|
În
epoca migraţiilor, spaţiul etnogenetic românesc, închis între
Nipru (E), Dunărea Mijlocie (V), Carpaţii Păduroşi
(N) şi linia Skok-Jirecek-Philippide (Albania, Nordul Greciei
actuale, Rumelia) (S), a servit drept culoar de tranzit, bază de
aprovizionare şi atac pentru populaţiile care s-au revărsat
spre Bizanţ sau Roma, forţând frontiera nordică a
Imperiului, menţinută până în anul 602 pe linia Dunării.
Iar această determinantă geo-politică, plasarea,
potrivit lui Grigore Ureche, “în calea răotăţilor”,
la care s-a adăugat, ulterior, tentaţia bogăţiilor
solului şi subsolului românesc, pentru statele cu pretenţii
de dominaţie în zonă (Ungaria, Polonia, Hoarda de Aur,
Imperiile otoman, habsburgic şi rus) avea să marcheze sensul
întregii istorii a românilor, conferinu-le, în evul mediu şi
modern imaginea, plastic definită de Simion Mehedinţi de
“popor asediat”. Într-adevăr, concluziona Nicolae Iorga,
“Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a
vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit”.
În aceste condiţii, românii au fost obligaţi, pentru a
rezista, să găsească, pornind de la modul social
specific - obştea ţărănească - forme adecvate
de structurare socială şi organizare politico-militară.
Evoluţia socială
în cadrul asociaţiilor de obşti (“obşti de obşti”
sau ţări) a condus în secolele X-XIV la apariţia, pe
coordonatele pluralismului statal specific medieval a statelor feudale
româneşti: voievodatele (principatele) sau Ţările
Transilvaniei (Valaquia Transilvana), Moldovei (Valaquia Minor),
Munteniei sau Ţării Româneşti (Valaquia Major), ultima
fuzionând în 1389 cu “Ţara românilor” (Alualak) dobrogeni
dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră şi, la sud
de fluviu, Imperiul Asăneştilor (“Valaquia care este
Ţara lui Asan”) şi “vlahiile balcanice”.
Unirea cea Mare, într-un
singur stat a tuturor teritoriilor locuite de români, temută
şi prevenită de vecini prin forţa armelor şi a
jocurilor politice, nu a putut fi însă înfăptuită în
evul mediu decât pentru un scurt moment în anii domniei principelui
Mihai Viteazul (1593-1601), intrat în conştiinţa istorică
românească sub numele de “domnul Unirii”. Dar, în această
conştiinţă colectivă, ea a existat întotdeauna ca
o trecută realitate de referinţă şi un ideal
peren, constituind pentru acţiunea politică, un obiect urmărit
permanent, cu mijloacele şi în conjunctura internaţională
specifică fiecărei epoci în parte. Relevantă sub acest
aspect este imaginea românească a Eden-ului pierdut, a Epocii de
Aur primordiale, invocată de ţăran în vremuri de răstrişte,
sub chipul personificat al Daciei. Aspră uneori, întotdeauna
atotputernică, “Baba Dochia”, introducea în folclor imaginea
vechii Dacii, unificată sub Burebista (c. 821 î.Chr. - 44. î.Chr.)
şi Decebal (86 î.Chr.-106d. Chr.), iar tânăra şi
frumoasa “Ana Dochiana”, varianta ei transilvană, pe aceea a
Daciei renăscută ca Dacie Felix sub vulturii Romei. Asociate
uneori, între personajele masculine de legendă la care se face
apel în marile momente ale anului calendaristic în invocaţii
şi colinde, se remarcă figurile lui “Bădica Traian”
- “Traian împăratul” (98-117) care, prin victoria asupra lui
Decebal (106 d. Chr.) a semnat actul de naştere a poporului român
şi “Ler împărat” - Aurelianus (270-275), împăratul
de origine traco-dacă, cel care a reuşit să oprească
valurile barbare pe linia Dunării, invocat cu nostalgie, ca un părinte
pierdut de daco-romanii rămaşi să biruie singuri, fără
protecţia legiunilor, furtunile istoriei, după retragerea
strategică a armatei legiunilor şi autorităţilor
imperiale din anul 275.
