|
Era o zi de
duminică, ziua de 1 Decembrie 1918, zi de sărbătoare
pentru creştini şi zi naţională, în acelaşi
timp, pentru români. Mai era şi o zi de iarnă cu viscol
cumplit, ca adeseori însăşi istoria noastră, bătută
de vânturi străine. La porţile cetăţii străjuiau,
pentru a ura Bun venit tuturor, o gardă naţională
formată din tineri ce întruchipau, prin înfăţişarea
lor, toate virtuţile de vitejie şi toată frumuseţea
neamului românesc. Un ziar intitulat “Alba Iulia”, pregătit
anume pentru acea zi de mare sărbătoare, prin condeie şi
inimi blăjene şi ale gazdelor, scria pe prima pagină:
“Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă
a neamului românesc”1. Era o tradiţională urare ce
cuprindea în sine: o împlinire, o durere şi o nădejde - de
fapt, o istorie.
Generalul
Mackensen - la cererea lui Ştefan Cico-Pop - s-a oprit cu oştirea
lui, aflată în retragere, acolo unde evenimentele i-au prins.
Resemnat şi resemnaţi, genaral, ofiţeri şi soldaţi
ascultă şi salută, la margine de drum, marşul
triumfal al românilor spre Alba Iulia. Căile ferate primesc
şi ele ordin - şi nu se opună - să pună în
mişcare trenuri fără număr, de câte va fi
nevoie2. Şi trenurile au fost pornite, din toate părţile
Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, din
locurile dorite şi la ceasurile potrivite pentru a ajunge la timp
în cetatea lui Mihai. N-a fost o cale uşoară, scutită
de greutăţi aşezate în faţă de vreme şi
oameni. A fost, cu toate acestea, un drum apoteotic. Parcă
curgeau la vale toate râurile pornite din toţi Carpaţii noştri
ardeleni a se întâlni şi vărsa în Câmpul lui Horea. Aşa
au venit cei de departe. Trenurile lor au mers uneori încet, au oprit
la fiecare gară şi haltă. Coboară sau primesc noi
drumeţi spre Alba Iulia. Opresc şi între staţii, acolo
unde sunt zărite pâlcuri de oameni. La destinaţie sunt aşteptaţi
de gazde şi împreună se prind în Hora Unirii. E hora înfrăţirii
şi a Unirii celei Mari.
La Alba Iulia s-a
ajuns nu numai cu trenurile. Căruţele sau săniile au
fost puse şi ele în mişcare, iar cei de mai aproape au
venit pe jos, mai iute ca oricând. Toţi au fost călăuziţi
spre cetate şi în cetate, aşezaţi în rânduri pentru
a forma oastea neînarmată, dar ordonată, pregătită
a da onorul cuvenit Măritei Adunări Naţionale şi
Hotărârii ce avea să o ia. Erau acolo - spun cronicarii
acelei zile - peste o sută de mii de suflete româneşti
Delegaţii aleşi
au format Marea Adunare Naţională, unii sosind atunci, alţii
mai devreme. Începând de Joia - ce nu mai semnifica ziua patimilor
noastre, ci aceea a apropiatei reînvieri - au fost primiţi
şi găzduiţi, de fapt, toţi cei ce au venit la
marea sărbătoare, prin grija unui comitet de încartuire ce
funcţiona fără răgaz, la ceasuri de zi şi de
noapte, chiar la hotelul oraşului. Au fost primiţi acolo
şi în casele ospitaliere ale oamenilor din vechiul nostru
Apulum. Gazdele au făcut tuturor cea mai alesă primire.
Şi ei, şi casele lor, şi străzile lor au îmbrăcat
haine de mare sărbătoare - de primă sărbătoare
naţională.
