Zalmoxianism şi lirosofie în donaresiana „Cosmografie“

«Dacă priveşti multă vreme-n abis,

abisul se va uita la rândul său în tine…»

 (Friedrich Nietzsche)

Enciclopedismul Drept-Zalmoxianului Donares > Dunăre din Dacia (aprox. 21 iunie 424 d. H. − 30 septembrie 499), al cărui nume / renume, după „moda creştinizator-antică“, fost-a tâlmăcit în sintagma latină de mai mare circuit oficial-imperial-roman, Aethicus Ister, se relevă nu numai în „întregul“ lucrării sale fundamentale, Cosmografie, ţinând de „abis-creasta civilizatorie / culturală“ de orizont de an 466, ci şi în seria poemelor ivite armonizator, „holonistic-evident“, în structurarea cogaionică a decadei de secţiuni („cărţi“), mai ales ca pregnante ode înălţate „făt-frumoasei nuntiri“ a eroului liric / epic pe la împărăteştile curţi pelasge > valahe ale celor cinci elemente din fundamentele lumii, de vreme ce angajează „unitate“, „muzica sferelor“ etc., în Sacrul Întreg Cosmic de-i Dumnezeu / Unu[l], unde ens-Dacu-i Parte : Aer (în mitosofia pelasgă > valahă / dacoromână simbolizat de Împăratul Alb), Apă (sintagmă, ori simbol mitosofic : Împăratul Verde), Foc (simbol... : Împăratul Roşu / Roş-Împărat), Lemn (simbol… : Hiarca / Împăratul Galben) şi Pământ (simbol... : Împăratul Negru).

Reamintim Distinsului Receptor că structurarea în zalmoxiană decadă de aur a enciclopediei Drept-Zalmoxianului Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), Cosmografie

‒ ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi traducere din limba latină în limba pelasgă > valahă (dacoromână), de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara-România, Editura Waldpress (ISBN 978-606-614-239-7), 2019 (pagini „format B-5“ : 708 ; infra, sub sigla DoCos) ‒,

a fost lămurită în secunda parte a celui de-al 7-lea capitol al amplului nostru studiu introductiv, «Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) ‒ redescoperitor al Americii şi reocolitor al Pământului între orizonturile anilor 461 şi 465 d. H.» (DoCos, 5 ‒ 134), iar „unităţile de text“ (siglă : Ut- urmată de cifra indicatoare de ordine a intrării în „întregul“ Cosmografiei / DoCos, cum, de altfel, şi în prezenta ediţie) de la cele cinci constelaţii poematice fost-au semnalate „bolduit“ şi în Index (pp. 679 ‒ 692), pentru fiecare element din temeliile cosmosului nostru cel de toate zilele.

Poemele („odele“) elementului Aer (simbolizat de Împăratul Alb, ori de Cosânzeana cu statut de pelasgă > valahă regină-a-zânelor „fără corp“ din spaţiul de „diamant“ / „cleştar“). Iniţiat şi la „curţile pelasge > valahe ale Împăratului Alb“, Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) abordează elementul Aer într-o formulă „inedită“, „foarte originală“ ‒ fie „în singularitatea-i“ din Sacrul Întreg Cosmic, fie „în complementaritatea“ celorlalte patru (Apă, Foc, Lemn, Pământ) relevate „întâi-şi-ntâi“, din Materia Informă, în dumnezeiască lucrare pentru „fundament“ ‒, fireşte, cu „conjugare“ preponderent-interferenţială într-unul din cele trei moduri ‒ liric, epic, ori dramatic ‒, pe coordonatele estetice ale „modernismului clasicizat-antic“ din acel anotimp cultural / civilizatoriu al planetei :

«Cu toate astea, [încă] două regiuni mai mari de putere / energie ale Pământului / Lumii sunt în această situaţie [a porţilor Orientului şi Occidentului], atât în bătaia vânturilor, cât şi în cealaltă parte a Aerului, sau în direcţiile opuse ale elementelor în felurite metamorfoze : [cea de] Nord / Miazănoapte şi [cea de] Sud / Miazăzi.» (Ut-71 / DoCos, 302 ; s. n.).

