Istorie  şi civilizaţie

Această carte conține o suită de eseuri, medalioane, recenzii și interviuri ale marelui patriot Corneliu Vadim Tudor și se constituie într-un adevărat manual de istorie și civilizație românească.

Cartea cuprinde două părți mari, care la rândul lor conțin mai multe capitole.

Prima parte, intitulată Iconografie este axată pe portretizări ale unor personalități ale culturii și istoriei naționale, pe unele consemnări și seriale ale autorului.

Capitolul I, Educație și cultură, arată necesitatea educării tineretului în spiritul dragostei de neam și țară, a cunoașterii trecutului istoric și a valorilor culturii și civilizației românești. În urma unui studiu sociologic efectuat asupra a 150 de fete și băieți din 5 clase de a VIII-a, atât din mediul urban, cât și rural, Corneliu Vadim Tudor constată că majoritatea subiecților răspund cu succes la întrebările esențiale legate de literatura și istoria poporului român (s-au pus întrebări despre balada Miorița, despre originea latină a poporului și a limbii române, despre rolul lui Mihai Viteazul în istoria României, etc.), dar s-au constatat și carențe grave în educația unor elevi, care totuși au promovat clasa a VIII-a (într-adevăr la un număr mic). De aceea, autorul atrage atenția profesorilor cât și autorilor de manuale, despre rolul educației și a folosirii unor termeni cât mai ușori în predarea acestor discipline.

Capitolul al II-lea, Nicolae Iorga – orator ne înfățișează personalitatea marelui istoric și literat, om politic și orator, publicist și spirit enciclopedic, patriot și dascăl al neamului, oglindită în activitatea pusă în slujba neamului românesc și a țăranului român. Sunt epocale intervențiile sale în Parlament în apărarea țăranului român în zbuciumatul an 1907. Contemporan cu alți mari patrioți, mulți dintre ei colegi de Cameră, ca Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Coșbuc, Octavian Goga, Titu Maiorescu și Ion Luca Caragiale, oratorul Nicolae Iorga a mânuit logica și verbul cu o știință neegalată până acum în istoria civilizației românești, trasând drumuri noi, presărând semințele iubirii de patrie cu obștesc folos pentru viitorime. Nicolae Iorga ne apare astăzi de o mare actualitate, semn că fenomenul pe care l-a reprezentat în epocă, razele de lumină ale personalității sale copleșitoare au fost rodul întâlnirii unei minți de geniu cu lava cosmică a idealurilor perene ale poporului care l-a născut. Acest copil se încheie cu vorbele ce le spunea însuși Iorga despre Eminescu în anul 1929 : „ Și deodată a devenit puternică această lumină și cu toți ne-am lăsat la pământ înaintea zeului care trecea. Și zeul acesta n-a ieșit niciodată din sufletul nostru, și noi și toată generația noastră suntem înainte de toate ale lui. Limba lui o vorbim, gândul lui îl avem, și viața lui curată de muncă închinată țării noastre, viața aceasta de jertfă, disprețuind satisfacțiile materiale și ignorând preocupările de interese particulare, viața lui o trăim. Aceasta vouă, tineret, v-o înfățișăm. Voi țineți de dânsa, fericită țara în care trăiți și părinții care v-au născut!”

Capitolul al III-lea, Centenar Pârvan, aduce un adânc omagiu marelui savant, istoric, arheolog, filozof, scriitor, dascăl și ambasador cultural, care prin opera și activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea doctrinei naționale și la îmbogățirea istoriografiei și arheologiei românești.

Vasile Pârvan s-a născut la 10 octombrie 1882, în satul Perchiu, comuna Humești, județul Bacău, în casa învățătorului Andrei Pârvan și a Aristiței, vară primară cu filozoful Vasile Conta. Urmează Facultatea de litere și filozofie din București, pe urmă studiază la Jena, Berlin și Breslau cu somități în domeniu. În anul 1912, este ales președinte de secțiune la Congresul arheologic din Roma. În anul 1913, îl găsim membru corespondent al Institutului arheologic german și profesor titular al catedrei de istorie veche, epigrafie și antichități Greco-romane de pe lângă Universitatea din București, iar pe 18 mai 1913, e ales membru active al Academiei Române.

