:
„Vreau ca lumea românească cinstită şi serioasă din America să nu mai
cadă jertfa vicleniei cu care anumiţi indivizi, luând masca de
naţionalişti mai neprihăniţi decât zăpada nouă, caută să-şi pună la cale
trebuşoarele lor exploatând credulitatea muncitorimii noastre.”
Înainte de anul 1927 a depus eforturi deosebite pentru a putea demonstra
tuturor celor din ţară modul în care a contribuit la realizarea şi
consolidarea Marii Uniri, prin activitatea desfăşurată în Statele Unite
ale Americii. Un rol deosebit în acest sens l-a avut volumul pe care l-a
publicat în anul 1926, „În America pentru cauza românească”.
Până în luna iunie 1927, el activase la Direcţia Generală a Presei şi
Propagandei. Prin decizia ministerială nr. 32 187, din data de 5 iunie
1927, Vasile Stoica a fost însărcinat să conducă Direcţia Politică
Internaţională din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.
Şi în perioada 1926-1929 Vasile Stoica s-a achitat cu cinste de
sarcinile pe care le-a avut în cadrul Ministerului Afacerilor Străine. A
îndeplinit diferite misiuni speciale la Geneva, Londra , Bruxelles,
Paris, Roma, Berlin şi a participat, ca expert tehnic, la diferite
reuniuni ale Societăţii Naţiunilor şi Micii Înţelegeri. Talentul de care
a dat dovadă în activitatea diplomatică a fost remarcat, în cursul
anului 1926, de marea româncă Elena Văcărescu.
În anii în care a activat în administraţia centrală a Ministerului
Afacerilor Străine, lui Vasile Stoica i s-au dat însărcinări speciale în
legătură cu lumea anglo-saxonă şi cu problemele transilvănene. Vasile
Stoica a fost cel care a redactat toate memoriile istorico-politice
înaintate în acea perioadă de guvernul român ca răspuns la atacurile
ungureşti împotriva ţării noastre în legătură cu reforma agrară, cu
bisericile şi cu şcolile minorităţii maghiare din Transilvania şi Banat.
Acelaşi mare patriot român a fost cel care a publicat, în numerele 7 şi
8, din anul 1922, ale revistei „Manchester Guardian Commercial”, un
articol despre reforma agrară din România, din 1921. A mai redactat şi
mai multe studii şi memorii despre unguri, despre germani, despre
baptişti, despre monumentele maghiare din România, studii care au servit
activităţilor delegaţiei române la Societatea Naţiunilor.
Dintre acestea amintim: „Memoriu-răspuns la broşura «Transylvania under
the rule of Romania»”, publicată de Misiunea Unitară Americană, memoriu
înaintat Ligii Naţiunilor; „Memoriu istorico-juridic în chestiunea
Facultăţii de Litere şi Ştiinţe din Cluj, a bisericii reformate
ungureşti, ca răspuns la nota ungurilor”, înaintat şi el Ligii
Naţiunilor; „Libertatea Cultului Baptist în România”, care a servit
drept studiu pentru Legaţiile României de la Londra şi de la Washington
şi pentru delegaţia română de la Liga Naţiunilor; ,,Minoritatea noastră
maghiară”; ,,Minoritatea noastră germană”; ,,Răspuns la atacurile
Ungariei la Liga Naţiunilor”; ,,Răspuns la adresa 236/922 a Asociaţiei
Ungaro-Secuieşti”; ,,Răspuns la memoriile înaintate Ligii Naţiunilor de
«Liga pentru protecţia minorităţilor din România»” şi de
,,«Societatea pentru apărarea Minorităţilor din Transilvania»”;
,,Răspuns asupra acuzaţiilor de prigonire a ungurilor formulate de
Serviciul General Ungar şi înaintate Ligii Naţiunilor”. În cadrul
acestor memorii, Vasile Stoica a demonstrat cât de bine cunoştea
problemele specifice Transilvaniei şi modul în care trebuia să se
acţioneze împotriva propagandei duşmănoase a Ungariei faţă de România
Mare. El a reuşit să demonstreze faptul că în România, oricare
minoritate etnică sau religioasă se bucura de aceleaşi drepturi cu cele
pe care le avea majoritatea românească.
Au urmat nenumărate demisii și reveniri în Ministerul Afacerilor
Străine, iar din anul 1930 a început cea mai rodnică perioadă din
întreaga sa carieră diplomatică.
