Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele
evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului,
sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică
şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte,
involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără
demografie este o enigmă”. Eruditul spaniol a făcut această
remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace
care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii
şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent
etnodemografia.
Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi
situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor
premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este
concludent în această direcţie! În zilele precizării
sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington,
pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent
situaţia etnodemografică. S-a ajuns astfel la conturarea
hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi
şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia
ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca
modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între
state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a
unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista
interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă
şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în
teritoriile din interior.
Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în
sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele
strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de
perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud
a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de
232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe
cursul firului apei Dunării. În continuare, către sud, şi
sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei
frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a
alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat. Către vest, cu
Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată
de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe
a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului
de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română
condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi
cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au
convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei
demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au
adus corectivele necesare.
La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o
lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional.
În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura
271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională.
În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de
812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.
În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La
frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români,
fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile
meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români
emigraţi din nordul Dunării, în special datorită
procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi:
daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi
istroromâni) extinşi până în Grecia. Nu s-a putut stabili numărul
lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale
concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre
milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest,
la hotarul cu Ungaria. Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată
ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei,
datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi
800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.
Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite
de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic
şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei
etnice deoarece limba vorbită curent - umgangs - nu se suprapune
celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.
Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi
încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre
deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul
lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să
se facă aprecieri absolute.
În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi
în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se
cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza
statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000
formau o masă compactă, se poate susţine că ea
justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone
Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor
români neslavizaţi.
În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940
se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei
avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului
din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care
a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii,
sociologii şi istoricii reputaţi. Două exemple sunt
concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au
folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”,
ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru
statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia
de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate
prin prisma recensământului din 1930. A reprezentat o necesitate
deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră
incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi
germani, nejustificat, între etnicii maghiari.
Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul
din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles
originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles
limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles
confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul
recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze
declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici
şi, în final, să stabilească apartenenţa şi
procentele etnice generale. Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de
către toţi demografii probi şi serioşi, că în
decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9
la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută
germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni,
2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia
statistică oficială permite să se tragă mai multe
concluzii:
1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern
unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături
de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul
majorităţii, de-a lungul vremii;
2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta
depăşire a graniţelor de stat către toate punctele
cardinale;
3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor
politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare”
prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele
în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia
(cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un
scop în sine.
În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii
parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi
discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe
câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau
o componenţă etnică încât să poată menţine
procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64
judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară
românească în continuu proces de mărire prin spor natural.
Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75
la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a
remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de
Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară,
veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la
“românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală
ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi
de băştinaşi.
În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic
1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al
populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la
sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar,
în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.
Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia
etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în
special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul
discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul
Versailles-Washington, al discursurilor de la
L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde,
semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia
fascistă şi Japonia militarist-imperială. O preluare
deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul
etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului
vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă,
agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând
succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai
mici, au adoptat aceeaşi doctrină. Profitându-se astfel de
indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină
pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale
tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a
semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al
doilea război mondial.
Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii
etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939
şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii
tragice. Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier
român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de
teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă!
S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”.
Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21
septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică
remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului
Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară
cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România.
Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei
unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o
recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei
asupra Bucureştilor. Ele au avut loc în condiţiile ofensivei
reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale
renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile
oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca
noutate documentară, în clipa de faţă, ale
sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios
pactului de la 23 august 1939. Punctul culminant al presiunilor sovietice
asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când
reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a
înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să
se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a
Rusiei Sovietice “...populată în special de ucrainieni”. Drept
"despăgubire", după cum se exprimă comunicatul
Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani
Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică
regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.
În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al
II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii - N. Iorga,
Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop -
s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S.,
cerând să se ajungă până la luptă armată dacă
va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale
guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion
Gigurtu la cesiuni teritoriale. El s-a referit, expressis verbis la
Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar
prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă
Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de
Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea
ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe
premier să-şi schimbe atitudinea.
La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă
de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000
suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord
cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi
şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.
Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina
de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a
conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o
populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate,
cifrele indică - aici intervine o altă noutate - că erau
numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau
şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat,
nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât
ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.
După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a
hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine
mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi
materializeze pretenţiile - Ungaria a reluat vehement contestarea
tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i
cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar
Bulgaria a pretins Dobrogea.
După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer
Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece
ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale
peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din
nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul
nesperat al Moscovei. Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena
în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe
delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a
discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi
problema Transilvaniei. Delegaţia română a fost condusă de
ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert
principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia. Este astăzi
unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un
dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi
sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton
Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi
reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi
pierind în condiţii tragice. S-a folosit expresia “argumentele nu
pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească
o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena,
la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu. Relaţiile
etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă
a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine
când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui
Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea
copii, m-aş sinucide”.
Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii
deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se
jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între
1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.
Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi
din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.
Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea
zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută
unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o
justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să
se susţină de către revizioniştii unguri.
În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii
la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare
a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o
justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian,
sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică
judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de
6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.
Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la
populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face
numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940,
afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din
total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.
Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7
septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin
pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică
33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a
6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la
1 ianuarie 1940. În cifrele absolute se indică o scădere a numărului
locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la
13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale
- 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai
536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la
sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000,
adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000,
adică 0,1 la sută bulgari etc.
Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă
etnico-demografică a României?
Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din
Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici
asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile
rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele
sunt cunoscute. Pe baza unor documente inedite se va releva starea de
spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi
de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului
1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România
nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă
a pământului lui Jaffet. Exprimând gândurile celor care au înfăptuit
raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că
n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un
teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul...
aceste revizuiri devin nule”. Conştienţa Führerului asupra
fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită
şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile
teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele
secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti,
că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni
temporare.
Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere
că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31
august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca
pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc
decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă
şi parţială revenire la harta etno-demografică a României
dinainte de iunie 1940. În ceea ce priveşte restul teritoriilor
pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită
credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia
evenimentelor viitoare!
Dr.
Radu-Ştefan Vergatti
|
|