E timpul ca mormintele deputaţilor unionişti din Sfatul Ţării, răspândite pe teritoriul României, să fie declarate monumente istorice

– Dragă Maria, Anul 2021 a fost declarat de Patriarhia Română „Anul Comemorativ al celor adormiţi în Domnul. Valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”. De mulţi ani cercetezi viaţa şi opera unor personalităţi notorii, care au contribuit la Unirea Basarabiei cu România în anul de glorie 1918. Am abordat subiectul într-un interviu realizat în 2014. Îţi propun să revenim la el, deoarece îl consider important şi mereu actual.

Această decizie a Patriarhiei Române e mai mult decât binevenită. Printre altele, ea ne îndeamnă să fim mai atenţi şi mai grijulii faţă mormintele înaintaşilor, un subiect după noi puţin abordat de instituţiile statului, societatea civilă, şi nu în ultimul rând, de istorici.

În urma vicisitudinilor politice, o seamă de personalităţi notorii basarabene, refugiate în România în anii 1940 şi 1944, îşi dorm somnul de veci pe întinsurile patriei noastre de suflet şi de drept. Printre ele se regăsesc cca 30 de deputaţi din Sfatul Ţării care au votat Unirea pe 27 martie şi 21 noiembrie 1918. Se ştie că în martie votul pentru unire şi-au dat 86 de deputaţi, iar în noiembrie acelaşi an – peste 90 de deputaţi. Mai puţini cunosc însă că până în 1944 au decedat din diverse motive cca 40 de deputaţi, unii fiind arestaţi de sovietici în 1940-1941, având un sfârşit tragic, pe care ni-l putem doar imagina.

Într-adevăr, interviul realizat în aprilie 2014, intitulat „Să nu lăsăm în paragină mormintele membrilor Sfatului Ţării”, problemele abordate în el rămân actuale, şi sunt în deplină concordanţă cu proiectul anunţat de Biserica Română. Identificarea mormintelor înaintaşilor basarabeni, slujbele de pomenire la locurile lor de veci trebuie să devină una dintre priorităţile acestui an comemorativ, dar şi în următorii ani. Iar starea deplorabilă în care se află unele dintre ele trebuie să ne îngrijoreze şi să ne îndemne la acţiuni recuperatorii creştineşti. Un exemplu concludent poate servi mormântul „orfan” al lui Teofil Ioncu de la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, unul dintre cei mai militanţi unionişti din Sfatul Ţării, decedat în 1954.

Dacă am amintit de Iaşi, localitate dragă şi apropiată basarabenilor, am identificat aici şase morminte – patru în 2016 (Atanasie Chiriac, Vasile Harea, Teofil Ioncu, Gheorghe Năstase), şi două în 2018 (Teodor Bârcă, Nicolae Grosu). Mulţumesc mult pentru găzduire Î. P. S Teofan şi păr. inspector superior Marian Nimerincu. Am ajuns în audienţă la Înaltpreasfinţitul în 2016 datorită păr. protopop Mihail Roşu. A fost ideea acestui cler cu suflet receptiv pentru Basarabia şi basarabeni. Am colaborat exemplar şi cu fostul administrator al cimitirului „Eternitatea”, dl Marian Spiridon.

Ce alte morminte ai reuşit să depistezi? Unde se află? În ce stare sunt ele?

Primul a fost cel al Elenei Alistar, de la cimitirul Bellu din Bucureşti. Îl cunosc din anii ’90 al secolului trecut. Au urmat mormintele de la cimitirul mănăstirii Cernica. Am scris în 2005 despre „parcela basarabeană” de la Cernica (Poduri de memorie între mormintele înaintaşilor, Literatura şi arta, 2 iunie). Locul acesta sacru l-am descoperit însă cu mult înainte, datorită preotului Vasile Ţepordei şi dlui Vlad Dumbravă, absolvenţi al Seminarului Teologic din Chişinău. Păstrez o casetă audio cu mărturiile părintelui Ţepordei despre mormintele de la Cernica, imprimare realizată de Vlad Dumbravă în preajma mormintelor.