Alt fapt dovedind că
Unirea a impulsionat, potrivit revoluţionarului paşoptist
Cezar Bolliac “sentimentul naţional în toate părţile
României de când istoria a început a ne spune ceva despre Dacia”,
fiind după Mihail Kogălniceanu, acest Cavour al României
moderne “visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi”
români, îl constitue semnificaţia cuvântului “ţară”.
La noi, fapt specific, acest cuvânt provenit din terra-ae nu
desemnează solul, pentru care românul, cu nostalgia vechii
civilizaţii urbane, apusă la începutul secolului VIII,
foloseşte termenul de “pământ” de la pavimentum
(pavaj), ci teritoriul locuit de români, “Ţara Românilor”
tradusă de străini prin “Valahia”, “Wlachenlant”,
“Blockumnnalant” etc., formaţiunea lor politico-militară
primitivă, “obştea de obşte” apoi însăşi
statul şi, prin extensie, “oastea cea mare”. Dacă
autohtonii acestui pământ şi-au spus întotdeauna români
de la ROMANUS, până în pragul epocii moderne când au luptat
pentru România, ca moştenitoare a Romaniei orientale, patria
şi-au desemnat-o prin termenul “Ţara”, care intra în
titulatura oficială a statelor feudale româneşti: Ţara
Ardealului, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească. Iar hotărârea
de unificare a ei in integrum, a fost înscrisă de la jumătatea
secolului XIV în programul de domnie al voievozilor dintre Carpaţi
şi Dunăre care-şi proclamau primatul faţă de
omologii lor din Ardeal şi Moldova, adăugând apelativul
“Io” simbolizând aspiraţia la demnitatea imperială în
vechea tradiţie romană şi titlurile semnificând neatârnarea
şi calitatea de “singur stăpânitor” al pământului
Ţării “marele şi singur stăpânitorul voievod
şi domn (dominus)” - precizarea “a toată Ţara Românească”.
Începută sub urmaşii
lui Basarab Întemeietorul (c. 1310-1352) care unifică
Ţările Românilor, Banatul de Severin şi, din Ardealul
intrat sub suzeranitate angevină, ducatele intracarpatice ale
Amlaşului şi Făgăraşului, apoi, prin acţiunile
fiului său Nicolae Alexandru, sud-estul Moldovei istorice (părţile
“tătărăşti”) cu fâşia nordică a Dunării
maritime până aproape de “Vlahia” Cetăţii Albe,
numită, în amintirea dinaştilor munteni, “Basarabia”,
etapa finală a procesului de edificare statală medievală
românească a fost întreruptă în chiar anul unificării
Dobrogei şi “Vlahiilor” sudice ale Deliormanului, Dristorului
şi Cărvunei, 1388, de declanşarea agresiunii otomane,
agresiune care a stopat afirmarea statală a Vlahiilor sud-dunărene
ale armânilor, rămănilor şi rumânilor timoceni! Noii
primejdii, românii i-au făcut faţă timp de trei
secole, uniţi, demonstrând că formala frontieră
carpatică dintre cele trei voievodate nu constituia o barieră
din punct de vedere politico-militar, cum nu constituia nici din punct
de vedere etno-geografic, economic, social şi spiritual. De fapt,
“pe o bază de interese comune” - nu mai vorbim de Moldova
şi Muntenia care formau economic o ţară - cea dintâi
unire a românilor a existat - nota Nicolae Iorga - când în capul cărturarilor
nu răsărise încă această idee, în unitatea
perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi
el în această viaţă prin intercirculaţia românească.
