Dacă există un Oraş destinat gloriei şi
jertfei româneşti acesta este Alba Iulia.
Dacă există un Dor podidit cu
lacrimi, bătucit de paşii unui neam întreg, refăcut de
respiraţia mulţimii ca Poartă a statorniciei şi virtuţilor
româneşti - acest Dor se cheamă Alba Iulia devenită întâia
Casă a Unirii românilor de pretutindeni.
Dacă există un oraş sfânt
în inima ţării, care i-a întregit deopotrivă numele
şi renumele, respiraţia şi pulsul, cariatidele veşniciei,
prin acel neuitat 1 Decembrie 1918, acesta este Alba Iulia, binecuvântat
de semnul crucii, ca fagure al Limbii române.
Dacă cineva doreşte să vadă
adevărata culoare a sângelui românesc, adevărata ţesătură
din doină, veghe şi supliciu a tricolorului românesc, flacăra
ce ne întoarce mereu sub glie, anotimp al ţării de rod, să
vină în Sala Unirii să sărute freamătul voievodal,
dumnezeiesc al mulţimii de la 1 Decembrie 1918. Venind la Alba Iulia
vom repune palmă peste palmă, tineri şi vârstnici, până
când se va înălţa o coloană uriaşă. Prima palmă
să fie şi să rămână a bunului pământ strămoşesc,
zdrenţuit prin ani, cu ochii lui mirabili de ţăran, iar
ultima să fie aceeaşi palmă a omeniei care să le îmbrace
pe toate într-o strălucire aparte cum este bunătatea şi răbdarea
poporului român, şi toată coloana aceasta să rămână
sufletul nostru, revărsat peste lume, semn al triumfului înţelepciunii.
Venind aici, vom reda acestui arc de triumf peste eternitate respiraţie
fierbinte a inimilor noastre ce-ntotdeauna a avut şi va avea forma de
ţară. Treceţi prin Alba Iulia, cetatea jertfei şi
supremaţiei româneşti, fie doar pentru o clipă, să vă
vadă chipul zidurile ei - aceste coperţi ale timpului imbibate
cu blesteme şi sânge românesc, să vă reîntâmpine
intrarea pe Porţile de piatră şi lemn - aceste sigilii
şi amprente ale unei puteri ce nu ne-a biruit nicicând, pentru că
în lemnul lor şi-n împietritul lor se aude încă corul lucrătorilor
noştri de brazdă, zăngănitul săgeţilor,
coaselor, a spânzurătorilor, dealuri de furci şi dealuri de răscoale,
şi acel fulger neîmblânzit încă cu numele “Noi vrem să
ne unim cu Ţara”, adică Porţile care au încercat să
ciuntească istoria noastră, întâlnirea cu propria noastră
biografie. Veniţi la Alba Iulia, să vă mângâie chipul rădăcinile
ierbii, ale arborilor şi inscripţiilor, ale statuilor de neam,
temeliile Mitropoliei lui Mihai Vodă Voievod, şi ale cetăţilor
dacice rămase sub Catedrale, freamăt dulce de izvor.
Neegalată pagină lăsată
de Zamolxe - părintele semnului ceresc spre veşnică ştire,
care i-a învăţat şi pe alţii că omul este
nemuritor. Veniţi la Alba Iulia, să vă ieie chipul în braţe
ca o mamă înlăcrimată de bucuria întoarcerii fiului, însăşi
Marea Unire de la 1918, să vi-l înflăcăreze şi răcorească
cu sărutul sfânt al veşniciei şi iubirii. Veniţi, aşadar,
să treceţi prin Casa Unirii, să se bucure graiul, râul
şi ramul, aerul şi semnul crucii, şi apoi întoarceţi-vă
pe la casele voastre, miruiţi-vă pruncii, pământul, tot ce
vă-nconjoară cu puterea dătătoare de viaţă a
sărutului mumei noastre România şi vom fi nesecată fântână,
crescătoare de ţară şi inimi, de copilărie şi
dumnezeire. Să ne întoarcem la Unire deci, fiindcă ea este muma
noastră cu braţele mereu întinse şi braţele acestea
nu sunt altceva decât veşnicul răsărit de soare al românismului.
Ion
Mărgineanu, scriitor
|
|