Din 1930 este ministru al României în Albania (1930-1932), Bulgaria
(1932-1936) Letonia şi Lituania (1936-1939), Turcia (1939-1940).
Plecând de la articolul „Un serviciu de informații al străinătății
– Necesitatea și organizarea lui”, publicat în 1922, Vasile
Stoica, elaborează un studiu inedit, „Problema propagandei”,
datat București, 15 ianuarie 1937, care și astăzi este de o deosebită
actualitate, în care face referire la înființare unei instituții care să
se ocupe strict de propagandă, atât în țară, cât și în străinătate, și
înzestrat cu puterile unui minister:
„Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei
duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viața
şi progresul țării și pentru afirmarea și apărarea drepturilor noastre,
pe deoparte, pe de altă parte, necesitatea de a da opiniunii publice a
ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă - monarhică şi
naţională, democratică și disciplinată - impun crearea unui organism
central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu milioane suficiente,
cu menirea şi posibilitatea de a exercita influența cerută de interesele
naţionale superioare, atât înlăuntrul, cât şi în afara frontierelor
ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa și opiniunea
publică din străinătate să fie favorabil informate despre viața și
sforţările noastre și să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar
ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de
disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educațiune şi
civilizaţiune în serviciul Patriei.
Cred, astfel, că organismul cel mai corespunzător nevoilor noastre
actuale și scopurilor noastre de viitor este un departament special al
presei şi propagandei, condus de un ministru, membru în guvern, secretar
de stat fără caracter politic şi cu garanţii de permanență și
continuitate, care ar lucra şi ar îndruma acţiunea departamentului său
conform indicaţiunilor ce i-ar fi date de către d. Ministru al
Afacerilor Externe, de către d. Preşedinte al Consiliului de Miniștri și
bineînţeles, înainte de toate, de către M.S. Regele.
Acest „Minister al Presei şi Propagandei” va trebui să aibă următoarele
direcțiuni:
Direcțiunea presei, având două secţiuni:
secțiunea presei interne, și
secțiunea presei externe;
Direcțiunea propagandei;
Direcțiunea minorităților;
Direcțiunea cinematografului și radiofoniei;
Direcțiunea turismului;
Serviciul administrației și al arhivelor.”
„Orice formă se va da însă serviciului nostru de propagandă,
acesta nu va putea realiza nimic important, dacă cel ce va fi pus în
fruntea lui nu va avea competență, zel și credință și nu se va bucura
din partea guvernului și mai ales din partea Majestății Sale de o
încredere deplină.”
Propunerea lui Vasile Stoica nu a avut un ecou prea mare în rândul
guvernanților. Nu a fost înființat un minister distinct care să se ocupe
de această problematică, dar problemele de presă şi propagandă erau
rezolvate de diferite direcţii, sau servicii de presă care funcţionau pe
lângă ministere sau departamente.
În anul 1926, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, apare și va
funcționa, un nou organism, denumit, Direcția Generală a Presei şi
Propagandei. Acest nou organism va centraliza și coordona întreaga
activitate pe problemele de presă şi propagandă, internă şi externă și
are următoarele atribuții: publicarea şi transmiterea comunicatelor
oficiale, întocmirea buletinelor de ştiri politice, economice,
culturale, precum şi a oricăror publicaţii de propagandă.
Între anii 1926 și 1938, această direcţie a funcţionat alternativ pe
lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri sau pe lângă Ministerul
Afacerilor Străine, purtând diferite denumiri.
La 1 septembrie 1938 a fost înfiinţat Subsecretariatul de Stat al Presei
şi Informaţiilor, care controla şi conducea mai multe direcţii.
Visul lui Vasile Stoica se împlinește la 3 septembrie 1939, odată cu
înfiinţarea Ministerului Propagandei Naţionale. Atribuţiile
Subsecretariatului de Stat al Presei şi Informaţiilor au fost preluate
de acest minister, adăugându-se şi altele noi.
De exemplu, ziarul „România”, din data de 7 martie 1940,
realiza o prezentare a lui Vasile Stoica, despre care spunea că era
născut în satul lui Gheorghe Lazăr. Se menţiona faptul că în timpul
Primului Război Mondial Vasile Stoica a luptat pe front pentru
eliberarea Transilvaniei şi că a activat în Statele Unite ale Americii
pentru propaganda în favoarea cauzei româneşti. Publicaţia respectivă
mai scria despre Vasile Stoica următoarele cuvinte:
„Om care a gustat din cupa amărăciunii mai mult decât alţii, domnul
Vasile Stoica şi-a văzut recunoscute eforturile prin misiuni delicate,
de înaltă încredere, în anii cei mai frumoşi şi mai plini ai vieţii.