Aşa au fost
primiţi şi membrii Consiliului Naţional Român, veniţi
cu două zile înainte. Era elita noastră politică de
atunci, încărcată, parcă, de mulţi ani şi
toată de mari răspunderi, dar şi de o impresionantă
demnitate. Cei prezenţi veneau parcă din oastea lui Mihai,
veneau cu gândul lui şi fapta lui, căci Marea Unire este, fără
îndoială, ieşită dintr-o voinţă naţională,
ai cărei purtători de cuvânt au fost, până atunci,
ei. Ei au deschis drumul spre Alba Iulia şi l-au pregătit împreună
cu elita clericală şi laică, asigurând participarea
şi desfăşurarea Marii Adunări Naţionale într-o
formă şi ordine desăvârşite.
Preoţii
şi învăţătorii satelor, profesori de toate
gradele, elevi şi studenţi, înaltul cler, vicarii şi
episcopii celor două Biserici româneşti, greco-catolici
şi ortodocşi, într-o frăţească unitate s-au
întâlnit şi s-au găsit cu toţii alături de
credincioşii lor, În Sala Unirii sau pe Câmpul lui Horea.
Unitatea tuturor a dat tărie şi puterea Unirii celei Mari. A
fost (şi mai trebuie să fie) această unitate -
manifestată mai întâi în Catedrala Blajului şi pe Câmpia
Libertăţii de aici (în 1848), repetată la Alba Iulia (în
1918) - un pilduitor exemplu pentru spiritualitatea zilelor noastre
şi a celei viitoare. Nimic nu se poate clădi trainic decât
pe adevăr şi dreptate, iubire şi înfrăţire.
Aceştia erau stâlpii de susţinere ai Unirii celei Mari.
Poetul Lucian Blaga, rememorând măreţia zilei de 1
Decembrie 1918, avea să spună mulţi ani mai târziu:
“...în ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional,
sincer şi spontan, irezistibil, organic, masiv...”3.
Aşa era la
Alba Iulia şi aşa era pretutindeni pe pământul
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maraureşului,
pentru că, aşa cum ne relatează un alt martor al acelor
fermecătoare timpuri, I. Bordea, “ceva feeric se petrecea în
întreg Ardealul şi aveam impresia că pretutindeni se auzea
acel strigăt de slăvire a patriei unite”4. “Privită
prin perspectiva sfertului de veac ce se împlineşte acum
- spunea în 1943 profesorul Silviu Dragomir - Adunarea Naţională
de la 1 Decembrie 1918 apare măreaţă prin ideea pe care
a înfăptuit-o şi prin cadrul de majestuoasă
solemnitate, pe care i-a dat-o solidaritatea conducătorilor
şi unanima însufleţire a maselor populare. Ideea de la Alba
Iulia cuprindea tot ce a frământat naţiunea în cursul
veacurilor de restrişte, povaţă adâncă a
trecutului în aceeaşi măsură ca şi credinţa
neclintită în adevărurile luminoase ale lumii noi. O lecţie
politică de neasemuită valoare pentru toate timpurile, dar
mai ales pentru generaţiile cărora le revine o răspundere
istorică în desfăşurarea prea deseori dramatică a
evenimentelor politice”5.
Participarea
maselor la Marea Unire era - aşa cum o dovedesc toţi cei
care au fost la Alba Iulia în urmă cu peste trei pătrare de
veac - entuziastă şi cu o puternică şi temeinică
motivaţie. În aceeaşi atmosferă şi în acelaşi
spirit a fost întocmit Actul Unirii. Textul său fusese redactat,
într-o primă formă, la Arad şi apoi, într-o zi
prelungită până noaptea târziu (30 noiembrie), discutat într-un
cerc foarte larg la Alba Iulia.
S-a cerut atunci,
mai ales din partea socialiştilor, ca Hotărârea Unirii să
fie luată cu formularea unor condiţii. Părerile erau
divizate, însă Maniu este cel care intervine explicând
rosturile Marii Adunări Naţionale: “Noi suntem o
corporaţie legislativă numai într-un singur punct: al
Unirii”6. Tot ceea ce s-a invocat în acest sens nu putea
constitui în condiţii ale unirii, ci în probleme ce urmau să
fie cuprinse sau însuşite în viitoarele programe ale partidelor
politice de guvernământ. Învinge acest punct de vedere, iar
unirea va fi hotărâtă fără condiţii.