În anul 1919, este profesor-fondator al Universității clujene, între anii 1921 și 1927 este vicepreședinte și mai apoi, secretar general al Academiei Române, pe urmă îl aflăm membru corespondent al Academiei pontificale de arheologie din Italia (1924), profesor-agregat la Sorbona (1926) și membru corespondent al prestigioasei Academia dei Lincei din Roma (1927). La 26 iunie 1927 se stinge din viață la 45 de ani, datorită complicațiilor ivite în urma unei banale intervenții chirurgicale. Soția și copilul său muriseră în anul 1917 în condiții tragice.

Vasile Pârvan l-a surprins în Memoriale pe țăranul-martir în cea mai nobilă ipostază umană: murind pentru patria sa, îngrășând ogorul cu ființa lui jertfelnică în luptele dintre anii 1916 și 1918 și de-a lungul vremurilor.

Pentru prima data la noi, el acordă protoistoriei locul de frunte pe care îl merită cu adevărat între direcțiile cercetării științifice de profil.

Getica poate fi considerată un miracol fără precedent, deschizător al unui drum cât se poate de rodnic atât în istoriografia românească, cât și în cea mondială.

Sunt amintite în Getica faptele eroice ale geto-dacilor dinainte de Burebista: înfrângerea generalului macedonean Zopyrion; înfrângerea lui Filip al Macedoniei însuși; cunoscuta victorie a lui Dromichetes asupra oștilor lui Lysimach în anul 292 î.Chr. .

În linia străvechilor călugări geți, Întemeietorii, Vasile Pârvan a întemeiat și el ceva durabil, un Tropaeum ce străjuiește colinele monumentalei sale opera: cultul eroilor, credința în puterile miraculoase ale neamului românesc.

Capitolul al IV-lea, Călinesciana face ample referiri la magistrala operă a lui George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, apărută în tumultuosul an 1941, la puțin timp de la sfârtecarea teritoriului românesc și de la asasinarea lui Nicolae Iorga.

Cartea lui George Călinescu urmează linia trasată de Cantemir, Dinicu Golescu, Nicolae Densușianu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Eminescu, Alecsandri, Coșbuc și Goga, linia națională.

La izvoarele literaturii noastre culte se află nestematele folclorice. Dacă italienii l-au avut la 1300 pe Dante Alighieri, francezii au avut truveri și anglo-saxonii barzi, noi am avut în schimb, un folclor excepțional.

Călinescu a durat cei doi mari piloni de susținere ai magistralei sale lucrări: Mihai Eminescu – Poetul Național și respectiv, Specificul Național.

Încheierea lucrării Viața lui Mihai Eminescu este cel mai frumos elogiu adus vreodată Poetului Național: “Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Călinescu efectuează o paralelă subcutanată între destinul lui Eminescu și cel al lui Avram Iancu.

Lucian Blaga afirma că “Luceafărul ca personaj e frate bun cu Eonii intermediari între cer și pământ”.

În Luceafărul, există o înrudire perfect logică între viziunea eminesciană și acelea din Faust, Manfred, Cartea lui Enoh, Heavenand Earth de Byron, Eloa de Alfred de Vigny, Demonul de Lermontov și Hyperion de Hölderlin.

Gândirea politică a lui Eminescu depășea cadrele înguste ale apartenenței la vreun partid, îmbrățișând istoria neamului în toată problematica sa, cu o franchețe care astăzi poate părea uneori de o duritate excesivă.

Istoria literaturii nu a revăzut lumina tiparului timp de 40 de ani în primul rând datorită micului capitol, Specificul național.