Chemarea în serviciul propagandei naţionale se integrează în seria
acestor recunoaşteri, oferindu-i prilejul cel mai fericit ce se poate da
activităţii unui ardelean.”
După încheierea misiunii sale diplomatice din Turcia, Vasile Stoica s-a
întors la Bucureşti, în luna iunie 1940. Numit subsecretar de stat la
Ministerul Propagandei Naţionale din data de 4 martie 1940, Vasile
Stoica a fost văzut ca fiind omul potrivit pentru această activitate în
acea perioadă în care ameninţările la adresa României din partea
vecinilor care voiau să-i răpească teritorii erau deosebit de mari. Ţara
noastră se găsea tot mai izolată pe arena internaţională. Franţa şi
Anglia, deşi i-au dat asigurări că o vor sprijini, erau totuşi departe
şi aveau propriile probleme. Garanţiile lor, date în aprilie 1939,
pentru România şi Grecia, erau fără acoperire. Mica Înţelegere a încetat
să mai existe după ce Hitler a distrus statul cehoslovac, iar
Înţelegerea Balcanică nu mai funcţiona nici ea. În acele condiţii,
alianţa cu Turcia era vitală şi tocmai de aceea a fost preferat la
Ankara un diplomat experimentat în perioada 1939-1940, Vasile Stoica.
Dar situaţia s-a agravat şi, în martie 1940, s-a
considerat că el era mai util în postul de subsecretar de stat la
Ministerul Propagandei Naţionale. Ziarele apărute în martie 1940 la
Bucureşti apreciau această numire, prin care se spera să se reuşească
realizarea unei propagande naţionale eficiente, care să aibă drept
rezultat salvarea graniţelor României Mari în acel grav context
internaţional în care se găsea ţara noastră.
Demisionat în urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940, deşi i
s-a oferit postul de ministru plin la Ministerul Propagandei Naţionale,
Vasile Stoica îşi va continua activitatea care îi era cea mai dragă, cea
de politică externă.
Relaţiile dintre România şi Statele Unite ale Americii vor fi rupte,
ţara noastră declarând război S.U.A. la data de 12 decembrie 1941
(Statele Unite au declarat, la rândul lor, război României, la 6 iunie
1942). Membrii Legaţiei S.U.A. vor părăsi Bucureştiul, dar Vasile
Stoica, privind cu luciditate situaţia internaţională, era convins că,
până la urmă, Naţiunile Unite vor obţine victoria asupra puterilor Axei,
iar România se va reaşeza în rândul aliaţilor săi tradiţionali din lumea
democratică.
În cadrul Ministerului Afacerilor Străine, Vasile Stoica a îndeplinit
mai multe funcţii şi misiuni de foarte mare importanţă pentru România.
În perioada anilor 1941-1946, acesta a avansat în ierarhia ministerului,
Stoica fiind conducător al Oficiului Studii din cadrul aceluiaşi
departament. În ziua de 18 decembrie 1944, prin Decizia nr. 156 122,
Vasile Stoica era numit director al afacerilor politice al Ministerului
Afacerilor Străine.
La 24 martie 1945, Vasile Stoica era anunţat că, prin Înaltul Decret
Regal nr. 881/1945, a fost delegat să îndeplinească funcţia de secretar
general al Ministerului Afacerilor Străine.
În cadrul Ministerului Afacerilor Străine, la data de 14 martie 1941,
prin hotărârea generalului Ion Antonescu, a fost creată „Comisia de
pregătire a dosarelor şi a documentării privitoare la poziţia
internaţională, drepturile şi interesele României”, Vasile Stoica fiind
desemnat preşedintele acesteia. Comisia era alcătuită din reprezentanţi
ai Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, ai Direcţiilor Politică şi
Economică din cadrul Ministerului Afacerilor Străine, ai Ministerului
Propagandei Naţionale, Institutului de Statistică, Marelui Stat Major,
Institutului Geografic al Armatei şi ai Academiei Române. Prima şedinţă
a acestei comisii s-a desfăşurat la data de 19 martie 1941.