Programul Adunării
era fixat din timp şi de toată lumea ştiut. La ora 7
dimineaţa, serviciul divin celebrat în cele două biserici -
ortodoxă şi catolică din localitate. La ora 10,30
deschiderea Marii Adunări Naţionale în sala de festivităţi
a Cazinoului din Cetate; citirea proiectului de hotărâre şi
votarea lui.
Oamenii satelor,
ducând cu ei steaguri şi pancarte ce indicau numele comunei,
grupaţi în rânduri de câte patru, urmau să străbată
piaţa oraşului, intrând apoi în cetate pe sub poarta Împăratului
Carol pentru a ajunge până aproape pe Câmpul lui Horea. Aici,
de pe patru tribune, se va vorbi poporului despre însemnătatea
istorică a zilei, iar de pe tribuna prezidenţială, din
centru, se va citi Rezoluţia Marelui Sfat al Naţiunii Române.
Totul era bine gândit şi temeinic pregătit, ca şi
alegerile de delegaţi, de către Ioan Suciu.
“Organizatorul
Adunării - spune Silviu Dragomir - a fost Ioan Suciu, al cărui
merit este că circumscripţiile electorale s-au constituit la
timp, alegându-şi delegaţii, iar corpurile reprezentative,
bisericile, instituţiile culturale, asociaţiile de toate
categoriile s-au executat de asemenea, pentru a-şi desemna
fiecare câte un delegat. Acest vajnic luptător, neclintit în
crezul său naţionalist şi cu intuiţia clară a
realităţii politice, făcând parte din marea trinitate
a Aradului, a înţeles covârşitoarea importanţă a
adunării, ca expresie liberă şi autentică a voinţei
poporului românesc din Transilvania. De aceea a căutat să
îndeplinească toate formele pentru ca delegaţii aleşi
să reprezinte într-adevăr voinţa mandatarilor”7.
Aşadar, toţi
cei veniţi la Alba Iulia îşi aveau locul lor bine gândit
şi bine ales. Delegaţii urmau să intre în sala ce de
atunci se va numi a Unirii. Erau deputaţi români transilvăneni,
crişeni şi maramureşeni, şi formau toţi la un
loc Marea Adunare Naţională, o instituţie cu atribuţii
parlamentare restrânse la dreptul de a vota, în numele alegătorilor,
calea ce va fi aleasă de urmaşii vechilor voievozi români
din Ţara de dincoace de Munţi.
Mulţimea
venită în număr mare se afla în imediata lor apropiere. Ea
s-a alăturat şi gândurilor, şi faptelor săvârşite
înăuntru. Le-a dorit şi le-a sancţionat ca o putere
suverană. A format din Marele Sfat mult mai mult decât o Adunare
reprezentativă. Prezenţa sa acolo a întărit caracterul
popular al actului Unirii.
Reproducem gândurile
mulţimii de la Alba Iulia şi nu numai de acolo, exprimate la
1 Decembrie 1918, în legătură cu unirea necondiţionată,
sintetizate într-un articol publicat în ziarul “Unirea” din
Blaj: “Unire necondiţionată au cerut cei 1228 delegaţi
ai tuturor instituţiilor româneşti. Unirea fără
nici o restricţie, a strigat uriaşa mulţime de pe Câmpul
lui Horea. Şi mulţimea are azi pumni de fier! A arătat
îndeajuns de ce e capabilă când vrea. Iar azi vrea Unirea, dar
Unirea curată, lipsită de rezervaţii şi dictată
de interesul curat al populaţiei româneşti de pretutindeni.
Aceasta i s-a dat. E treaba ei mai departe să grijească ca
unirea numai astfel să se facă după cum a cerut. Cu
privire de oţel va veghea ca Unirea să fie a tuturor românilor...
sub un Căpitan, cu o corporaţie legiuitoare, cu drepturi
şi dorinţe egale şi mai ales cu sprijin egal, împrumutat.