Pentru basarabenii refugiaţi în România în tragicul an 1944, Cernica devenise „Zidul Plângerii”, vorba păr. Ignatie Grecu, arhivarul mănăstirii. Un preot cooperant, care m-a tratat cu multă bunăvoinţă când îmi propusesem să aflu detalii despre subiectul pe care mi l-am asumat la îndemnul lui Dumnezeu. La cimitirul Cernica sunt înmormântaţi deputaţii unionişti Vladimir Bogos, Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Ion Pelivan, Elefterie Sinicliu, Nicolae Suruceanu, Daniel Ciugureanu (cenotaf). E bine să vedem ce ne spun despre aceste personalităţi documentele din arhiva mănăstirii. Am completa ori am corecta multe detalii biografice.

Din cartea lui Alexandru Chiriac „Membrii Sfatului Ţării: 1917-1918: Dicţionar”, editată în 2001 de Fundaţia Culturală Română din Bucureşti, rezultă că la Cernica a fost înhumat şi Iorgu (Gheorghe) Tudor, dar nu-i găsisem iniţial mormântul. Ulterior am aflat prin acelaşi păr. Ignatie Grecu că un astfel de mormânt nu există, şi că osemintele acestui deputat se află în cripta familiei Halippa, fără ca numele lui să fie trecut pe monumentul funerar. Ţine de datoria noastră civică şi profesională să înlăturăm acest gol, făcând investigaţiile necesare în arhiva mănăstirii Cernica.

Lista deputaţilor înmormântaţi la Cernica s-a completat din 2006 cu osemintele lui Ion Văluţă (1894-1987), reînhumate din Cimitirul Herestrău în cripta preotului basarabean Dimitrie Balaur. Păr. Balaur avusese loc de veci şi la Herestrău, primindu-i în criptă pe fraţii Galina şi Ion Văluţă. După moartea părintelui locul a fost vândut, iar osemintele reînhumate în mormântul de la Cernica. Detaliile mi-au fost oferite de fiica păr. Balaur, dna Elena Teodoreanu. Numele Galinei şi a lui Ion Văluţă au fost adăugate pe lespedea mormântului Balaur-Teodoreanu. De altfel, în apropierea acestui mormânt sunt înhumaţi mitropoliţii Basarabiei Gurie Grosu şi Efrem Tighineanu.

Din 2013 încerc să identific mormintele deputaţilor Sfatului Ţării, presărate prin cimitirele din Bucureşti. În afară de cele patru de la Bellu, sunt aproximativ treisprezece. Ştiu unde au fost înmormântaţi fraţii Vladimir şi Grigore Cazacliu (Ghencea civil, respectiv Reînvierea). La Ghencea civil a fost înmormântat şi Pantelimon Erhan, decedat în anul 1971, dar nu cunosc deocamdată mormântul. Tot ce am putut afla de la administraţie e că dânsul a fost înhumat într-un mormânt aşa numit „de şapte ani”, care se repune în circulaţie în caz dacă după acest termen nu-i concesionat de rude ori alţi moştenitori. În evidenţa actuală apare doar numărul parcelei, fără să fie specificat numărul mormântului. Cel puţin asta afirmă administratorul cimitirului, de la care aşteptăm investigaţii mai profunde şi o colaborare mai frăţească. Poate ne va ajuta Dumnezeu să dăm de rudele lui Erhan? Din om, în om, am aflat că în acelaşi cimitir Ghencea a fost reînhumat Dimitrie Groapă (prin doamnele Iulia Scutaru, Ludmila Ghilea, Ludmila Groapă, toate basarabence, şi dl Anatolie Groapă, fiul deputatului).

Nu pot trece cu vederea mormântul lui Ştefan Ciobanu, de la Reînvierea. Deşi numele lui nu se regăseşte pe listele forului legislativ basarabean, acesta a avut o contribuţie imensa la unificarea de facto a Basarabiei cu Patria istorică. A făcut parte din guvernul noii Republici Moldoveneşti, a desfăşurat o vastă activitate cultural-educativ-ştiinţifică în beneficiul românismului şi a provinciei natale. Este cazul şi altor unionişti basarabeni, pe care trebuie să-i onorăm de rând cu deputaţii Sfatului Ţării.

Morminte Cazacliu şi Ciobanu le-am identificat cu ajutorul rudelor, respectiv Anatolie Cazacliu (fiul lui Grigore Cazacliu), Ludmila Cazacliu (nora lui Vladimir Cazacliu), şi Victor Mancaş (nepotul lui Ştefan Ciobanu).