Vasile Stoica şi-a adus o contribuţie deosebit de importantă în cadrul „Comisiei
pentru pregătirea materialului documentar de informare şi propagandă în
vederea Conferinţei de Pace”, organism cunoscut mai ales cu denumirea de
„Biroul Păcii”. În şedinţa din data de 16 iunie 1942, Mihai Antonescu,
vicepreşedinte şi ministru de externe, a explicat motivele pentru care a
luat hotărârea de înfiinţare a „Biroului Păcii”, subliniind faptul că
era necesară pregătirea atentă a participării României la viitoarea
conferinţă care urma să pună capăt războiului aflat în plină desfăşurare,
chiar dacă perspectivele păcii erau încă îndepărtate. Vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri le cerea celor prezenţi la şedinţa din 16 iunie
1942, peste 80 de personalităţi politice, ştiinţifice şi culturale,
precum Ion Petrovici, ministrul culturii naţionale şi cultelor,
Constantin Buşilă, ministrul lucrărilor publice, Mircea Vulcănescu,
subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, Alexandru Marcu,
subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale, generalul
Constantin Pantazi, ministru de război, generalul Ilie Şteflea, şeful
Marelui Stat Major, Gheorghe Jienescu, subsecretar de stat pentru
aeronautică, Simion Mehedinţi, Gheorghe I. Brătianu, Anton Golopenţia,
Ion Nistor, Silviu Dragomir, Constantin C. Giurescu, Pamfil Şeicaru,
Gheorghe Meitani şi Vasile Stoica, să sprijine iniţiativa Ministerului
Afacerilor Străine de întocmire şi prezentare a materialului documentar
prin care să fie înfăţişate constantele, permanenţele interesului
naţional românesc şi problemele cu valoare istorică sau având caracter
de continuitate obligatorie şi de forţă pentru oricine şi oricând. Cei
prezenţi erau rugaţi să facă propuneri asupra materialului documentar
care trebuia să fie folosit în argumentarea drepturilor României la
viitoarea conferinţă de pace.
Într-o interesantă analiză asupra „Biroului Păcii”, col. dr. Petre Otu a
scris despre structura acestuia, arătând faptul că el a fost organizat
în şapte secţiuni, istorică, presă şi propagandă, etnică, biologică şi
statistică, politică, juridică şi economică financiară, iar pentru
coordonarea activităţii întregii comisii s-a constituit, la nivelul
guvernului, un colectiv special care a urmărit modul în care se
finalizau planurile, asigurând, în acelaşi timp, şi suportul financiar.
Secretar al acestui colectiv a fost numit Vasile Stoica. Astfel a fost
posibil ca, în aproximativ un an şi jumătate, până pe la sfârşitul lui
1943, activitatea „Biroului Păcii” să înceapă să dea roade, să fie
adunate numeroase documente şi să fie tipărite mai multe lucrări de
istorie, geopolitică, sociologie, drept, de o valoare deosebit de mare
în cultura română.
 prof.dr.
Robert STĂNCIUGEL
Note:
Congresul Românilor de peste hotare aflători în ţară. 15 martie 1915,
Bucureşti, 1915, p. 24-37.
Vasile Stoica, Suferinţele din Ardeal, Editura S.C. Murion Impex S.R.L.,
Cluj-Napoca, 1994, pp. 11-12.
Despre acţiunea sa dincolo de Ocean, în afară de lucrarea sa
memorialistică menţionată mai jos, se cuvin a fi amintite câteva studii
şi contribuţii recente: Stanciu I., Aliaţi fără alianţă. România – S.U.A.
1914-1920, Bucureşti, 1992; Micle A., Vasile Stoica şi misiunea politică
naţională în S.U.A., 1917-1918, în Diplomaţie şi diplomaţi români, vol.
II, Focşani, 2002, p. 170-197; Toma R., Românii în cele două Americi: o
experienţă etnică şi istorică, Bucureşti, f.a., p. 73 sq.; Zbuchea Gh.,
Dobre C., Diaspora românească. Pagini de istorie, vol. I, Bucureşti,
2003, p. 255 ş.u. etc.
Ibidem, f. 21.
Ibidem, f. 7. Despre această numire, vezi şi: Vasile Stoica, În America
pentru cauza românească, p. 21, precum şi un document aflat în
Biblioteca Academiei Române, Arhiva Constantin Angelescu, mss. nr. 18.
A.N.I.C., fond Vasile Stoica, dosar nr. 1/9, f. 36v, scrisoarea
adresată de Vasile Stoica prim-ministrului Ion I.C. Brătianu la data de
22 martie 1919.
Ibidem, dosar nr. I/10, f.7.