Aşadar, nu numai Dac-exploratorul / filosoful, ci şi eroul liric / epico-dramatic al poemelor donaresiene închinate elementului Aer este un profund cunoscător al învăţăturilor din nucleul Zalmoxianismului potrivit cărora Ens-Dacu-i parte din Sacrul Întreg Cosmic de-i Dumnezeu / Unu(l), numai astfel evidenţiindu-şi calitatea-i de „martor de cosmogeneză“, ori de actant în ordinea lumii / universului, după nuntirea-i cu „năşire de excepţie“, datorată sacrei perechi secunde, Soare ‒ Lună, din panoul central, monoteist-tetradic, al Daciei, cum, de pildă, la întruparea / întruchiparea Geniului în „ens-împărat“ / „războinic absolut“ ‒ infra, în cazul cogaionicului Pelasg > Valah Alexandru Macedon cel Mare :

Olimpul,

ridicându-şi capul,

privitor e-n centrul cerc-lumii ;

Alexandru [Macedon cel Mare],

cadenţând [al omenirii] mers,

întregul lumii îi este supus ;

Olimpul plăsmuit e să s-arate

cu creştetul mărimi ale elementului aer… (Ut-586 / DoCos, 558 sq.).

Când „se elansează“ stihial, vulcanic, donaresianul erou liric ne încredinţează :

Mă revărs, mă ţin suspendat în aer,

de jos în sus, vezi bine,

ca să mă gândesc pe cându-i de suflat sulful

în fericire şi pe când să izbucnesc. (Ut-682 / DoCos, 610) ; etc.

Dar există şi : «Aerul beat / [de] se sleieşte distrugător / înspre florile-nrourate / care mai răspândesc mireasmă.» (Ut-319 / DoCos, 417 sq.), «umbra atmosferei» (Ut-57 / DoCos, 298), «cai înaripaţi / […] / ca s-alergi polidirecţional prin atmosferă, / deschizându-ţi larg porţile cerului şi pe cele secret-profunde, / dacă-ntr-adevăr ai tăria să intri / în imperiile de nepătruns.» (Ut-596 / DoCos, 568 sq.) ; etc.

Poemele („odele“) elementului Apă (simbolizat de Împăratul Verde, ori de tot ceea ce-i verde ‒ în „cămaşă de clorofilă / sevă“ ‒ şi senin-albastru, aici şi-n cele zece ceruri cogaionice). În mitosofia pelasgă > valahă privitoare la cosmogeneză, Apa

(„Apa Primordială“ ca „anod“ al Lumii / Cosmosului)

„deschide“ seria elementelor de fundament şi Pământul

(„Turta Pământului / Nisipului“ în calitate de „catod“ al universului / universurilor)

o „închide“ (cf. Ut-6 ‒ Ut-72 / DoCos, 257 ‒ 303). În poemele de pe orizontul anului 466 d. H., din Cosmografie, de Drept-Zalmoxianul Doneares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), existenţa se constelează în mai toată dramatica-i polivalenţă a trăirilor veridice de pe mări / oceane, dintre Cadiz şi Gadaronta / Japonia, peste Marele Abis Pacific, şi „Buricul Soarelui“ / Jawa, dintre polii planetari etc. :

O, tu, Ocean Îngheţat, Mare de Sânge-Brumat,

uragan-pedeapsă multor oameni,

tu, vijelie cu penele vulturilor

până în tărie, ruinare

a popoarelor, până-n cap de drum,

dincolo de maiestatea ihtiosaurilor

şi a războaielor, şi a bărbaţilor din cârligul

triumfătorilor, al duşmanilor,

al râsfăptuirilor naufragiatelor

nave-galioane de război...! (Ut-185 / DoCos, 364 sq.) ;

ori :

Gem navele

din cauza cruzilor piraţi ai mării –

căci fi-vor în lichidul de sub stăpânire de dromoane,

că-ntr-adevăr, în străina-le limbă,

drom-navă-goală-teacă-de-sabie

ca-de-piranii, după cum dau veste ei −

adică ai mărilor prădători [ca piraniile],

sub apă, petrecându-şi viaţa. (Ut-189 / DoCos, 368).