La cimitirul „Sfânta Vineri”, ghidată de dl Mihai Voicu, controlor prestări servicii, m-am pomenit la mormintele lui Petre Cazacu, Vasile Ghenzul (înmormântat cu soţia în acelaşi mormânt cu familia Crihan), şi Ion Codreanu. Cu regret, mormântul pitorescului „moş Ion Codreanu”, arestat de sovietici în 1940, schimbat cu Ana Pauker, nu mai există. În locul lui stau două cripte cu nume necunoscute. Le mulţumesc mult pentru cooperare administratorului cimitirului „Sf. Vineri”, dnei Maria Ştefănescu, şi subalternului său Mihai Voicu. Ambii emană bunăvoinţă, calitate de om şi funcţionar importantă pentru buna colaborare între istorici şi reprezentanţii instituţiilor funerare. Cimitirul „Sfânta Vineri” poate deveni un loc de pelerinaj şi pentru că adăposteşte osemintele filantropului Vasile Stroescu şi al istoricului Zamfir Arbore, alţi doi basarabeni de marcă.

– Cine îngrijeşte mormintele deputaţilor Sfatului Ţării de la Cernica?

Rudele ori alţi concesionari. Şi apoi majoritatea sunt cripte, care necesită mai puţin efort la îngrijire. De aproximativ zece ani studenţii şi elevii basarabeni din Bucureşti merg pe 27 martie la Cernica cu jerbe şi flori. Este un lucru admirabil! Cred însă că traseul acestui gen de acţiuni comemorative trebuie extins an de an, pe măsura identificării noilor morminte, aflate în diverse localităţi din România – Arad, Bucureşti, Botoşani, Câmpulung Muscel, Coşereni (Gheorghe Mare, reînhumat ulterior la Bucureşti), Iaşi, Simeria, Timişoara, posibil şi în alte localităţi.

Tradiţia de a merge la Cernica a fost preluată de tineri de la vechea gardă a refugiaţilor basarabeni, dusă de aceştia cu sfinţenie până la adânci bătrâneţe – Pantelimon Halippa, Elefterie Sinicliu, păr. Vasile Ţepordei, Grigore Filip-Lupu, Vlad Dumbravă, ş. a. La un moment dat intervenise o pauză îngrijorătoare. Părea că odată cu stingerea bătrânilor s-a stins şi tradiţia. Din fericire ea a reînviat. Este totuşi important ca tinerii să fie susţinuţi şi îndrumaţi de vârstnici, în special de rudele deputaţilor. Un exemplu de implicare poate servi Ileana Piţurescu, rudă prin tată cu Ion Pelivan, precum şi soţul său Ion Piţurescu. Pomenirile din ultimii ani de la Cernica se datorează în mare parte acestei patriotice familii.

– Cum ai descoperit locul de veci al Elenei Alistar? În ce stare l-ai găsit?

Elena Alistar, directoarea Şcolii Eparhiale de fete din Chişinău, vestită şi prestigioasă instituţie de învăţământ din Chişinăul interbelic, a murit în ianuarie 1956 la Pucioasa, unde a şi fost înmormântată. Ulterior osemintele ei au fost reînhumate la cimitirul Bellu din Bucureşti, alături de soră şi cumnat – Elisabeta şi Mihail Isanos, părinţii poetei Magda Isanos. Am descoperit mormântul Elenei Alistar prin fostele sale eleve de la Şcoala Eparhială. Era fiica protoiereului Vasile P. Balan (1850-1924), român militant din jud. Ismail, înmormântat în com. Rezeni, jud Lăpuşna, unde a fost preot paroh. Elena Alistar n-a avut urmaşi. Locul ei de veci era îngrijit de rudele Isanos şi fostele eleve. Încetul cu încetul mormântul devenea din ce în ce mai singuratic, pe măsură ce apunea vechea generaţie. De câţiva ani am preluat ştafeta. Mi-a trebuit timp şi răbdare să-l „desţelenesc” de chirău, numit în popor „iarbă rea”. Am fost ajutată de bunul meu prieten, nonagenarul Constantin Manuilă. Era ultimul nepot supravieţuitor, din cei 12, al lui Pavel Dicescu, boier iubitor de ţărani şi neam românesc din com Găleşti, fostul judeţ Lăpuşna. Fac curăţenie la mormântul Elenei Alistar sporadic, când vin la Bucureşti. Trebuie însă ca cineva să-şi asume grijă permanentă de acest loc de veci.