Capitolul al V-lea, Eminesciana, aduce un adânc omagiu Luceafărului poeziei românești, punându-se întrebarea : Cum ar fi arătat cultura patriei fără el? Răspunsul vine prin alte întrebări : Cum ar fi arătat cultura Eladei fără Homer, a Angliei fără Shakespeare, a Germaniei fără Goethe ? Cum spunea Arghezi : “Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc”. Corneliu Vadim Tudor laudă apariția Ediției de Poezii eminesciene, purtând semnătura prestigioasă a profesorului Dumitru Murărașu. Singura excepție: poezia Doina, care nu apare dintre poeziile marelui bard.

Capitolul al VI-lea, Eminescu – volumul XIV, semnalează apariția volumului al XIV-lea din Operele lui Eminescu, un volum de traduceri, ce cuprinde 347 de reproduceri după publicații și manuscrise, volum ce a apărut sub egida Academiei R.S.R. și a Muzeului Literaturii Române. Cei ce au contribuit la apariția lui au fost: Petru și Aurelia Creția, Dumitru Vatamaniuc, Anca Costa, Georghe Mihăilă, Amitha Bhose și Ileana Rațiu, precum și directorul Muzeului, Alexandra Oprea. Se subliniază rolul important al președintelui Nicolae Ceaușescu, ale cărui idealuri coincideau cu cele ale lui Eminescu. Volumul conține traduceri ale lui Eminescu din Eudoxiu Hurmuzachi, din Kant, din Schopenhauer. Eminescul-a tradus pe Kant umanizându-l, iar în calitate de bibliotecar la Universitatea din Iași, a învățat și limba sanscrită.

Capitolul Din nou despre Iorga arată prestigiul de care s-a bucurat marele savant: a primit titlul de doctor honoris causa din partea a 9 universități din lume, a fost ales membru a 10 academii și a 8 institute străine, trei orașe l-au cooptat în rândul cetățenilor de onoare, a scris peste 1200 de cărți și mai bine de 30000 de articole. Corneliu Vadim  Tudor semnalează apariția volumului Opere economice al lui Iorga, sub egida Institutului de istorie bucureștean, care-i poartă numele.

Capitolul Lumea diafană a poeziei face trimiteri la volumul – antologie Corabia de sunete, apărut în colecția Poeți români contemporani sub semnătura lui Vasile Nicolescu. Corneliu Vadim Tudor analizează poeziile mai importante ale acestui demn urmaș al lui Arghezi și găsește asemănări și influențe în poezia sa de la Apollinaire, Brecht și De Coster.

În capitolul Baranga, Corneliu Vadim Tudor aduce un elogiu celui mai reprezentativ slujitor al Thaliei din perioada 1950 – 1975, Aurel Baranga, pe care a avut plăcereasă-l cunoscă în tinerețe. Aurel Baranga a fost un ferment al culturii române : simplu și uman, tragic și nobil, subțire în spirit și înzestrat cu un umor în linia Caragiale – Ionescu.

Capitolul Fiica lui Delavrancea, este închinat venerabilei fiice a marelui dramaturg istoric, Cella Delavrancea, care prin arta sa magnifică de pianist și prin forța scrisului a făcut și face dovada celor mai de seamă virtuți ale femeilor românce. Se fac referiri la volumul Scrieri al Cellei Delavrancea, volum îngrijit, prefațat și comentat de neobositul cărturar Valeriu Râpeanu. Cella Delavrancea își deapănă amintirile în legătură cu Caragiale, Goga sau Rainer Maria Rilke, care i-a spus în anul 1924 la Paris: “Muzica, după ce cânți d-ta, doamnă, coboară în zona cea mai adâncă a sufletului, unde va rămâne în veci audibilă”.

Capitolul La mulți ani, domnule Goethe! elogiază figura marelui Johann Wolfgang Goethe, care a avut atât în timpul vieții, cât și în posteritate, ceva din destinul zeilor. A fost fericit și bogat, glorios și senin, tragic și vestitor de zori noi. Autorul lui Faust a fost și va rămâne nu numai o mândrie a poporului german, ci și una a speciei noastre, un fenomen uman și astral dintre acelea care fac ca pământul să fie asemenea cerului, iar oamenii asemenea divinității. Prin scurgerea a 150 de ani de la moartea lui, noi nu comemorăm o moarte, ci aniversăm o strălucitoare stea a nordului.