Eroul poemelor din Cosmografie, de Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), odată ajuns la Marele Abis al Pacificului („Groapa Marianelor“ de 10916 m), fireşte, abordează ‒ şi „la curtea împărătească a elementului Apă“, ca şi în cazul celorlalte patru ‒ nu numai suprafeţele în aure poliedrale, ci şi „profunzimea înrăzăritoare“, anticipând, anunţând prin veacuri chiar şi acea contemplatoare convingere aforistic-nietzscheană potrivit căreia „de priveşti multă vreme în abis“, mai totdeauna, eşti întâmpinat de o finalitate a reciprocităţii, cu un „abis contemplator, la rândul său, din tine“ :

De bună seamă, am dat din nou la iveală ce-am căpătat,

ce-am căutat cu mintea între Mare şi-Abis,

ca să mă retrag de la prăpastia de sulf,

la clocotirea Marelui Abis al gurguielor

 ca ăl din centrul scutului,

unde sorburile-s în chipul vezicilor urinare :

le suspend ceata înainte de fertilitate şi de revărsarea

apelor, atât la acelea uşurat-respirânde,

cât şi la acestea de inundă

în prezent, de la cordonul ombilical,

de la vânturile de-şi aleargă-n toate direcţiile

aura de miresme şi de bătaie dinspre mare până la ruguri,

în măcinare de câştiguri

şi, pe deasupra, ca albul de plumb din retopituri,

ca, de exemplu, cremenele lovindu-se imediat,

în pucioasă şi la foarte puternicul foc,

sunt sparte şi, pe deasupra,-n marele suflu

cu atacul vaporilor, fără întrerupere,

se eliberează, fumegând şi trosnind. (Ut-683 / DoCos, 610 sq.); etc.

Poemele („odele“) elementului Foc (simbolizat de Împăratul Roşu, ori de tot ceea ce ţine de Soare, fulger, lavă, lamură ‒ Aherosia / Aherasia-Limfa ‒, sânge, rubin etc.). În cosmogeneza pelasgă > valahă, donaresian, deopotrivă de important, atât în teluricul plan cât şi în planul celest, ori, între cele două, în planul secant, se evidenţiază şi elementul Foc :

«…de jos în sus [privind], primul [cer] ridicat / înălţat, în ordine[-i], al zecelea, fiind animat foc turnat, care aruncă lumină din ordinea / şirul de la întemeierea de către Atoatecreator sub distinctivul semn de(-a) făcu(t) şi pieire.» (Ut-12 / DoCos, 263 ; s. n.) / «În primul [Infern-]sector este ţinutul tenebrelor / morţii de la Nord (Acvilon / Crivăţ) [… / (1), (I)] ; în al doilea [Infern-]sector de la Est / Orient e o regiune de foc şi de vapori cu sulfuros-vulcanic fulger pe fiecare dintre diversele torturi ; (al treilea) [Infern-]sector de la Sud / Miazăzi este cu focul [... (2)] care serveşte de trecere în sus, din Infernul mai de jos, [a sufletelor] nu încă nedemne, dar care se reînnoiesc / refac după căderea în păcat…». (Ut-17 / DoCos, 266) ; etc.

Focul dă lumină „căilor lui Dumnezeu“, ori adevărului, înaltului spirit justiţiar etc. :

Fiindcă orice Creaţie

străluci până departe, în prima ordine,

şi făcu lumina căilor Domnului

în brutul miracol [din Materia Informă] −

şi-acela-n primul rând,

în faţa Celui-Mai-Nou-Teribil-Judecător-din-Viitorime

pentru pedepse de moarte la cei ce sunt condamnaţi −,

de la început, calităţile

fost-au dictate în Peştera Lacului,

tot în faţa Instanţei Regale ;

în judecata însăşi, fost-au extinse şi-ale morţii,

cu mărturisirea păcatelor,

şi spre a da pe faţă autorul uciderii,

şi spre a face să fie cunoscut,

să fie exilat şi chiar înlănţuit,

ca şi-acelaşi şarpe străvechi,

anume să discearnă lucrurile nelegiuite,

şi foarte sălbaticul, şi scosul din minţi,

autor al crimei,

şi pe cei ce vor fi fost să-i vină din urmă,

dintre multe dorinţe inutile şi nocive,

care-l scufundă pe om în moarte. (Ut-40 / DoCos, ) ;

se distinge între celelalte elemente drept „însemn şi lucrare a îngerilor“, ori ca „dătător de forţă / energie îngerească“ etc. :

Toate cele rele −

dure şi pervertite, din slăvi,

mai mult prăbuşitu-s-au

ca şi cele ce-acum cad −

însemn şi lucrare a îngerilor,

şi simplă, şi împlinită,

cu Focul, cu Apa

şi cu Spiritul Sfânt,

şi cu starea foarte puternică şi roşu-strălucitoare,

şi cu Creaţia :

fost-au cuprinse fără diviziune

şi cu un farmec pe măsură −

care nu se poate nici împărţi,

care nu se poate nici retroceda. (Ut-46 /DoCos, 290) ;

sau :