De la intrarea mea în cercetare şi lumea scrisului, Dumnezeu mi-a trimis în cale la momentul potrivit oameni de suflet, care m-au sprijinit într-un fel ori altul. Primii au fost Claudia Partole, Rodion Arabadjiu, Vasile Malaneţchi, Lidia Kulikovski, Ion Şpac, Ion Madan, Glebus Sainciuc, Vlad Dumbravă, Irina Nechit, Nicolae Dabija, Anatol Telembici (actualul episcop de Bălţi al Mitropoliei Basarabiei, Preasfinţitul Părinte Antonie), Mihai Adauge, Ianoş Ţurcanu şi Vlad Pohilă. Au fost principalii „stâlpi culturali” care m-au sprijinit. Sper să nu fi uitat de cineva. Ultimele persoane care mi-au întins în 2021 o mână de ajutor se numesc familiile Lenuţa şi Petre Ercuş şi Didica şi Marian Bucur din Bucureşti. Nu pot trece pe lângă buna mea prietenă Valentina Morgun, basarabeancă stabilită cu traiul la Satu Mare. Am lucrat împreună la biblioteca unui liceu din Chişinău. Cineva a încercat să ne duşmănească. Or, Dumnezeu a rânduit altfel.

– Ce morminte ale deputaţilor Sfatului Ţării se mai află la Cimitirul Belu din Bucureşti?

După lista lui Alexandru Chiriac sunt patru morminte. În martie 2013 am cunoscut prin administratorul cimitirului, dl Virgil Rotaru, locul de veci al lui Ion Buzdugan. Pe cel al lui Gherman Pântea l-am descoperit prin Mioara Pântea, nora deputatului, care însă nu şi-a prins în viaţă socrul. Peste ani am găsit cu ajutorul dlui Leonid Ianovcic locul de veci al lui Vasile Bârcă, decedat în 1949, înhumat alături de soţia Valentina, decedată în 1962. Pe monumentul funerar mai sunt trecute numele scriitorului Ion Ursulescu şi a Grazielei (Nina) Ursulescu, decedaţi mai târziu. S-ar putea să fie rude cu familia Bârcă.

– Ai organizat slujbe de pomenire la morminte?

Organizarea unui parastas de amploare, după cum îl merită înaintaşii noştri, este un lucru dificil, peste puterile unui singur om, dacă ne gândim la câte morminte avem. Ar trebui să-i evocăm rând pe rând pe toţi deputaţii Sfatului Ţării. Consider însă că iniţierea şi desfăşurarea unor astfel de acţiuni trebuie să şi-o asume în primul rând consătenii deputaţilor, în frunte cu primarul, şcoala şi biserica. Unde-s mulţi, puterea creşte.

Pe 23 noiembrie 2013 am organizat parastas la mormântul lui Ştefan Ciobanu (1883-1950), cu prilejul celor 130 ani de la naştere. Prea important este Ştefan Ciobanu pentru Basarabia şi istoria României, ca să lăsăm în uitare şi neştire locul lui de veci. Academia de Ştiinţe a Moldovei a organizat două simpozioane dedicate lui Ştefan Ciobanu, desfăşurate în satul natal Talmaz, jud. Tighina. Numai că organizatorii ambelor simpozioane nu s-au întrebat unde este mormântul lui Ştefan Ciobanu? O spun asta cu tot respectul pentru organizatori, dar şi cu nedumerire.

Îmi doresc organizarea unui parastas la mormântul Elenei Alistar. Sper să se implice profesorii şi elevii de la Liceul „Elena Alistar” din Chişinău, fosta Şcoală medie nr. 28, pe care, de altfel, am absolvit-o în anul 1968.

– Le-ai arătat cândva mormintele de la Bellu unui grup de studenţi basarabeni din Bucureşti. Care a fost reacţia lor?