Capitolul Tinerețea vieneză a lui George Enescu arată marea influență pe care a avut-o Viena și muzica ei pentru viitorul copilului – minune George Enescu. Pregătindu-se între anii 1888 și 1894 împreună cu cei mai de seamă dascăli ai muzicii vieneze, puternic influențat de ultimul clasic german, Johannes Brahms, pe care a avut privilegiul să-l cunoască îndeaproape, micuțul George Enescu a fost fascinat și de muzica altui titan, Ludwig van Beethoven, precum și de cea a lui Mozart și Haydn, Gluck, Schubert și Strauss. Interesant este volumul de scrisori al lui George Enescu editat de muzicologul Viorel Cosma, care arată imaginea excepționalului vlăstar al plaiurilor românești intrat de timpuriu în vâltoarea culturii europene.

Capitolul Dor de Doru aduce un pios omagiu regizorului patriot, cinstit și muncitor Doru Năstase, plecat prematur dintre noi. Doru Năstase a fost prieten intim cu Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu și a semnat regia unor spectacole aniversare și a unor filme ca : Pe-aici nu se trece, Drumul oaselor, Vlad Țepeș, Un August în flăcări, Eroi au fost, eroi sunt încă, Misterele Bucureștilor.

A doua parte a cărții se intitulează Între Apollo și Clio și cuprinde o suită de eseuri, recenzii și interviuri.

Capitolul Presa și educația aduce în atenție una dintre cele mai vii forme ale spiritualității românești din ultimii 150 de ani – presa. De la primele gazete, vegheate de către niște împătimiți ai emancipării naționale – Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, George Barițiu, Mihail Kogălniceanu, Iosif Vulcan, până în zilele noastre, presa a contribuit la educarea poporului în spiritul iubirii de patrie. Corneliu Vadim Tudor critică lipsa de conștiință și patriotism a unor cetățeni români atrași de mirajul înșelător al aventurii, dând exemplul unui inginer-șef dintr-o întreprindere bucureșteană ajuns în Vest masor la o baie cu aburi sau al unui scriitor de talent ajuns vânzător de haine și cărți într-un târg săptămânal.

În capitolul Steaua di dor, Corneliu Vadim Tudor aduce un adânc omagiu acestor copii minunați ai poporului român, care sunt aromânii și înzestratei poete Kira Iorgoveanu.

În capitolul Escale și fascinație, autorul face referire la cartea Escale în Africa și Orient de Doina Topor și George Sprințeroiu, care ne apare ca o mică solie de pace și prietenie a spiritului românesc. Aflăm din această carte că orașul celor 1000 de moschei, Cairo, își trage numele din Al Qahira (care în arabă înseamnă Victoriosul), că Dakarul (care prin cele 3040 de ore de soare pe an, e cel mai însorit oraș din lume) a fost cuprins prima dată pe hartă în anul 1068 de către celebrul geograf arab Al Bakir.

Capitolul Anul editorial 1982 evidențiază cel mai fertil an din perioada de după al doilea război mondial. Pe lângă alte opere importante, în acest an s-au editat 10 opere fundamentale care pot îmbogăți biblioteca fiecărui patriot : Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu; Getica de Vasile Pârvan; Poezii populare române de G. Dem Teodorescu după ediția Princeps de la 1885; Opere economice de Nicolae Iorga, în două volume; Enciclopedia geografică a României; Marele atlas istoric al României; Didahiile lui Antim Ivireanul; Psihologia consonantistă a făuritorului ciberneticii, Ștefan Odobleja; 1848 la români de Cornelia Bodea; Opere complete de Nicolae Bălcescu, care reunește scrierile din exil ale marelui revoluționar.

Capitolul Judecata domnească face o analiză a cărții cu acest nume a celor doi cercetători Valentin Al. Georgescu și Petre Strihan. Un capitol special este consacrat reformei judecătorești înfăptuite de Constantin Mavrocordat, domnitor adept al iluminismului european.