Un singur corp, un singur sistem am zice, vânos prin care străbătea
acelaşi sânge viu”. Era o realitate putenic simţită,
îndeosebi în clipele de primejdie când, în corespondenţa
dintre voievozii celor trei Ţări Române nord-dunărene,
boieri (nobili) sau negustori putem întâlni expresii de genul:
“voi fără noi nu puteţi fi şi ţara voastră...
fără ţara noastră nu poate fi” sau “dacă
ar fi să piară această ţară săracă
a noastră, veţi pieri şi voi”, realitate sesizată
în veacul XV şi de străini, care au făcut ca
ţările române să apară pe Mapamondul Borgiano sub
numele de “Magna Valahia” - Marea Ţară a Românilor.
Conştiinţa
originii comune, a identităţii locuitorilor de pe ambii
versanţi ai Carpaţilor, a unităţii patriei, s-a
manifestat cu putere în secolele XV-XVI, în contextul rezistenţei
antiotomane. Astfel, ca suprem argument, menit să determine
intervenţia lui Matia Corvin, rege al Ungariei (1458-1490) dar
fiu al românului Iancu de Hunedoara, în sprijinul Ţării
Româneşti Muntene, atacată de otomani în 1462, Vlad Ţepeş
(1446-1452-1462, 1476-1477) face apel la conştiinţa de neam
a acestuia, cerându-i după Laonic Chalcocondil, “să nu-i
laşi să ne nenorocească şi să ne strice
neamul”. De altfel tatăl lui Matia, Iancu de Hunedoara, voievod
al Transilvaniei (1441-1446, 1448, căpitan general 1444-1446,
guvernator şi regent al Ungariei 1446-1453), având în vedere
tocmai necesitatea rezistenţei armate române, propuse în
1448-1450, stipulând chiar în tratate principilor din Moldova şi
Muntenia ca cele trei ţări “să fie una”. Considerându-se,
potrivit celor mai vechi cronici moldovene, “creştini şi
de acelaşi neam”, transilvănenii îl chemau trei decenii
mai târziu pe Ştefan cel Mare al Moldovei (1437-1504) “cu mare
dor şi dragoste” să le fie “domn prea îndurător”,
considerându-l “trimis de Dumnezeu pentru apărarea şi cârmuirea
Transilvaniei”.
Iar solilor urmaşului
său, Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), tot transilvănenii
le declarau în 1529 “ţara noastră şi ţara Măriei
Sale au fost totdeauna o ţară”. Cum se numea această
ţară? “Ţara românilor a cărei parte dinspre răsăritul
soarelui de vară se numeşte Moldova - nota în 1526
istoricul de curte al regelui Ungariei - odată se numea Dacia”.
Bun cunoscător al realităţilor patriei sale, marele
umanist Nicolaus Olahus nota în anul 1536 în monumentala operă
“Hungaria”: “În Dacia se găsesc provinciile: Valahia numită
şi Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara
Someşului, Ţara Crişului, Nir şi Ţara Timişului”.
Iar pentru cei pe care sasul Georg Reicherstorffer îi numea” “românii,
înşişi băştinaşi ai acestor provincii”,
unirea tuturor teritoriilor care, după Antonio Bonfini,
“odinioară au fost Dacia”, reprezenta în secolul XVI o
necesitate vitală şi, în acelaşi timp, potrivit
istoricului Nicolae Bălcescu “visarea cea mare a tuturor
voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri
cei mari”. “Ideea dacică”, a reunificării in integrum
a Daciei, deci a unirii tuturor părţilor de Ţară
românească avea deja ca suport, în veacul
XVI, al Renaşterii şi umanismului românesc, conştiinţa
naţională, ilustrată de Petru Perembski, secretarul
reginei Isabella Zapolya prin motivaţia că se vor uni lui
Petru Rareş al Moldovei, nu numai cei din Ţara Românească,
dar şi toţi ardelenii “pentru identitatea limbii”.