Pe 27 martie 2013, imediat după Cernica, am ghidat în premieră un grup de studenţi şi elevi basarabeni la mormintele lui Ion Buzdugan, Gherman Pântea şi al Elenei Alistar (pe cel al lui Vasile Bârcă încă nu-l găsisem). Ochii cuminţi şi receptivi ai tinerilor, mulţumirile pentru „ora practică de istorie”, mi-au confirmat vechea convingere că educaţia morală, creştină şi patriotică trebuie făcută inclusiv la mormintele înaintaşilor. Cea mai mare răsplată a fost, însă, să aud mărturisirea unui tânăr, Dan Borţoi, alăturat grupului nostru, originar din Ţară, care mi-a mulţumit cu următoarele cuvinte: „Deşi sunt din Bucureşti, m-am simţit azi oaspete la Bellu! Cât trăieşti, înveţi!”.

Trebuie să semănăm binele în sufletele noilor generaţii, oricare ar fi reacţia lor de moment – receptivă, ori eventual indiferentă.

Insist asupra gândului că pe 27 martie tinerii trebuie să meargă la toate cimitirele din Bucureşti şi alte localităţi din Ţară, unde sunt înhumaţi deputaţii Sfatului Ţării. E o muncă organizatorică mai dificilă, dar cu sorţi de izbândă. Cred că motorul acestor acţiuni poate deveni ASCOR-ul. Sunt gata să le arăt studenţilor şi îndrumătorilor acestora toate mormintele pe care le cunosc. O altă convingere de a mea este că trebuie să existe o cooperare mai strânsă între istorici, preoţi şi cadrele didactice din învăţământul teologic, şi din învăţământ în general.

– Crezi că e posibil să se organizeze pelerinaje la mormintele deputaţilor Sfatului Ţării?

Nu doar posibil, dar şi necesar. Contează dorinţa şi iniţiativa. Vor fi pelerinaje de înnobilare a sufletelor.

– Mi-ai vorbit despre deputatul unionist Ilarion Ion Buiuc. Ce te leagă de acest nume?

Sentimentul dreptăţii. Ilarion Buiuc, originar din com. Chiperceni, actualul raion Orhei, a votat Unirea în ziua sa de naştere, 27 martie. Istoricul Mihai Taşcă a descoperit dintr-un interviu cu fiul deputatului, realizat în perioada interbelică, că el a murit în [1927]. Am luat anul morţii în paranteze pătrate deoarece nu deţin deocamdată actul lui de deces. Nu cunoaştem nici unde a fost înmormântat deputatul. Ar fi o minune dacă mormântul s-a păstrat. Cert este că la 1933 Ilarion Buiuc nu mai trăia. Problema e că o doamnă din Chişinău, originară din Chiperceni, a scos în 2017 o carte, în care susţine cu argumente jenante că deputatul Ilarion Buiuc ar fi murit în 1979, şi că el este înmormântat la Iaşi. La mijloc e coincidenţa de nume, prenume şi localitatea de origine. În anii mei de căutări şi peregrinări am întâlnit câteva persoane – să fie vre-o cinci?, care susţineau că sunt rude a unor deputaţi din Sfatul Ţării, deşi nu era aşa. Cazul cu Ilarion Buiuc şi doamna din Chişinău / Chiperceni este însă unul cu totul special şi atipic. Am scris despre asta într-un studiu-recenzie.

Mi-am dorit să vorbim de Ilarion Buiuc pentru că o rudă de-a lui a trăit la Sibiu, iar alta la Arad. Poate cineva dintre cititorii revistei ne ajută să dăm de urmele deputatului şi a urmaşilor săi direcţi. Am citit în „Cartea Memoriei: Catalog al victimelor totalitarismului comunist, vol. I”, scos de Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău (Ştiinţa, 1999), că în 1941 sovieticii l-au condamnat la cinci ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „membru al Gărzii de Fier” pe unul Buiuc Nicolae I., născut în 1922. A fost deţinut în regiunea Celeabinsk. În 1957 cauza a fost clasată. Să fie vorba de fiul lui Ilarion Buiuc, care a ajuns până la urmă în România?...

– Cine a fost Alexandru Chiriac, despre care îmi vorbeşti cu atâta respect?