Capitolul Anul 1848 ne arată că acest an este una dintre cele mai temeinice pietre de hotar ale istoriei românești, Din cartea Corneliei Bodea ( 1848 la români. O istorie în date și mărturii) aș dori să semnalez importanța discursului lui Simion Bărnuțiu, monument unic al conștiinței naționale și al umanismului românesc din toate timpurile.

Capitolul Civilizație românească este închinat memoriei fondatorului și teoreticianului noii științe, balcanologia, aromânul Victor Papacostea (1902 – 1962). Cartea Civilizație românească și civilizație balcanică subliniază contribuția de o valoare inestimabilă pe care au avut-o românii în sud-estul Europei. Perioada la care s-a oprit cel mai mult autorul a fost secolele XVII–XVIII. Papacostea precizează că sub domnia lui Șerban Cantacuzino, care a patronat apariția, la 1688, a vestitei Biblii de la București, “Bucureștii deveniseră, mai mult decât Constantinopolul, centrul politic al ortodoxiei”. Mai spune că “Henric al IV-lea în Occident, iar Mihai Viteazul în Orient, au contribuit prin cariera lor politică și militară la lichidarea constituției și așezămintelor medievale și au vestit, înaintea lui Cromwell, lumea cea nouă”.

Capitolul Monumentele Bucureștilor prezintă statuia Leul din Cotroceni, închinată eroilor geniști care au contribuit la formarea României Mari. Legendarul leu din bronz are lungimea de 5,40 m, înălțimea de 4,40 m și masa de 6000 kg. Cele patru statui din colțurile monumentului care măsoară fiecare 2,20 m înălțime și au câte 1200 kg fiecare, reprezintă componenții armei geniului: pionierul, pontonierul, transmisionistul și feroviarul.

În capitolul Studii prețioase, Corneliu Vadim Tudor elogiază valoarea excepțională a Anuarului Institutului de cercetări etnologie și dialectologice din București. Cele trei tipărituri apărute până atunci aduc contribuții substanțiale la mai buna cunoaștere și propagare a culturii populare românești.

În capitolul Bizanț după Bizanț, se arată că prin decizia lui Constantin cel Mare de a muta capitala Imperiului Roman pe locurile vechii colonii megariene întemeiate de tracul Byzas (capitală inaugurată festiv la 11 mai 330 e.n.) se intra într-o nouă epocă, se dădea contur unei verigi durabile atât între lumea antică și cea modernă, cât și între plăcile tectonice ale celor două mari spiritualități până atunci aproape incompatibile : apuseană și răsăriteană. Prin mutarea centrului de greutate al Imperiului Roman, a avut loc întâia mare prăbușire a Occidentului, pecetluită în anul 476, prin căderea Imperiului Roman de Apus. În acest capitol, sunt menționate izvoarele bizantine și grecești despre români (valahi) și se arată importanța luptelor duse de frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Iancu de Hunedoara în stăvilirea expansiunii otomane și salvarea Occidentului.

În capitolul intitulat Fiecare țară trebuie să-și conceapă singură viitorul, Corneliu Vadim Tudor prezintă interviul care i l-a acordat marele futurolog american Alvin Toffler, autorul celebrei lucrări Șocul viitorului.

În capitolul cu titlul În S.U.A. se manifestă un mare interes pentru istoria și cultura poporului român, se arată faptul că în zilele de 12 și 13 iulie 1976 a avut loc la București, Sesiunea științifică organizată cu prilejul Bicentenarului Independenței S.U.A. – manifestare care s-a bucurat de participarea unor valoroși oameni de știință din cele două țări. La încheierea lucrărilor, sunt prezentate câteva declarații ale unor personalități americane, interesate de istoria și civilizația românească : prof. dr. Richard V. Burks, de la Universitatea Wayne, statul Indiana; prof. dr. Radu Florescu, de la Boston College, statul Massachusetts; prof. dr. Walter C. Bacon, de la Universitatea Stanford – California; prof. dr. Kemal H. Karpat, șeful catedrei de istorie a Universității statului Wisconsin; prof. dr. Vasile C. Bârsan de la Universitatea Manketo, statul Minnesota.

