România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Alba Iulia - Cetatea de scaun a Marii Unirii

Dacă există un Oraş destinat gloriei şi jertfei româneşti acesta este Alba Iulia.

Dacă există un Dor podidit cu lacrimi, bătucit de paşii unui neam întreg, refăcut de respiraţia mulţimii ca Poartă a statorniciei şi virtuţilor româneşti - acest Dor se cheamă Alba Iulia devenită întâia Casă a Unirii românilor de pretutindeni.

Dacă există un oraş sfânt în inima ţării, care i-a întregit deopotrivă numele şi renumele, respiraţia şi pulsul, cariatidele veşniciei, prin acel neuitat 1 Decembrie 1918, acesta este Alba Iulia, binecuvântat de semnul crucii, ca fagure al Limbii române.

Dacă cineva doreşte să vadă adevărata culoare a sângelui românesc, adevărata ţesătură din doină, veghe şi supliciu a tricolorului românesc, flacăra ce ne întoarce mereu sub glie, anotimp al ţării de rod, să vină în Sala Unirii să sărute freamătul voievodal, dumnezeiesc al mulţimii de la 1 Decembrie 1918. Venind la Alba Iulia vom repune palmă peste palmă, tineri şi vârstnici, până când se va înălţa o coloană uriaşă. Prima palmă să fie şi să rămână a bunului pământ strămoşesc, zdrenţuit prin ani, cu ochii lui mirabili de ţăran, iar ultima să fie aceeaşi palmă a omeniei care să le îmbrace pe toate într-o strălucire aparte cum este bunătatea şi răbdarea poporului român, şi toată coloana aceasta să rămână sufletul nostru, revărsat peste lume, semn al triumfului înţelepciunii. Venind aici, vom reda acestui arc de triumf peste eternitate respiraţie fierbinte a inimilor noastre ce-ntotdeauna a avut şi va avea forma de ţară. Treceţi prin Alba Iulia, cetatea jertfei şi supremaţiei româneşti, fie doar pentru o clipă, să vă vadă chipul zidurile ei - aceste coperţi ale timpului imbibate cu blesteme şi sânge românesc, să vă reîntâmpine intrarea pe Porţile de piatră şi lemn - aceste sigilii şi amprente ale unei puteri ce nu ne-a biruit nicicând, pentru că în lemnul lor şi-n împietritul lor se aude încă corul lucrătorilor noştri de brazdă, zăngănitul săgeţilor, coaselor, a spânzurătorilor, dealuri de furci şi dealuri de răscoale, şi acel fulger neîmblânzit încă cu numele “Noi vrem să ne unim cu Ţara”, adică Porţile care au încercat să ciuntească istoria noastră, întâlnirea cu propria noastră biografie. Veniţi la Alba Iulia, să vă mângâie chipul rădăcinile ierbii, ale arborilor şi inscripţiilor, ale statuilor de neam, temeliile Mitropoliei lui Mihai Vodă Voievod, şi ale cetăţilor dacice rămase sub Catedrale, freamăt dulce de izvor.

Neegalată pagină lăsată de Zamolxe - părintele semnului ceresc spre veşnică ştire, care i-a învăţat şi pe alţii că omul este nemuritor. Veniţi la Alba Iulia, să vă ieie chipul în braţe ca o mamă înlăcrimată de bucuria întoarcerii fiului, însăşi Marea Unire de la 1918, să vi-l înflăcăreze şi răcorească cu sărutul sfânt al veşniciei şi iubirii. Veniţi, aşadar, să treceţi prin Casa Unirii, să se bucure graiul, râul şi ramul, aerul şi semnul crucii, şi apoi întoarceţi-vă pe la casele voastre, miruiţi-vă pruncii, pământul, tot ce vă-nconjoară cu puterea dătătoare de viaţă a sărutului mumei noastre România şi vom fi nesecată fântână, crescătoare de ţară şi inimi, de copilărie şi dumnezeire. Să ne întoarcem la Unire deci, fiindcă ea este muma noastră cu braţele mereu întinse şi braţele acestea nu sunt altceva decât veşnicul răsărit de soare al românismului.

 

Ion Mărgineanu, scriitor