România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

1. A TREIA ETNIE DIN UCRAINA:

Nu există democraţie fără adevăr

În perioada recentă atât din punct de vedere etnodemografic (componenţa etnică), cât şi din punct de vedere sociolingvistic (situaţia lingvistică şi funcţionarea limbii) populaţia românofonă deţine locul 3 între toate grupurile etnice sau lingvistice din Ucraina, fiind întrecuţi doar de ucrainofoni şi ucraineni, rusofoni şi ruşi.

Bazându-se pe statistica oficială, care, după tradiţia sovietică împărţeşte populaţia românofonă  în „români” şi „moldoveni”, unii „politicieni” mai încearcă încă să contesteze acest lucru. Care ar fi, totuşi, realitatea?

Acum 8 ani am întreprins o cercetare a rezultatelor recensământului din 1989 şi a dinamicii componenţei naţionale din Ucraina pentru a prognoza rezultatele unui nou recensământ din Ucraina independentă.

Am studiat dinamica componenţei naţionale a populaţiei Ucrainei prin prisma rezultatelor recensămintelor oficiale din anii puterii sovietice – 1926, 1959, 1970, 1979, 1989, am calculat rata creşterii anuale pe etnii, am analizat migraţia anuală dintre Ucraina şi fostele republici ale URSS pentru trei ani consecutivi (1992, 1993, 1994), aflând tendinţele sporului natural ale principalelor etnii, am studiat repartizarea tineretului (15-29 ani) după naţionalităţi, ajungând la următoarele cocluzii:

Statistica ucraineană oficială împărţeste populaţia românofonă în „români” şi „moldoveni”.

La recensământul din 1989 populaţia românofonă  atingea cifra de 459.350 persoane¹⁰ (324.525 „moldoveni” şi 134.825 „români”), ocupând locul al patrulea după ucraineni (37.419.053), ruşi (11.355.582) şi evrei (486.326), plasându-i pe locul cinci pe bieloruşi (440.326).  

Menţionam că la recensământul din 1959 populaţia vorbitoare a limbii lui Eminescu era mai puţin numeroasă. Însă, blagoslovită de Dumnezeu şi iertată prin jertfele deportărilor şi masacrelor, populaţia românofonă, în pofida asimilărilor masive din Transnistria şi, mai ales, din regiunile de dincolo de Bug, în Bucovina, Herţa, nordul Maramureşului istoric, nordul şi sudul Basarabiei a început să sporească, ajungând să ocupe locul trei în Ucraina.

Având în vedere creşterea anuală în ultimii 20 de ani la populaţia românofonă de 3,6 mii, am constatat,  că ea în anul 1996 atingea deja cifra de peste o jumătate de milion.

Dacă populaţia matură, conform datelor recensământului din 1989,  consituia 0,9%  din populaţia Ucrainei(mai puţin de 0,3% – românii şi 0,6% – moldovenii), atunci tineretul românofon constituia peste 1% (mai mult de 0,3% la români şi 0,7% - la moldoveni) din tineretul ţării, şi se observa o pronunţată tendinţă a creşterii numerice a acestuia. 

     Constatând că persoanele declarate „români” locuiesc, în genere, pe vatra strămoşească, ele nu erau dispuse să imigreze. Paralel, am semnalat că, în una şi aceeaşi perioadă de timp (1992-1994) în Ucraina au sosit 16.913 şi au plecat 14.154 „moldoveni”, soldul fiind de +2.759.

Cum reieşea din analiza efectută, în 1996 populaţia românofonă din Ucraina se situa deja pe locul trei (separat: moldovenii – pe locul 5, iar românii – 9), întrecându-i pe evrei (circa 260-270 mii), pe bieloruşi (448-450 mii) şi fiind departe de populaţia tătarofonă (353 mii).

Menţionam că, „începând cu anul 1994, în Ucraina veneau deja mai puţine persoane decât plecau, iar populaţia Ucrainei scădea numeric destul de simţitor”.

     În final ajunsesem la concluzia: „Câţi vom fi români în statisticile oficiale la următorul recensământ depinde de fiecare dintre noi. Sunt convins, însă, că numărul nostru va fi oficial de o jumătate de milion, deşi suntem mai mulţi, că vom fi recunoscuţi drept a treia etnie din acest stat şi ca populaţie autohtonă în regiunile în care locuim compact”.

     În calitate de întroducere în temă, vom prezenta sinteza acestui material, publicat integral în Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara fagilor”¹¹, ediţia anului 1996.