În capitolul România – un exemplu de soluționare a problemelor dezvoltării economice și sociale, Corneliu Vadim Tudor prezintă interviul pe care i l-a luat cunoscutului om de știință norvegian, Johan Galtung, matematician și sociolog, președinte al Federației mondiale de studiere a viitorului, care a avut onoarea de a fi primit în aprilie 1976 de președintele Nicolae Ceaușescu.

În capitolul Istoria parlamentului se fac referiri la cartea Istoria Parlamentului           și a vieții parlamentare din România până la 1918, apărută în editura Academiei. Se arată în această carte că întâia formulare a ideii de Parlament o găsim chiar la Tudor Vladimirescu, făuritor al Adunării Norodului. Ulterior, după restabilirea domniilor pământene, o mare parte dintre deputații Adunărilor obștești din Moldova și Țara Românească au acționat în sensul accelerării procesului Unirii. La 1848, are loc abrogarea Regulamentului organic, memorabilă fiind scena arderii exemplarelor acestuia și a Arhordologiei. Sunt prezentate în continuare contribuțiile unor parlamentari de marcă la Unirea cea Mare : Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Titu Maiorescu, Constantin Stere, Nicolae Iorga, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, socialistul V. Gh. Morțun. Memorabilă intervenția lui I. G. Duca după marile frământări din anul 1907 : “De vreo 20 de ani am înaintat țăranilor cu o mână gloanțe și cu mâna cealaltă porumb”. Se remarcă deosebita capacitate politică a marelui premier care a fost I. G. Duca, ca și oratoria electrizantă, aptă de a mobiliza masele a lui Nicolae Iorga.

În capitolul Din nou despre anul literar 1982, se arată că e de datoria scriitorilor și istoricilor a arăta viitorimii ceea ce se întâmplă în zilele noastre, așa cum au făcut Eminescu și Blaga, Iorga și Goga, Pârvan și Călinescu la timpul lor. Corneliu Vadim Tudor este pentru o profundă moralitate, arătând că “numai într-o țară ca Franța o anumită categorie de public poate privi cu oarecare simpatie viciile și decăderea marelui poet care a fost Francois Villon” sau “În Anglia însă, Byron n-a fost iertat niciodată pentru modul în care s-a purtat cu fiica sa, Ada”.

Chiar în absența capodoperelor, anul literar 1982 a fost o rodnică perioadă a acumulărilor și tatonărilor.

În capitolul O oglindă strâmbă, Corneliu Vadim Tudor critică modul deformat în care este prezentat fenomenul poetic în cartea apărută la Editura Junimea, în ediția bilingvă română – engleză, intitulată100 de ani de poezie românească, ai căror antologi sunt soții Stavros și Ioana Deligiorgis. Se arată că în această antologie nu sunt prezenți poeți importanți ai ultimului secol ca și Octavian Goga și George Coșbuc. În schimb apar mulți anonimi cu câte 2 – 3 poezii. La fel, se constată carențe în legătura cu traducerea unor poezii de Blaga sau Bacovia în limba engleză.

În capitolul Noutăți despre Eminescu, fratele său Mateiu și alte multe întâmplări, Corneliu Vadim Tudor prezintă convorbirea pe care a avut-o cu colonelul Gheorghe Eminescu, autorul interesantei monografii Napoleon, ultimul descendent apropiat și purtător pe linie masculină mal numelui Eminescu, ca fiu al căpitanului Mateiu Eminescu, fratele poetului național.

În capitolul Nevoia de umor, se arată că poporul român (chiar prin strămoșii săi, dacii și romanii) are un umor extraordinar, nativ, dar și nutrit din belșug de veacuri întregi de experiență. Noblețea noastră trece și prin magistratura râsului, iar între Zamolxis și Mitică al lui Caragiale surâde, hâtru și melancolic, Păcală.