Mă consider într-un fel continuatoarea lui Alexandru Chiriac (1919-2002), şi a muncii începută de el. Basarabean din Vornicenii Lăpuşnei, fiu de medic, a absolvit Liceul „A. Donici” din Chişinău. S-a refugiat în România. Nu s-a împăcat niciodată cu gândul că Basarabia a fost ocupată de Rusia Sovietică. Deşi inginer de formaţie, era pasionat de istorie, muzică şi poezie. Este înmormântat la cimitirul Bellu, în apropierea capelei, alături de reputatul istoric Alexandru D. Xenopol. Mă ghidez în cercetările mele de „Tabelul cuprinzând data, locul morţii şi locul înmormântării unor deputaţi”, anexat la dicţionarul său „Membrii Sfatului Ţării…”, tabel ce cuprinde 80 de nume. Pentru mine sunt prioritare mormintele din România.

– Ce te-a determinat să te ocupi de căutarea, identificarea mormintelor deputaţilor Sfatului Țării? Presupun că în familia ta a existat un respect deosebit pentru memoria strămoşilor?

Nebănuite sunt căile Domnului. Sunt juristă de formaţie, cu 10 ani de activitate în domeniu. A venit însă căderea imperiului ruso-sovietic, am simţit bucuria de a fi româncă, şi am pornit pe o nouă cale, îndrumată de Forţa Divină. Îi sunt recunoscătoare pentru asta lui Dumnezeu. Îmbin scrisul cu cercetările şi acţiunile de teren, după mine absolut necesare. Încerc să conving prin propriul exemplu.

Am moştenit cultul faţă de morminte de la mama, Anastasia Vieru, născută Zgărdan, neam de gospodari din judeţul Soroca. Am avut ce învăţa şi de la bătrânii din preajmă – rude, cunoştinţe, vecini, oameni simpli, cuminţi şi înţelepţi, care manifestau respect faţă de morminte. E o fericire să cunoşti astfel de oameni.

Cum explici insistența ta de a merge mai departe pe calea cercetării, chiar dacă meritele tale nu sunt întotdeauna recunoscute?

Am auzit în 1995 la un simpozion de la Breaza un proverb german, care mă ajută în activitatea mea de româncă: ”Chiar dacă mâine vine sfârşitul lumii, astăzi sădesc un pom”. Recunoştinţa adesea întârzie. Eu îmi caut cu tot dinadinsul de drumul meu, de iniţiativele mele şi de dificila munca de cercetare, pe care o fac de un deceniu şi jumătate voluntar, fără să fiu angajată în vre-o instituţie. Deocamdată prefer să am libertate deplină. Săracă dar liberă.

– Pregăteşti o carte despre aceste morminte sau pe tine te interesează mai mult faptele concrete, acţiunile ce au scopul de a păstra memoria noastră istorică?

O carte păstrează cel mai bine memoria noastră istorică, căci unele morminte cu timpul dispar. Motivele sunt diverse – necunoaşterea, nepăsarea, iresponsabilitatea civică şi profesională a unor funcţionari, lipsa patriotismului practic, reavoinţa, corupţia, etc. Mă gândesc să adun într-un volum gândurile şi cunoştinţele mele vizavi de mormintelor înaintaşilor pe care le-am identificat, şi cele pe care urmează să le descopăr. Cred, însă, că o lucrare fundamentală în acest sens trebuie să fie realizată de Academia de Ştiinţe din Republica Moldova, în colaborare cu instituţiile din România.

Organizarea comemorărilor la mormintele înaintaşilor se considera un lucru firesc în perioada interbelică. Această activitate era instituţionalizată şi mediatizată, contribuind la educarea spiritului patriotic şi creştin al populaţiei. Armata, biserica, şcoala, organele administrative îşi coordonau cât se poate de bine acţiunile. Or, astăzi candela acestui important domeniu de manifestare umană este întreţinută, pe ici pe colo, mai degrabă de voluntari.

Reînnodarea tradiţiei comemorărilor la morminte, organizate de instituţiile statului şi societatea civilă, cărţi şi fapte concrete – sunt câteva ţinte, de care trebuie să ne călăuzim când e vorba de Făuritorii Unirii şi alţi înaintaşi.

– Cum putem recupera golurile din memoria noastră istorică?

Goluri sunt multe, iar forţe în sfera instituţiilor de cercetare sunt, după mine, prea puţine. Asta nu înseamnă că nu se poate face mai mult. Îmbinarea voluntariatului cu obligaţiile de serviciu este o forţă imensă. Studenţii sunt o altă forţă de acoperire a golurilor. Cercetările inedite a surselor de epocă din arhive şi biblioteci trebuie să facă parte din programele de studii ale instituţiilor superioare de învăţământ. Şi aici nu e vorba doar de facultăţile de istorie.