Atât de mare forţă şi-atât de vastă energie

au mâinile de foc ale îngerilor,

încât pietrele sunt sparte-n bucăţele,

încât arborii-s dezrădăcinaţi, [sau] retezaţi ;

dacă ura oamenilor păcătoşi,

sau a duşmanilor de reîncep războiul –

nebunia-le să fi pornit atacul,

admiţând c-asupra unităţii unui înger ‒,

atunci, sub izbirea nenumăratelor mii ale popoarelor,

de sabia urii divine [duşmanii] se prăbuşesc. (Ut-48 / DoCos, 293).

Şi chiar Dumnezeu „este Focul mistuitor“, Foc Atotbiruitor ; pe hiatul dintre lumea pământeană şi celelate, de la Peştera Lacului

(mai mult ca sigur, misterioasa, faimos-invincibila peşteră fiind cea din Dacia Dunăreano-Pontică, de la Limanu-Mangalia / România, Distinsul Receptor e invitat să revadă în acest sens şi Ut-35 / DoCos, 284, Ut-40 / DoCos, 286 ‒ 289, Ut-156 / DoCos, 351 sq.),

Focul este sacră armă, „bătaie de săgeţi şi de fulgere“ în respingerea demonilor :

Dumnezeul nostru-i Foc mistuitor ‒

scăpărând în virtuţi,

scânteind în sapienţă,

exemplar strălucind perfectei obedienţe,

frumoasă şi pubescentă,

fără schimbătoare vârstă,

preferând vitejia din victorii de indescriptibile

acrobaţii primejduitoare de moarte,

răzbunări de elite ale puterii

spre turbare de duşman străvechi,

prin diverse lovituri de lănci,

spre a le ţine departe căile aerului şi ale norilor,

şi ale tunetelor, şi ale fulgerelor

în zvârcoliri bubuitoare,

în urmărirea îngerească,

răzbunător-divină întru anihilare –

 a împins pe demoni,

tot într-o bătaie de săgeţi şi de fulgere,

la hiatul dintre Pământ şi Peştera Lacului,

chiar în vâltoarea abisală,

unde-s retrocedaţi şi unde-s duşi cu forţa-napoi. (Ut-47 / DoCos, 291 sq.).

Realităţile vulcanologice complexe întâlnite, „trăite“ şi cercetate „la faţa locului“, îndeosebi, cele dintre Mörön / Hovsgöl-Mongolia

(dintr-o euro-asiatică „expediţie pe uscat“, din orizontul anului 450 d. H. / cf. DoCos, 82 şi 138)

şi Koryaksky / Avacinsky-Cormacinata > Kamceatka-Rusia

(de la ocolul Pământului pe mări / oceane, ţinând de Cercul de Foc al Pacificului, de pe la 21 septembrie ‒ 25 octombrie 462 d. H. / cf. DoCos, 82 ‒ 88),

au inspirat Drept-Zalmoxianului Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) unul dintre cele mai veridic-neasemuite poeme piroclastice (cf. DoCos, 86 sq.) din literatura universală de la origini până în prezent, Limfa-de-Foc-Infernal / Acherosia Limfa, surprinzând – în spiritul doctrinei Zalmoxianismului – „salvarea viului“ din apocalipticul terestru datorată, în ultimă instanţă, „conlucrării dumnezeieşti“ dintre cele cinci elemente de constituie fundamentele lumii noastre :

Şi crunt fost-a răjghinat

 uimitorul Ţinut de Nord,

Umeroşi-Murenii [o parte] se-ndreaptă-n goană

 spre Cormac[inaţ]i,

[şi] înspre Olchi, [cealaltă parte de] Mureni −

în ţipete, prin întuneric, fost-au siliţi să ducă

 la capăt un drum,

pe grătarul de fier, sub care-i pus Jar-Fluviul-Infernului,

ca-n moarte să-i arunce laolaltă foc-torentul −

suliţă lugubră,

turbată,

de prăbuşirea lumii,

crimă sinistră,

aruncându-şi orbeşte şiretlicul nebulos −

în fine, ca să-şi întreţină Infernul,

ca [Murenii] să fie-nfăşuraţi la picioare,

să fie atraşi ca-ntr-un laţ

şi să fie priponiţi de ţăruşi,

ca, pe drumul greşit, să nu li se deschidă

Peştera Umeric-Muntoasă, ca, de la călcâiu-n coturn,

cu putere să te-atace Limfa-de-Foc-Infernal. (Ut-338 / DoCos, 426 ‒ 429) ; etc.