Toţi pentru unul şi unul pentru toţi e lozinca zilei de
azi. O comandă, un guvern, un control, reclamă toată
suflarea românească, în uriaşele prefaceri ale zilelor
noastre... Numai uniţi, total, radical uniţi cu toţi
românii teritoriului românesc, putem privi cu încredere în
viitorul acestui neam... Deci vegheaţi ca Unirea noastră să
fie deplină, necondiţionată şi neturburată de
veleităţi, care în marile prefaceri trebuie să dispară
ca negura în faţa razelor de soare”8. Sunt toate cuvinte
ce dovedesc înţelepciune, viziune şi maturitate politică.
Cazinoul este în
solemnă aşteptare. La intrarea membrilor Consiliului Naţional
Român şi a celorlalţi ai vieţii politice, ei sunt
primiţi cu puternice şi sincere ovaţii. La fel sunt
primiţi şi ardelenii reîntorşi din pribegie, arhiereii
Bisericilor noastre, Oaspeţii veniţi de dincolo de munţi.
Întreaga presă e prezentată şi ea. “Sosirea
membrilor Marelui Sfat este primită cu puternice ovaţii
- scria ziarul “Unirea” de la Blaj. Primul intră V. Goldiş
în uralele sălii întregi. Apoi rând pe rând N. Ivan, A.
Cosma, Saftu, Giurgiu, Ciser, Flueraş, Jumanca, T. Albani, Mihuţ
etc tineri şi mici de statură sunt toţi. Lumea îi
primeşte cu simpatie şi aclamări. Când intră în
sală Imbroane, Ghiţă Pop, Geni Goga, Şchiopul,
refugiaţii noştri, în sală izbucnesc din nou aclamările.
Apar apoi arhiereii, Radu, Papp, Frenţiu, Cristea, Hossu în ovaţiile
furtunoase ale tuturor. După ei, aclamat cu căldură
Şt. C. Pop, apoi T. Mihali, maiorul Vlad şi ofiţerii
din România: Băgulescu, Jeleriu, Mărculescu, înalţă
chipiile româneşti şi salută adunarea extaziată”9.
Printre ultimii
care intră e Ştefan Cicio-Pop. Era unul dintre fruntaşii
politici ai românilor din deceniile de început ale veacului nostru.
Venea la Alba Iulia pentru ziua de 1 Decembrie 1918 ca cel dintâi
reprezentant al naţiunii române din Transilvania. Fusese până
atunci preşedintele Consiliului Naţional Român Central
şi al marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi
Transilvania, supreme foruri politice ale românilor de aici. “Sufletul
acestui vast mecanism improvizat peste noapte este - ne spune
Silviu Dragomir - deputatul Ştefan Cicio-Pop. Imaginea lui rămâne
nedespărţită de serbarea plină de freamăt al
poporului românesc în cele zile ale libertăţii noastre. El
face să se cutremure pământul sub picioarea duşmanilor,
tună şi fulgeră ca un vulcan aprins, ştie să
îndemne cu povaţă înţeleaptă ca un părinte
bun, să stăruie, să convingă, să predice, să
poruncească, să se zbuciume fără odihnă, nu
de dragul revoluţiei, ci al ideii care i s-a dat în grijă
şi pe care o va duce astfel în siguranţă la izbândă...
era ... de o intransigenţă în chestiunile naţionale,
mai tare ca religia unui sfânt. A fost predestinat să conducă
în cele patruzeci de zile, în care se tot căuta încă,
peste o mare înroşită de sânge, drumul spre ţinta
adevărată. Căsuţa sa din Arad a devenit astfel, în
curând, o reşedinţă de guvernator, în care delegaţiile
consiliilor naţionale din toate unghiurile Ardealului românesc
cereau sfat, luau ordine şi juruiau Credinţa. Preşedintele
le primea cu solemnitate, înconjurat de un sobor de ofiţeri, bătrâni
şi tineri şi prin hotărârea sa le investea autoritatea
cuvenită”10.