Un gen de umor, autentic, suculent, plin de bun simț și speranță practică Dan Gr. Mihăescu în volumul său de schițe, În căutarea umorului pierdut.

În capitolul Cântarea României, se arată rolul important pe care-l joacă acest festival în cultivarea tradițiilor strămoșești și a folclorului românesc. Corneliu Vadim Tudor deplânge totuși inexistența unei Mari enciclopedii folclorice românești, în stare să tezaurizeze și să reflecte valorile înțeleciunii noastre milenare.

Interesantă este și comparația între învârtita ardelenească și ceardașul maghiar, făcută de regretatul profesor Ioan Lupaș : “Ceardașul e vijelios, învârtita e sprintenă. Ceardașul e dezlănțuirea de sânge clocotit. El se joacă cu o singură fată, iar mâinile feciorului sunt așezate pe șoldurile ei. Învârtita e dragoste și lege socială în același timp, căci se joacă cu două fete, ținute pe subsuoară. În atari condiții, chiar șoapta, nu numai strângerea corpului trebuie să fie cum se cade “.

În capitolul Școala românească, Corneliu Vadim Tudor salută generalizarea învățământului de 10 ani. El arată în continuare că limba latină nu trebuie prevăzută la rubrica limbi străine și că este necesară introducerea unei noi materii, Enciclopedie românească. Capitolul se încheie cu splendidul articol Dascălii, scris în anul 1931 de marele patriot Octavian Goga.

Capitolul Gânduri despre Transilvania face referiri la cartea marelui cărturar patriot, academicianul Ștefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizația transilvană în cadrul civilizației românești, publicată în ediție bilingvă româno-germană.

Învățatul german Albrecht Wirt îi considera pe români, la anul 1916, drept poporul cel mai rezistent din lume. La 1568, umanistul Italian Antonio Bonfini afirma că românii s-au luptat pentru păstrarea limbii mai mult decât pentru apărarea vieții, iar iluministul maghiar Iosif Benkő scria la Viena în anul 1778 că mai ușor s-ar fi putut smulge ghioaga din mâinile lui Hercule decât datinile și obiceiurile din conștiința poporului român.

Puțini dintre nespecialiști cunosc că numai româna și reto-româna păstrează cuvântul biserică în forma sa latină, în vreme ce toate celelalte popoare neo-latine au adoptat cuvântul grecesc ecclesia.

În anul 1848, istoricul maghiar Kővari Laszloeste nevoit să recunoască : “Poți călători zile întregi în Transilvania fără să auzi un singur cuvânt unguresc, îți vine să crezi că ești în Țara Românească”.

Nicolae Bălcescu spune :“Ardealul este o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pe pământ !”

În capitolul Dincolo de cultură, Corneliu Vadim Tudor face o critică severă pseudo-cărții Dincolo de iubire a prozatorului Petre Anghel, apărută la editura ieșeană Junimea. Se observă foarte multe lacune în cultura harnicului reporter de la radio.

În capitolul Deocamdată, nu!, Corneliu Vadim Tudor critică de această dată, romanul apărut sub semnătura lui Vasile Obadă, Iubitorul de arginți, arătând că e păcat că într-o vatră atât de veche și strălucită a culturii române, cum este Iașiul pot apărea asemenea produse poluante.

În capitolul Ideologia necesară se arată necesitatea existenței permanente a ideologiei naționale, îndemn politic împărtășit și de Simion Bărnuțiu, și de Bălcescu și reactivat de Nicolae Ceaușescu, pentru că limba și naționalitatea dacă le-ai pierdut, nu le mai poți cuceri niciodată.

Mircea PÎRLEA

Ioan CORNEANU

Bibliografie:

Tudor, Corneliu Vadim – Istorie și civilizație, Editura Eminescu, București, 1983

Pîrlea, Mircea – Caiet de recenzii, note, comentarii, Volumul al XI-lea

Pîrlea, Mircea – Caiet de recenzii, note, comentarii, Volumul al XII-lea