Poemele („odele“) elementului Lemn Galben / Eterat (simbolizat de Împăratul Galben / Împăratul-de-Borangic, ori de tot ceea ce ţine de hiarcă, adică de calota cu aurore de borangic, sau de chihlimbar de peste Cercul Polar de Nord / Sud). În mitosofia pelasgă > valahă lemnul sacru este element de fundament de lume / lumi, păstrat drept axis mundi pentru cele zece ceruri în „panoul central“ al Daciei trecute de la „politeismul cogaionic“ la „monoteismul tetradic“ al Zalmoxianismului (din orizontul anului 1600 î. H.), axis mundi reprezentat de Brad (Abies alba), de Dăcin (Larix decidua), ori de alte zeci de soiuri dendrologice corespunzătoare altitudinii formelor de relief armonic (din matcă şi până în „creier de munte“, neapărat cu Gură de Rai) ‒ de alun, de carpen, de măr, de mesteacăn, de molid, de nuc, de pin, de plop, de salcie, de soc, de stejar, de tei, de tisă etc.

În Pelasgime > Valahime, de calitatea lemnului sacru se ţinea cont nu numai în unicitatea arhitecturală a „bisericilor (dintr-un) lemn“ (cu turnuri atingând adeseori înălţimea de 40 / 50 m), ci şi în construirea navelor :

«Căci din cioplit-alunecoase trunchiuri de copaci s-a făcut / întocmit o flotă rapidă pentru a împânzi suprafaţa mării, ori a fluviilor, producând [astfel] o subtil-pătrunzătoare forţă la docul de corăbii comerciale, că de fapt, de la iuţeală li s-a tras renumele / faima ; că-ntr-adevăr, Pelasgo- > Valaho-Dacii / Thracii din Sciţia Mică [Dacia Dunăreano-Pontică / Dobrogea României de azi] avuseseră astfel de corăbii pentru prima oară în folosinţă.» (Ut-273 / DoCos, 407 sq).

În construcţia monumentală a „înaltelor galioane“, ori a „scundelor nave“ mediteraneano-egenene, din insula Carpata > Karpathos

(insulă desemnată nu întâmplător cu un toponim pelasgo-dac, păstrând până azi impresionante straturi de civilizaţie / cultură pelasgo- > valaho-miceniană / minoică, asemenea celor din Creta, insulă care, din anul 1913, a devenit parte a Greciei),

după cum se certifică de pe la anul 466 d. H., în Cosmografie, de Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), se avea în vedere şi ornamentaţia în sfânt lemn galben / eterat, ornamentică aidoma celei de la „temple“ zalmoxiene, creştin-cosmice, de pe continent, nava / ambarcaţiunea „cu altar plutitor“ trebuind să „purifice“ marinarul, să-i „înalţe sufletul la ceruri“ în orice situaţie :

Înalte galioane [are insula Carpata, dar] şi scunde nave

de război, cu foarte ingenioase ferestruici piezişe,

împreună cu funii şi cu odgoane,

cu întreite vele şi cu multe piei puse dedesubt,

cu multă măiestrie-ntinse

şi pe mari măciuci curbate :

de jos în sus, în felul

turnurilor de asediu ridicate-n carele de luptă ;

în jos, cu vergele

şi cu suliţe-alunecos de netede, de-ncordate ;

sofale-s cu două locuri pentru cina romană şi chiar cu trei,

aidoma celor din aripa templului :

tu, urcă treptele,

până la toată respiraţia grea a vânturilor,

spre a te lansa cu forţă în faţă, în lux,

dinspre înseşi ferestruicile de aruncat cu săgeţi

şi cu proiectile de foc, şi-n felurite urzeli

ale duşmanilor din piron-formaţiile de luptă cu Carpaţienii :

şi ei să fugă, şi ei să ucidă −

şi, de multe ori, îi fac prizonieri... (Ut- / DoCos, ).

Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) explică aurorele polare ca fenomene ce ţin de hiarcă, adică de calota (cu „luminoase câmpuri ca de borangic, sau de chihlimbar“) de peste Cercul Polar de Nord / Sud :

«Într-adevăr, faţă de Hiarca, dinspre masa / mărimea Soarelui, foarte densul Cer / Aethera este considerat la privire ca de nestrăbătut de vreo rază de lumină, deoarece distingem că firmament-hiarca poate să aibă configuraţia a două feţe / capete.» (Ut-52 / DoCos, 78 ‒ 82 şi 295) ;

şi între cele „două feţe / capete“ de auroră :

Pe-acoperirea nopţii,

paşnic,

să trecem sub tăcere

şi norul răcoros :

alte constelaţii

se arată clar… (Ut-55 / DoCos, 296).

Hiarca şi „micu-i dragon“ de la Împăratul de Borangic se lasă în desluşirea celor efemere, puţin mai la sud, în „Ţara Mătăsurilor“ :

De la ţinuturile nordice,

şi pentru celelalte mari constelaţii,

spre a face să se vadă semne ale vremurilor

presimţitoare şi viitoare, şi cu mic dragon,

sunt desluşite efemerelor

care-n amurgul acestora-s privite cu admiraţie,

din acest drum prin foarte compacta poziţionare,

de la mai înalt-adâncul apus dintre cele ţintite,

în locul de mai înainte,

unde se nasc, unde se reîntorc. (Ut-59 / DoCos, 299 sq.).

Poemele („odele“) elementului Pământ (simbolizat de Împăratul Negru, ori de tot ceea ce aparţine teluricului / terestrităţii). În „sens giratoriu de închidere-deschidere“ de „serie de penta-elemente“ (cu pomenire mai sus), dar şi de interacţiuni între Aer, Apă, Foc, Lemn şi Pământ, reluăm o mai veche notă a noastră din Cosmografie (2019) :

«…Turta („bucata“) de pământ (Pământul „scurt“ / „nelungit-lăţit“) în ziua de după zămislirea-i, „zi postgenezică“, adică în ziua „somnului“ / „odihnei“, a zecea (nu a şaptea), s-a mărit, încât principiul / elementul Pământ era gata să sufoce principiul / elementul Apă

(precizăm că Facerea pelasgă > valahă se desfăşoară în nouă zile + duminica odihnei Dumnezeului / Fărtatului, a zecea, perioadă temporală sub pecetea „decadei de aur“, aşadar, nu într-o săptămână ca în Geneza din Biblie).

Ca să facă Pământul, mai exact spus, „prima turtă / bucată de pământ“, Dumnezeu / Fărtatul a cerut Nefărtatului să se scufunde de nouă ori, scufundările-i cosmogonice făcându-se în nouă zile, la rădăcinile Bradului Cosmic din adâncul Apelor Primordiale, mai mult ca sigur, cu perpendicularitate zenit ‒ nadir în „genezic-secunda clipă“ donaresiană a Materiei Informe ; după a noua scufundare din cea de-a noua zi, Nefăratul aduce „seminţele-grăunţe-de-pământ / nisip“ şi i le dă lui Dumnezeu ; din acestea, imediat, tot în cea de-a noua zi, la axis mundi, peste rădăcini şi jur-împrejurul Bradului, Dumnezeu zămisleşte „turta“ de Pământ, după care, duminică. în ziua a zecea, se odihneşte, căzând într-un somn profund. Nefărtatul / Diavolul, văzând că Dumnezeu / Fărtatul este „scufundat în profundul somn“ şi dorind nespus de mult să devină singurul stăpân al turtei-Pământ, se hotărăşte să-l înece, împingându-l în hăurile Apelor Primordiale. Dumnezeu / Fărtatul era greu de dezlipit de recenta-i creaţie, Pământul / turta-de-Pământ de la axix mundi, şi Nefărtatul / Diavolul îi rostogoleşte corpul, mai întâi într-o direcţie, dar constată că Pământul se întinde / măreşte sub Atoatecreator, ceea ce se petrece şi la rotirea-i în celelalte direcţii. Apele Primordiale sunt acoperite aproape în întregime – ceea ce le face să geamă / urle şi să trezească pe Dumnezeu din profundul somn postgenezic. Văzând cum stau treburile, Dumnezeu prinde Pământul de margini, îl turteşte, făcând să răsară munţii şi apele : bălţi, pâraie, lacuri, râuri, fluvii, mări etc.

(cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, pp. 238 – 253 / Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, pp. 87 – 92).