Relevant este îndeosebi faptul că, pentru acelaşi motiv, în
anul 1526, când a declanşat ofensiva încheiată cu dispariţia
statului Ungariei medievale de pe harta Europei, Suleyman Kanunî
(1520-1566) şi-a asigurat prin tratate neutralitatea celor trei
Ţări Române: “Se temea Soliman - nota umanistul Antonius
Verantius - ca nu cumva când ar încerca el să ocupe
Transilvania sau Ţara Românească sau Moldova, toate aceste
ţări să se unească împreună şi să
se apere”.
Dacă Ştefan
cel Mare, la curtea căruia solii Poloniei aflau că cele trei
ţări au fost cândva Dacia, vedea procesul unificării
prin prisma mentalităţii medievale, urmărind să-şi
asigure vasalitatea voievozilor transilvani şi munteni,
principele Petru Rareş, prezentat de Ivan Peresvetov în “Jalba
cea Mare” (Îndreptar politic pentru ţarii ruşi, realizat
prin adaptarea lui “Il Principe” la realităţile Europei
răsăritene) drept model răsăritean al
“Principelui” ideal descris de Nicolo Machiavelli, a făcut
tranziţia spre modernitate, urmărind prin “lăţirea”
stăpânirii sale realizarea unui stat puternic, centralizat, al
tuturor românilor. “Ambiţiunea cea Mare - nota umanistul Paulo
Giovio - era ca, profitând de confruntarea dintre Habsburgi şi
otomani” să unifice Moldovei Transilvania pe care o “cerea
pentru el”. Înstăpânindu-se asupra domeniilor Unguraşului,
Bistriţei, Ciceului, Cetăţii de Baltă, Rodnei, el
şi-a extins controlul asupra întregului principat până în
1531 când a proclamat: “Ardealul este ţara mea... şi nu
o voi da nimănui nici unui crai, nici lui Ferdinantos
craiul (Ferdinand I de Habsburg, pretendent la coroana defunctei
Ungarii) nici la nimeni altul”. Cu puţin timp înainte de a
muri, în 1542, el a reuşit să încheie cu domnul muntean
Radu Paisie şi fruntaşii transilvăneni nu numai un
acord de comerţ vizând crearea unei pieţe unice româneşti,
dar şi proiectul unei “diete” (parlament) comune celor trei
ţări. Urmându-i programul politic, mulţi principi români
şi pretendenţi ai celei de-a doua jumătăţi a
veacului XVI începând cu fiii săi, Ilias (1546-1551), Ştefan
(1551-1552) şi Constantin, aveau să sfârşească
asasinaţi din ordinul Habsburgilor sau sultanului. Între
succesorii săi, cea mai interesantă figură este însă
un aventurier străin, Despot Vodă (1561-1563), care reuşeşte
cu câteva sute de mercenari să ia în 1561 domnia Moldovei,
profitând de marea popularitate a ideii Unirii. La intrarea în
ţară, el a dat o proclamaţie prin care se anunţa
ca prinţ al “celor trei Dacii”, boierii, curtenii, târgoveţii
alăturându-i-se şi părăsind pe domnul legitim
Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Unirea însă
avea să fie realizată abia patru decenii mai târziu, în
contextul victoriilor obţinute, în anii 1595-1598, de români,
în cadrul războiului antiotoman al Ligii Sfinte patronată
de Habsburgi, sub conducerea lui Mihai Viteazul (1593-1601).
Creându-şi în
Transilvania o puternică partidă, sub conducerea
cancelarului român Ştefan Iojica, la fel în Moldova, Pocuţia
şi Dobrogea unde se bizuia pe “Oamenii noştri de acolo”,
după ce a încercat să obţină în anii 1597-1598
asentimentul Imperiului romano-german, Poloniei şi, în secret,
al Porţii care i l-a şi oferit, Mihai şi-a împlinit
visul sintetic exprimat în cuvintele ce i-au fost atribuite - “Şi
hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească”
- pe calea armelor, înfrângând, cu sprijinul populaţiei,
noblimea maghiară şi forţele de ocupaţie polone.