– Ce ţi-ai propus să întreprinzi în 2021, în contextul deciziei Patriarhiei Române legată de cimitire şi implicit de morminte?

Să conving în continuare de importanţa problemelor expuse în interviu. Şi nu sunt pe departe toate. Aş numi 2021 „Anul salvării mormintelor la nivel instituţional”. Ori „Anul începutului salvării mormintelor la nivel instituţional”. Patriarhia Română are forţa şi influenţa necesară pentru a coopta instituţiile statului în această acţiune, şi a colabora cu ele. M-am bucurat să citesc în ziarul „Lumina” despre slujba Parastasului la mormântul lui Ioan Bianu (1856-1935), din Cimitirul Bellu din Bucureşti, săvârşită pe 7 ianuarie crt. de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal. Într-o epocă grea de rusificare ţaristă, Ioan Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române între anii 1884-1935, trimitea cărţi româneşti în Basarabia, raze de lumină, speranţă şi adevăr. E un nume la care basarabenii ţin foarte mult. Am apreciat declaraţia prof. ing. Nicolae Noica, directorul general al Bibliotecii Academiei Române, prezent la pomenire. Declaraţie sub care subscriu, căci poate fi extinsă asupra unor morminte basarabene: „Am considerat că merită să punem în valoare acest mormânt părăsit (…). În cursul acestui an sperăm să realizăm un monument pe măsura personalităţii sale, pentru ca generaţiile următoare să ştie cine a fost Ioan Bianu”.

Asta trebuie să facem în 2021 şi în anii care vin. Să punem în valoare mormintele înaintaşilor, în special cele părăsite.

Sper ca în acest an Academia Română să găsească timp pentru mormântul academicianului Alexandru D. Xenopol de la Cimitirul Bellu (1847-1920), despre care am vorbit în interviul din 2014. Şi el face parte dintre mormintele părăsite, „orfane”. Locul lui de veci reprezintă un teren drept, bătătorit, fără împrejmuire. Lespedea instalată în perioada interbelică de Academia Română a fost furată după 1990. Lumea păşeşte peste acest loc „viran”, fără să-şi dea seama că păşeşte peste mormânt. Nu fiecare poate observa în apropierea unui copac o modestă placă de marmură, ascunsă de bălării, încadrată într-o ramă de fier, înfiptă în pământ (identică cu cea de la mormântul lui Ioan Bianu), înnegrită de timp. Placa ne anunţă că aici zac osemintele reputatului Alexandru D. Xenopol şi ale soţiei sale Coralia, decedată în 1951. N-aşi fi ştiut de acest mormânt, şi de trista lui poveste, dacă nu căutam mormântul lui Alexandru Chiriac.

Avem multe de realizat, românii din Ţară, şi cei din Basarabia, pornind de la istorica decizie a Patriarhiei Române, anunţată la începutul interviului. Înfiinţarea în cadrul Patriarhiei a unei Societăţi pentru cultul înaintaşilor ar fi o altă decizie istorică a celei mai importante după mine instituţii din România actuală. Roadele acestui pionierat nu vor întârzia să vină. Viaţa ne-a lăsat un model – Societatea Cultul Eroilor, patronată de Regina Maria, susţinută de armată, biserică, şcoală şi instituţiile administrative, care avea grijă de cimitirele, mormintele şi memoria celor căzuţi la datorie. Astăzi Monarhia poate fi înlocuită după mine doar instituţia naţional-creştină, numită Patriarhia Română.

Sper să alcătuiesc un memoriu în problema mormintelor deputaţilor unionişti din Sfatul Ţării, aflate pe teritoriul României, pe care îl voi înainta Patriarhiei Române şi Arhiepiscopiei Bucureştilor, având în vedere că cele mai multe dintre ele se află în capitală. E timpul ca aceste locuri de veci să aibă un statut special, adică să fie declarate monumente istorice. E timpul să le cunoaştem, să le conservăm, şi să le punem în valoare, vorba stimatului prof. ing. Nicolae Noica.

– Mulţumesc pentru interviu. Te apreciem pentru munca ta, pentru pasiunea de a păstra memoria istorică, Maria. La mulți ani cu sănătate și noi împliniri!