Tocmai această „realitate cosmogonic-pelasgă > valahă“ este sugerată de cuvintele din deschiderea frazei Drept-Zalmoxianului Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), din Cosmografie…» (Ut-14 / DoCos, 264).

Dumnezeiască diversitate în unitatea celor cinci elemente din temelia Zalmoxianismului se remarcă, îndeosebi, şi în lirosofic-fulminantul poem donaresian, …noi să distingem ierburile…

(al cărui titlu ‒ cum şi al celorlalte din prim-ediţia Escadronul Tărăgănătorilor / Turma Tergiversantium, de Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia / Aethicus Ister, 2022 ‒ provine din ultimul stih de poematic text),

unde un accent de sincretism „circumflex“ cade şi pe „roadele Pământului“, de vreme ce, însuşi Atoatecreatorul şi-a propus, încă din primul anotimp al Facerii / Genezei din Pelasgime > Valahime (infra / Ut-14) «să se păstreze în întregime Turta de Pământ ca fabricaţie / operă între lucrurile preferabile drept cea mai bună» :

Mai întâi şi-ntâi de toate,

originea tuturor mirabilelor elemente

s-a apucat s-o facă Dumnezeu

şi a pus acel fundament demn de un suveran

în administrarea sa,

în chip uimitor şi atotputernic,

pe când orânduit-a făptuiri-făpturile toate,

nedivizate şi chiar instructurate,

de până la judecata-i de la zidire [de Cosmos / Lume]

din cea mai de sus parte de operă, doar cu unic scripete :

a instituit şi pe-acestea de le-a făcut mai din nimic,

de le-a răspândit în multe feluri exprimate, şi pe toate

creaturile, de le-a zămislit mai din nimic, fără întârziere,

pe toate, ca şi cum din grămada mai înaltă

a noilor roade ale Pământului şi din diferite locuri într-unul restrâns,

oarecari seminţe să se pună la păstrare −

ceea ce-i ca şi cum am văzut un morman de buruieni

diferite, ciudate,-n ajustarea părţilor între ele,

şi, separat, altele mişcate la vânt :

noi să distingem ierburile...! (Ut-6 / DoCos, 257).

Deoarece, după cum rostuit-rostitu-s-a şi mai sus, lămurirea „pe deplin-privitoare“ la elementul din temelia universului / universurilor, element „dătător de roade“ ‒ nu numai Pelasgo-Dacului, ci şi întregii omeniri ‒, a venit, astfel, cu promptitudine, dinspre observare / concesiune, în „imediata vale“ a textelor din Cosmografia donaresiană (peste numai opt „Ut-“ / „unităţi de text“, fără trimitere mausoleică la vreo cabală) :

«În singura parte din ziua fixată de Creator / Dumnezeu [fu] să se păstreze în întregime Turta de Pământ ca fabricaţie / operă între lucrurile preferabile drept cea mai bună, sub observare, în concesiune.» (Ut-14 / DoCos, 263 sq.) ;

căci :

«Din însăşi masa / materia [informă], odată cu Pământul [...], cu posesorii / stăpânii săi şi cu turmele, şi cu bestiile înaripate, şi cu Aerul, după cum [tot] din această masă / materie fost-au zămislite : Hemiţică [şi] Cărpăică, şi Sătă[n]ică, şi Soareţâcă, şi Humărică, şi Atomică, Toridică, Săvârşică, Spârâcă / Spârc[ică] şi Brumărică.» (Ut-22 / DoCos, 268 ‒ 271) ;

şi, bineînţeles :

Cerul de-aramă

de-asemenea-i făcut din aceeaşi materie,

deasupra acestei părţi

unde fusese dat edict de-aşezare de Pământ, de mare,

împreună cu Soarele şi cu Luna,

împreună cu luceferii, cu stelele şi constelaţiile ;

hărţuieli,

revărsări de fiere şi de certe semne,

şi-n asemănarea pieilor de măşti

pe-ntinderea de membrană a revărsărilor de ape,

cu punerea dedesubt, ca sub un voal,

şi cu profetesă echipată-n tot ce-i necesar −

supernorul cetăţenilor,

nu pentru-acele mulţimi care cer să vadă

învelitori de-s ascunse vederii păcătoşilor. (Ut-24 / DoCos, 274 sq.).