Cei tineri şi
bătrâni din jurul lui Ştefan Cicio-Pop, din întreg pământul
Transilvaniei, au venit la Alba Iulia la îndemnul lui, al tuturor
celorlalţi ce formau elita noastră religioasă şi
politică, la propriul îndemn. S-au adunat într-un sobor, într-un
Mare Sfat al Naţiunii Române. S-au strâns la un loc într-o zi
de iarnă, între zidurile Cazinoului şi în jurul acestuia,
pentru a hotărî şi a se pregăti un anotimp de primăvară
unei întregi naţiuni de veacuri asuprită şi nedreptăţită.
Alba Iulia le spunea tuturor: “Bine aţi venit în sfânta
cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.
“La orele 10,30
se ridică Şt. Cicio-Pop în liniştea solemnă a sălii
întregi şi ia cuvântul în calitate de preşedinte al
Marelul Sfat al Naţiunii”11 - scrie un reporter aflat la masa
presei la acel mare ceas al istoriei noastre.
Discursul său
este o puternică evocare a evenimentelor şi a stărilor
de spirit din anii războiului, o rememorare a lor într-o
succesiune şi cu evidenţieri ce se cer reliefate. Are
aspectul unui adevărat rechizitoriu. Parcurge etapele prin care a
trecut lupta românilor din anii 1914-1918. Se opreşte asupra
unui grup de probleme de o mare importanţă. A stăruit,
mai întâi, asupra condiţiilor de viaţă ale românilor
din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş în anii
primului război mondial. A condamnat întreaga politică
promovată de guvernul maghiar în timpul războiului sau de
mai înainte, o politică de deznaţionalizare şi de îngrădiri
socio-economice şi politice, a cărei prăbuşire o
considera inevitabilă şi firească.
Românii, tineri
şi bătrâni, au fost luaţi de acasă şi încorporaţi
într-o oaste străină şi duşi să lupte la
hotare străine. Le sunt luate şi bunurile: “... Dacă
a mai rămas cineva (acasă)- Spune Cicio-Pop - şi
a mai avut o păreche de boi, ori o păreche de cai, a fost
luat să fie trimis la hotarele Galiţiei, ori în Polonia
rusească, să facă serviciu cu vitele sale, şi cine
n-a avut nici boi, nici cai, în sfârşit şi acela a trebuit
să plece, să se ducă”12.
Ce a însemnat războiul
“o ştim şi cei plecaţi de acasă şi cei rămaşi
aici” - spunea Ştefan Cicio-Pop. “O ştiţi voi,
preoţi, dascăli care aţi fost printre suliţi. Este
Golgota neamului românesc, este Clujul blăstămat unde mii
şi mii de suflete (o voce în adunare: cinci mii) au
suferit suferinţe de martiri. Dar nici voi, mărginenilor, cărora
vi s-a răpit averea n-aţi fost mai prejos. Nu s-au mulţumit
numai cu viaţa voastră. Cheltuielile cele mari ale unui război
nebun au voit să le acopere din avutul nostru. Nici voi, mamelor
şi văduvelor, care şiroaie de lacrimi aţi vărsat
după fiii şi bărbaţii voştri, n-aţi fost
cruţate. O ştie un neam întreg”13.
De nimic rău
n-a fost cruţată naţiunea română, întreaga naţiune
română de aici, în anii războiului. Dar oare numai atunci?
“Poate - spunea tot Ştefan Cicio-Pop - că
istoria veacurilor viitoare o să ne descrie gemetele durerilor,
ce azi nu încap în mintea omenească”. Şi, în orice
caz, nimeni şi niciodată nu-i va putea cere naţiunii
române să îngăduie cuiva ca românul să fie trimis să
lupte împotriva fratelui său. “Cine pe faţa pământului,
ce sociolog, ce economist - naţional, ce filosof, ce bărbat
de stat, care om cuminte mai poate pretinde de la acest neam să
mai sufere încă o dată repetarea acestei suferinţe”.
Nimeni şi niciodată pentru că “Nu mai suntem
acel popor care a stat aici în robie şi a fost împestriţat
artificial cu asupritori” - spunea Ştefan Cicio-Pop. Nimeni
şi niciodată, pentru că imperiul habsburgilor şi
puterea statului ungar au căzut - şi nu putea să nu cadă.