“Domn al Ţării Româneşti al Ardealului şi a
toată Ţara Moldovei”, eliberând pentru scurt timp
Bugeacul, Pocuţia, “Basarabia” istorică şi nordul
Dobrogei (1600), revendicând Hustul, Seghedinul, Debreţinul
şi Chioarul iar, în răsărit, tot teritoriul românesc
până la Nipru, el avea să fie, după concreta intervenţie
armată polono-otomano-habsburgică, asasinat din ordinul
şi în interesul Europei romano-germane, pe Câmpia Turzii, la
9/19 august 1601. Faptele sale însă şi motivaţia pe
care, după Ioannes Bisselius, el însuşi le-a dat-o - “De
partea noastră e dreptul şi dreptatea, cu noi e cauza cea
bună, cu noi e Dumnezeu” - au continuat să impulsioneze acţiunea
politică românească în tot cursul secolului XVII, domni ca
Radu (1602-1611) şi Constantin Şerban (1654-1658 în
Muntenia, 1659, 1661 în Moldova), Mihnea al III-lea Radu (1658-1659),
Gheorghe Ştefan (1653-1658), Matei Basarab (1632-1654), Vasile
Lupu (1634-1653), Constantin Brâncoveanu încercând să-i refacă
opera. Ilustrative sunt pentru această epocă cuvintele
domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, programatice pentru anii
1657-1662, când cele trei Ţări Române luptau confederate
pentru înlăturarea suzeranităţii otomane: “Mai bine
să ne mănânce câinii pământului nostru decât pe
alte melaguri străine să izidim” sau cele ale cărturarului
Miron Costin în condiţiile pustiirii ţării sale, în
deceniul opt, de desele invazii polone şi otomane: “Să nu
dăm locul, că pământul acesta este frământat cu
sângele moşilor şi strămoşilor noştri!”.
În secolul XVIII, când
otomanii instaurează aşa-zisele domnii “fanariote” în
Principatele dunărene, iar Habsburgii, prin rapt la masa
tratativelor sau ocupare în forţă se înstăpânesc în
Transilvania, Crişana, Maramureş (1699), Banat (1718),
temporar Oltenia (1718-1739) şi Moldova de nord (1775), căreia-i
vor schimba numele în “Bucovina”, pentru a-i şterge
identitatea (1786), se conturează, având la bază gândirea
unor patrioţi ca Pârvu şi Răducanu Cantacuzino sau
Şofronie din Cioara, călugărul conducător al
luptei pentru păstrarea ortodoxiei în Transilvania, două
idei majore care vor fi dezvoltate în scrierile sale de Nicolae Bălcescu
în anii 1849-1850: realizarea Unirii pe etape, pentru a nu fi înfruntate
simultan cele trei imperii vecine direct interesate (habsburgic,
ţarist şi otoman), prin unirea mai întâi a Moldovei şi
Ţării Româneşti (cerută în Congresul de pace de
la Focşani - Bucureşti din anii 1772-1773) şi crearea
unei armate “moldo-munteano-transilvane”, adică NAŢIONALE
puternice, moderne, pe bază de voluntariat din toate provinciile,
care să obţină independenţa în raport cu Poarta a
statului român extracarpatic unificat, apoi să contribuie la
eliberarea şi unirea Transilvaniei. Dacă unirea in integrum
continuă să fie susţinută de toate categoriile
sociale, aşa cum rezultă din apelativul dat conducătorului
revoluţiei românilor ardeleni de la 1784 - Horea Rex Daciae, din
programele reformatoare neoficiale elaborate între 1790-1840, sau din
cererea zecilor de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia
Libertăţii de la Blaj la 5/17 mai 1848 “Noi vrem să
ne unim cu Ţara” - programul realist, dictat de raţiuni
politice, avea să fie urmat de revoluţionarii democraţi
în frunte cu Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu.