Dar divina conlucrare / interacţiune a elementelor se evidenţiază holonistic, după cum s-a mai spus (supra), în accepţiunea puterii de cuprindere a Sacrului Întreg Cosmic de-i Dumnezeu (Unu[l]) într-un „fragment“ / „reflector“, adică în partea-ens-Pelasgo- > Valaho-Dac din cogaionic-oglinda-retină-dumnezeiască:

Aşa cum şi mai marele stejar

amărăciunea-nfurtunării şi-o reţine,

tot aşa nici imensul hău de ape nu uită

 supărarea agitaţiei mării,

şi tot astfel nici fortificaţiile-juguri ale munţilor,

şi nici pământul amestecat cu bitum şi pucioasă

 din temelia adăposturilor,

 precum albul de plumb în oţet,

sau în foarte densa ploaie a fulgerelor,

tot aşa şi munţii de stau cu gura căscată la marea

 în clocot de mânie,

tot aşa şi amărăciunea, tot astfel şi puterea pucioasei

care se opune şi care se respinge. (Ut-512 / DoCos, 520 sq.) ;

ori, în mai mare desfăşurare de dacică pânzătură „Căluşar-cosmică“, reverberând catharsis dinspre infinitul tragism al omenirii prin secole / milenii aidoma nemaiasemuit-suprarealistei fresce din 26 aprilie 1937, Guernica, de Pablo Picasso (1881 ‒1973), evident, fără a se da uitării frumuseţea „picturilor cu fluturi“, tablouri datorate lui Salvador Dali (1904 ‒ 1989), genialul pictor ce, în orizontul anului 1968 (într-un interviu publicat în revista bucureşteană a tinerilor scriitori din România, Luceafărul), declara întregii lumi, răspicat şi cogaionic-nemuritor, că el este Pelasgo- > Valaho-Dac, poate, fără a fi citit rândurile de mai jos scrise în orizontul anului 466 d. H., în Cosmografie, de Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) :

La amiază, văzut-am suflul vânturilor,

în forma columno-volburilor,

de la trei vijelii ale ramificaţiilor,

să izbucească aproape ca o negur-ceaţă foarte deasă,

astfel ca, din mare, să se facă mişcare

şi să se înalţe drept, mai mult decât culmile munţilor ;

ard pe deasupra de-abis [marin] şi chiar mai sus de pământ,

cu o tărie extraordinară,

să se cutremure pământul întruna, de la o mare la alta,

aşa cum o găluşcă,

şi, la fel, să se ridice şi drumul, şi crăpăturile

să se facă aidoma celor de pe dosul pălăriei de ciupercă,

şi, din faţa vântoaselor,

să dea drept în vene,

şi apele să alerge în toate părţile,

sau să se ridice fluviile −

şi amărăciunea sării, şi chiar a mării,

să nu o reţină din această cauză,

pentru că, după aceea eu fierb însăşi apa mării,

puterea stâncii

şi lichidul pământului,

fiindcă ei − să-i fi dezmierdat,

imediat, rigoarea liniilor,

toată amărăciunea −

renunţă ;

şi dacă între focurile din cer

ale ţinuturilor, cu violenţă,

nu se vor fi scufundat într-un lichid care fierbe,

întotdeauna, dulci

şi mai proaspete, ele dăinuie. (Ut-763 / DoCos, 654).

Şi prin poetica penta-elementelor ‒ Aer, Apă, Foc, Lemn şi Pământ ‒ în relevarea Cosmografiei, impresionantă lucrare enciclopedică aparţinând spaţiului spiritual al Pelasgimii > Valahimii din orizontul anului 466 d. H., Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) face pionierat întru neasemuită înrăzărire nu numai a istoriei literaturii din Dacia cea sfârtecată de imperiile lumii antice, evmezice şi contemporane, ci şi din istoria poeziei universale.*

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

_____________

*Precizăm şi aici pentru Distinsul Receptor al prezentei lucrări că sub sigla DoCos se află : Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), Cosmografie, ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi traducere din limba latină în limba pelasgă > valahă (dacoromână), de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura Waldpress (ISBN 978-606-614-239-7), 2019 (pagini „format B-5“ : 708 ; mai reamintim că în lucrările noastre ‒ ca şi în prezenta ‒, între „clasicele“ / „arhicunoscutele“ abrevieri, sigla Ut- înseamnă „unitate de text“ latin-donaresian“, cifra de după „cratimă“ indicând numărul de ordine al intrării frazei / propoziţiei respective în textul Cosmografiei (transmise până în zilele noastre din orizonturile anilor 466 / 763).