“Nici nu se putea altcum - afirmă cu tărie tot
Ştefan Cicio-Pop - într-o monarhie unde 80 % de rugau lui
Dumnezu aşa: bate-i, Doamne, pe stăpânii noştri. Nici
nu se putea altcum, pentru că ar fi fost o imposibilitate, ar fi
contar cu civilizaţiunea, contrar dezvoltării omeneşti:
să învingă crima şi mişelia asupra virtuţiilor”14.
Aşadar, tot
în concepţia lui Ştefan Cicio-Pop, destrămarea
monarhiei era un act de deptate al istoriei şi tot aşa era
şi despărţirea românilor de ceea ce niciodată
n-au socotit că sunt legaţi. A salutat intrarea României în
războiul pentru dezrobirea noastră şi a evocat apoi
momente din lupta românilor la sfârşitul acestuia.
Ştefan
Cicio-Pop a reamintit deputaţilor din Marea Adunare Naţională
două din principalele acţiuni ale mişcării naţionale:
conţinutul Declaraţiei din 12-18 octombrie 1918, dată
în numele Comitetului politic executiv al Partidului Naţional
Român, şi Manifestul Către Popoarele lumii ale marelui Sfat
al Naţiunii române, din 18 noiembrie 1918: “Comitetul
Partidului Naţional Român la timpul potrivit
- spunea Ştefan Cicio-Pop - în Parlament şi-a
spus cuvântul său. Prin rostul d-lui deputat Dr. Alexandru Vaida
a adus la cunoştinţa lumii întregi şi mai ales la cea
a vecinilor noştri, că noi, în dreptul firesc al popoarelor
de a-şi determina singure soarta, pentru totdeauna ne desfacem de
naţiunea ungurilor. Am declarat că nu mai recunoaştem
parlamentul maghiar şi guvernul maghiar în cauzele noastre, că
voim singuri, neinfluenţate de nimeni, a putea să ne hotărâm
şi noi vom statornici condiţiile şi raporturile cum ne
aşzăm între satele libere, ca stat liber. Acest început,
domnilor, a fost în 18 octombrie st.n. După aceasta
evenimentele au urmat cu o iuţeală zguduitoare”15.
Aceeaşi
Declaraţie arăta Ştefan Cicio-Pop, a stat la baza acţiunii
Consiliului Naţional Român Central din 10 noiembrie 1918, când
s-a cerut pe seama acestuia “imperiul” peste toate ţinuturile
locuite de românii din Transilvania, Ungaria şi Banat, ca
redactarea Manifestului din 18 noiembrie 1918, prin care poporele
lumii au cunoscut din nou hotărârea românilor din Ungaria
şi Transilvania de a se uni cu fraţii lor de peste munţi
Ştefan
Cico-Pop a mai vorbit în sala Marii Uniri, aşa cum au făcut,
la rândul lor, Gheorghe Pop de Băseşti şi Vasile Goldiş,
despre principiile dreptului la autodeterminare formulate de preşedintele
american Wilson.
Era, în fapt, în cele spuse de Ştefan
Cicio-Pop, reluarea unor idei foarte mult vehiculate, în presă,
mai ales, legate de cele 14 puncte ale lui Wilson, cuprinse în
mesajul adresat Congresului american la 8 ianuarie 1918 şi care
sintetiza concepţia preşedintelui Statelor Unite ale
Americii în cele două mari probleme ale vremii, a păcii
şi a autodeterminării naţiunilor oprimate. Era, în
acelaşi timp, ecoul unor manifestări ce au avut loc în
cadrul multor consilii naţionale româneşti, în tomna
anului 1918.
Numele Wilson e
rostit cu mare bucurie şi cu mare încrede pretutindeni, la sate
şi la oraşe. Părinţii îşi botează noii
născuţi cu numele preşedintelui american. Ştefan
Cicio-Pop salută “Solia lui Wilson în care se spune că
marele prezident cunoaşte jertfele cele mari care le-a adus
pentru civilizaţiune şi pentru omenire mica Românie, îi
recunoaşte revendicările şi înainte de toate îl
recunoaşte dreptul la o unitate naţională”. E
scrisoarea “care cred că va făcut să tremuraţi
de bucurie”, spunea Ştefan Cicio-Pop16.