THE WATERTOWN NEWS, WATERTOWN, WISCONSIN, Nr. 86, Miercuri, 5 septembrie
1917.
WASHINGTON POST, districtul Columbia, Duminică, 26 august 1917.
THE WASHINGTON HERALD, Nr. 4.648, Washington, DC, Duminică, 20 iulie
1919.
Despre participarea României la Conferinţa de Pace de pe malurile Senei,
respectiv despre ceea ce a făcut delegaţia românească al cărei membru a
devenit şi V. Stoica, există o bogată bibliografie. Documentele
esenţiale, inclusiv câteva din scrisorile lui V. Stoica au fost
publicate în ampla culegere de documente 1918. Desăvîrşirea unităţii
naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională.
Documente interne şi externe, vol. III-VI, Bucureşti, 1983-1986. Dintre
studii, menţionăm selectiv: Spector D.S., România la Conferinţa de Pace
de la Paris, Iaşi, 1995; Botoran C., Calafeteanu I., Campus E., Moisuc
V., România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful
principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983; Dobrinescu V.F.,
România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1920), Iaşi,
1993; XXX, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920),
Focşani, 1999.
Ibidem, f. 35. Pentru chestiunea organizării serviciului consular al
României în SUA, vezi şi Arhiva M.A.E., Problema 82, dosar nr. 95, f.
30; 33; 41-43; 205; 279; 281.
Ibidem, f. 50.
Ibidem, dosar nr. I/10, f. 13; 21.
Ibidem, dosar nr. I/20, f. 45-46.
Ibidem, dosar nr. I/9, f. 19.
Nu există, până la ora actuală, o istorie a diplomaţiei româneşti în
perioada interbelică, atunci când şi-a desfăşurat o bună parte din
activitatea sa V. Stoica. În afara principalului instrument de lucru,
respectiv a Dicţionarului cronologic: Politica externă a României...
alcătuit sub coordonarea prof. dr. Ion Calafeteanu, amintim câteva din
titlurile semnificative despre politica externă a României în perioada
interbelică: Mircea Maliţa, Privire asupra istoriei diplomaţiei
româneşti, în Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970; N.
Titulescu, Politica externă a României (1937), Bucureşti, 1994; Campus
E., Din politica externă a României. 1913-1947, Bucureşti, 1980,
Probleme de politică externă a României 1918-1940, vol. I-III,
1971-1988; Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României.
1919-1940, Bucureşti, 1991; Ibidem, Istoria relaţiilor internaţionale
până la mijlocul secolului al XX-lea, Bucureşti, 2002; Ion Calafeteanu,
Politică şi interes naţional în România interbelică, Bucureşti, 1997,
XXX, Diplomaţie şi diplomaţi români, Focşani, I, II, 2001-2002;
Constantin Vlad, Diplomaţia secolului XX, Bucureşti, 2006.
Revista Transilvania, Anul LIII, Nr. 5, mai 1922.
Orest Tafrali, Propaganda românească în străinătate, Craiova, Editura
Ramuri,1920, p. 43 (notă de subsol) – 1. D. Vasile Stoica a făcut o
propagandă utilă
Ibidem, f. 57.
Ibidem, f. 35.
Ibidem, f. 117-118.
A.N.I.C., fond Vasile Stoica, dosar nr. I/90, f. 36-50.
„România” din martie 1940.
A.N.I.C., fond Vasile Stoica, dosar nr. I/10, f. 93. Acesta a fost
aşa-numitul Birou al Păcii, în cadrul căruia V. Stoica a desfăşurat o
bogată activitate, inclusiv prin numeroase scrieri ce ar putea constitui
ele însele obiectul unei teze de doctorat, sau crestomaţii de documente.
Lipseşte încă o lucrare amplă despre această acţiune iniţiată de
mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorul său Mihai Antonescu. Unele
aspecte sunt reliefate într-o recentă lucrare apărută sub ediţia lui P.
Otu; Pacea de mâine. Documente ale Comisiei constituite în vederea
pregătirii conferinţei de pace de după cel de-al doilea război mondial
(1942-1944), Bucureşti, 2006.
A.N.I.C., fond Vasile Stoica, dosar nr. I/10, f. 105.
Ibidem, f. 109.
Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1992, p. 71-78.
A.N.I.C., fond Vasile Stoica, dosar nr. I/10, f. 100.
Petre Otu, Biroul Păcii, în revista „Document”, nr. 1/2001, p. 42-43.
|
|