Ca primă “chestie
de viaţă şi putere”, se cerea în 1849 - “Unirea
Principatelor deocamdată”. În paralel, urmau să fie susţinute
propunerile episcopului ardelean Andrei Şaguna de “întrunire a
tuturor românilor din statele austriece într-o unică naţiune
de sine stătătoare” cu “un cap al naţiei” şi
unul “bisericesc” cu o adunare anuală, “a toată naţia
spre consultare periodică a intereselor naţionale”. Odată
realizate cele două mari unităţi statale româneşti,
unul sub suzeranitatea Habsburgilor, celălalt sub garanţia
marilor puteri concluziona Nicolae Bălcescu, “cine le va mai
putea împiedica să se unească? România noastră va
exista deci”. Evident, programul românesc de acţiune
politico-diplomatică şi militară în vederea realizării
Marii Uniri ca “dorinţa cea mai mare, cea mai generală,
aceea hrănită de toate generaţiile trecute”, potrivit
lui Mihail Kogălniceanu, a fost intuit de adversari. În pofida
adversităţilor însă, profitând de conjuncturi externe
favorabile - Războiul Crimeei (1853-1856) şi cel ruso-turc
(1877-1878), “partida naţională”, cu sprijinul populaţiei
din toate provinciile româneşti, s-au impus atenţiei
Europei, reuşind să-şi atingă obiectivele: la
18/30 martie 1856 cele trei judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea
Albă, care alcătuiau Bugeacul şi Basarabia istorică,
reveneau la trupul Ţării; la 24 ianuarie 1859 s-a realizat,
apoi, împotriva vrerii Europei, prin dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza, Unirea Principatelor definitivată la 11 decembrie 1861
când, prin Proclamaţia către Ţară, Cuza
(domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei,
1859-1861, domnitorul României, 1861-1866) a impus numele de România.
Ea a fost însoţită de ample reforme în toate
compartimentele vieţii economice, sociale şi politice. Iar
la 9 mai 1877, un alt punct al programului elaborat în veacul XVIII a
fost atins - proclamarea independeţei noului stat care, din 1881,
îşi ia oficial numele de “Regatul României”. Martor activ
al începutului, liderul românilor transilvăneni, Timotei
Cipariu, în numele locuitorilor provinciilor răpite şi al
întregii naţiuni declarase anticipând: “Am început domnilor,
abia am început, dar nu am terminat, rămâne ca să continuăm
şi să terminăm”.
Trecerea la etapa finală
a programului unionist, eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie
străină şi realizarea unirii in integrum se impunea ca
necesitate, îndeosebi în condiţiile în care, pentru prima dată
în istoria existenţei sale statale, Transilvania fusese declarată
unilateral parte a Ungariei la care a fost încorporată prin
sifidarea oricăror norme de drept, în cadrul statului dualist,
în anul 1867, iar în 1878 Rusia introdusese în practica intenaţională
negoţul cu teritorii româneşti: Basarabia istorică
adică fâşia litorală a Dunării Maritime şi
Bugeacul la schimb cu Dobrogea. În acest scop, România s-a pregătit
cu tenacitate pe plan economic, politic şi militar la sfârşitul
secolului XIX, optând, în pofida originii şi legăturilor
de rudenie ale monarhului său, spre apropierea de Antantă.
Sub presiunea opiniei publice, armata sa avea să intre în prima
mare conflagraţie mondială, urmărind eliberarea părţilor
de teritoriu ocupate şi realizarea, cum avea să se exprime
poetul Emil Isac, “pentru toate veacurile”, a unui vis milenar -
Marea Unire a tuturor românilor, într-un singur stat, democratic
şi independent ca garanţie a progresului naţional.
Dr.
Mircea Dogaru |
|