Vorbind de toate
acestea, Ştefan Cicio-Pop reconstituie realităţi din
vremea războiului, explică împrejurările interne
şi externe din acea vreme, prezintă câteva principale acţiuni
duse în cadrul luptei naţionale în toamna anului 1918, esenţiale
şi hotărâtoare, recunoaşte contribuţia tuturor
factorilor interni şi externi până la acea vreme, formulează
judecăţi şi sentinţe, le face şi în
calitatea de preşedinte al Consiliului Naţional Român
Central pe care l-a condus şi de care e sigur că “şi-a
împlinit chemarea şi faţă de naţiunea română”.
În faţa Măritei Adunări depune mandatul încredinţat
lui şi Consiliului, cu conştiinţa deplin împăcată:
“Credem că ce am făcut, bine am făcut”; iar
prin cele arătate, Comitetul Naţional consideră că
”şi-a împlinit dorinţa faţă de naţiunea
sa ... (şi) a spune mai mult, voi reprezentanţii poporului
sunteţi chemaţi... eu mi-am împlinit misiunea. Dunezeu să
ne dea înţelepciune, ca să aducem hotărâri bune”17.
Din sală s-a scandat puternic “Trăiască România
Mare”. De afară se auzea acelaşi strigăt. Ecoul
lui a străbătut văzduhul în toate cele patru puncte
cardinale.
În această
ambianţă, Ştefan Cicio-Pop aduce mulţumiri oaspeţilor
de peste munţi, din vechiul Regat, din Basarabia - lui Pantelimon
Halippa, din Bucovina - profesorului Alecu Procopovici, ardelenilor
constituiţi în corpul voluntarilor din Transilvania şi
Ungaria, din Iaşi - dr. Victor Deleu, Vasile Osvadă, Toma
Vasinca şi apoi îl invită pe Ioan Suciu să prezinte
raportul comisiei de verificare a credenţionalelor şi împuternicirilor
tuturor delegaţiilor.
Totul decurge cu
respectarea normelor vieţii parlamentare. Adunarea este informată
că au sosit credinţionalele din 25 de judeţe, aproape
din toate circumscripţiile electorale (din 130), din care s-au
prezentat peste 680 de delegaţi. Multe cercuri au trimis şi
supleanţi. Erau apoi episcopii, delegaţii consistoriilor, ai
tuturor asociaţiilor şi şcolilor medii şi ai
instituţiilor teologice, ai reuniunilor, ai social-democraţiei
române, ai gărzilor naţionale şi “aceaia cari
reprezintă viitorul naţiunii noastre: tinerimea universitară
română”18.
Erau în sala
Unirii tineri şi mai puţin tineri, oameni politici,
slujitori ai Bisericilor româneşti, profesori şi învăţători,
avocaţi, ţărani şi muncitori, bărbaţi
şi femei. O Adunare Naţională, cu adevărat
democratică prin toată structura sa, şi un Parlament într-o
componenţă numerică neobişnuit de mare: 1228 de
deputaţi.
O comisie propune
ca preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale pe
Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional
Român, Ioan I. Papp şi Demetriu Radu - episcopi, ca vicepreşedinţi
pe Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali şi Ioan Flueraş, ca
notari pe Alexandru Fodor, Sever Miclea, Caius Brediceanu, Silviu
Dragomir, Victor Deleu, Iosif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan.
“Adunarea i-a aclamat prelung primind propunerea unanim”19.
Gh. Pop de Băseşti,
octogenar, preşedinte de multă vreme al P.N.R. membru de
seamă al acestui partid de multe decenii, se adresează
Măritei Adunări
Naţionale, încărcat de anii mulţi puşi în slujba
naţiunii române şi plin de emoţii, în acelaşi
timp. Martor al istoriei românilor transilvăneni, Gh. Pop de Băseşti
evocă, în cuvântul său, istoria lor, pornind de la una din
marile confruntări, de la 1848, când Adunarea Naţională
de la Câmpia Libertăţii de la Blaj - spunea el - a luat
hotărârea cu care avea să înfrunte iobăgia în care
gemea sărmana naţiune română”. Vorbind apoi de
dubla asuprire, naţională şi socială, numindu-le
semnificativ: “iobăgia sufletelor noastre” şi “iobăgia
de clasă”, caracteristice amândouă deceniilor ce au
urmat revoluţiei, subliniază dreptul Marii Adunări Naţionale
de la Alba Iulia de a aduce - aşa cum au făcut-o în alte împrejurări
adunările naţionale - hotărâri pe seama naţiunii
române. “La locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri
martiri - spunea Gh. Pop de Băseşti - v-aţi
adunat şi D-voastră ca să sfărmaţi şi cătuşele
robiei noastre spirituale, ale robiei nostre seculare şi să
decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre”. Salută
apoi de toţi cei prezenţi, salută “Adunarea liberă
a tuturor românilor din Transilvania, Ungaria şi Banat”20.
Desăvârşirea
statului unitar realizată la 1 Decembrie 1918 a constituit,
evident, încoronarea unei evoluţii, fiiind expresia politică
a complexelor procese istorice care au străbătut societatea
modernă românească.
Explicaţia
trebuie căutată în trecutul naţiunii, fiind consecinţa
istoriei româneşti care, evoluând în sensul formării
statului naţional în 1859, a creat un nou cadru de afirmare a naţiunii.
Formarea statului român modern şi cucerirea independenţei
au imprimat un nou sens luptei de afirmare a românilor aflaţi
sub stăpânire străină. Cuvântul preşedintelui
Marii Adunări Naţionale ne dezvăluie viziunea
participanţilor, a marilor lideri, determinaţiile şi
senificaţiile Marii Uniri. Discursul lui şi al celorlalţi
vorbitori rămân reprezentative pentru înţelegerea
momentului istoric, dar şi pentru însemnătatea atribuită
naţiunii în realizarea acestui proces de devenire. Importanţa
acestor texte îngăduie apropierea de gândirea şi acţiunea
politică care au prezidat, prin apelul la forţele colective,
la geneza actului săvârşit. El trebuie căutat în
istorie, în toată istoria noastră, împlinit într-un oraş
istoric, ales nu întâmplător la 1 Decembrie 1918. Alba Iulia a
fost şi aşa trebuie să rămână - oraşul
simbol al unităţii noastre politice şi geografice, aşezat
în mijlocul ţării, nu departe de Blaj, întâiul oraş
simbol al redeşteptării noastre naţionale.
Prof. univ. Dr.
Marcel ŞTIRBAN
BIBLIOGRAFIE
1. Alba Iulia, 1918, 1 Decembrie, p. 1.
2. Consiliul Naţional Român din Blaj, vol. II,
p. 216.
3. De vorbă cu Lucian Blaga despre 1 Decembrie
1918, în “Tribuna Nouă”, 1945, nr. 35, p. 2.
4. I. Bordea, Din măreţele zile ale
neamului. “Unirea în Ardeal”, Bucureşti, 1919, p. 16-17.
5. Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea
Transilvaniei, Sibiu, 1943, Ed. Astra, p. 25.
6. Ibidem, p. 26.
7. Ibidem, p. 24.
8. Dr. Octavian Prie, Unirea (Blaj), nr. de propagandă
din 4 decembrie 1918.
9. Consiliul Naţional Român din Blaj..., vol.
II, p. 221.
10. Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea
Transilvaniei, Sibiu, 1943, Ed. Astra, p. 18-19. Cf. Bibliografie V
Bibliografii, b. Personalităţi.
11. Consiliul Naţional din Blaj..., vol. II, p.
221.
12. Marea Adunare Naţională întrunită
la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918. Acte şi documente, p. 3.
13. Ibidem, p. 4.
14. Ibidem, p. 4-5.
15. Ibidem, p. 5.
16. Ibidem.
17. Ibidem, p. 6.
18. Ibidem.
19. Ibidem, p. 7.
20. Ibidem.
|
|
