|
Iată
pe scurt câteva repere despre pământul şi oameni trăitori
în decursul veacurilor în Munţii Apuseni, care mai poartă
numele de Ţara de Piatră sau Ţara Moţilor. Ţara
de Piatră este un pământ cu un subsol mustind de minerale
metalifere şi un sol, pe şesurile înconjurătoare, cu
mare fertilitate. Aici a fost rânduit să trăiască neamul
românesc. Aceasta a fost o binefacere dar şi o pacoste aducătoare
de nenorociri.
Dacii
şi după ei daco-românii au avut de îndurat năvălirile
care veneau din multe direcţii cardinale. Toate năvălirile
au frânat dezvoltarea firească a societăţii strămoşilor
românilor, daco-geţii.
Romanii au
cucerit Dacia unde au distrus cetăţile şi au luat ca pradă
de război cantităţi imese de aur şi argint, extrase
din albiile râurilor şi din minele din Munţii Apuseni, mai
ales de la Alburnus Maior (Roşia Montană).
Referitor
la exploatarea aurului din Munţii Apuseni avem în faţă
publicaţia "National Geographic - România", din
noiemnrie 2004 din care redăm: "Romanii probabil că
ştiau că există aur în munţii Daciei. Aveau
servicii de spionaj mai bune decât CIA".
"Dacii
ştiau şi ei, dar nu au avut tehnologia să exploateze zăcămintele
pe cale minieră. Din acest motiv, după cucerire, romanii îi
aduc pe piruşti şi pe bariduşti tocmai din Iliria, ca să-i
pună să sape în munţii de la Roşia Montană,
anticul Alburnus Maior. N-au găsit meseriaşi aici. De cinci
ani, de când sapă (arheologii - n.n.) la Roşia Montană,
nu au găsit nici un ciob dacic - spune profesorul Babeş".1
Este
surprinzătoare afirmaţia din "National Geographic - România",
pentru motivul să în anul 2003 apărea la Bucureşti un
volum care cuprindea situaţia cercetărilor arheologice de la
Roşia Montană (Alburnus Maior). Redăm pentru cititori câteva
rânduri din această vastă şi valoroasă lucrare:
"Analiza reţelelor vechi de la Cârnic şi Cetate, atât
prin prospecţie cât şi prin săpătură, ne ajută
să facem anumite observaţii asupra cronologiei de exploatare
şi originii tehnicilor utilizate. Ele ţin de dinamica exploatării,
topografia vestigiilor şi datele furnizate de săpături.
Astfel, în Cârnic, o galerie cu secţiune trapezoidală
deschisă cu unelte miniere a fost retăiată de două
şantiere deschise cu foc cu paramenţii rotunjiţi
caracteristici. Într-un sector apropiat, în sud-vestul masivului, alte
şantiere deschise la foc, şantierele 19 ale nivelului 960 (Cârnic
7) au putut fi datate cu C14 în epoca romană în (anul) 2002, între
135 şi 355. Se constată aici anterioritatea (s.n.) tăierii
cu unelte miniere a unei galerii trapezoidale pe lucrarea cu foc din
epoca romană".
"Datarea
dacică (s.n.) obţinută cu C14 (datare cronologică
cuprinsă între 265 şi 90 a. Chr.) pe o scândură găsită
în şantierul Ch1 al sectorului nord-vestic de la Cârnic 1 pune
problema evoluţiei metodei de extracţie între epoca dacică
şi epoca romană. De fapt, după diferite faze de săpare
observate în plan şi topografia lucrărilor acestei reţete,
nu este posibil să se distingă importante schimbări în
tehnica minieră (s.n.). Abatajul cu unelte miniere şi
alegerea punctelor de tăiere cu secţiune trapezoidală rămân
tehnicile utilizate".
"Singura
noutate pe care o aduce romanizarea se pare că rezidă în
introducerea opaiţului (s.n.) pentru care sunt săpate nişe
în pereţi. Mai înainte, minerii (adică dacii - n.n.)
utilizau fără îndoială beţe de lemn ale căror
vestigii parţial arse au fost găsite în umpluturile G1 şi
G2 de pe Cârnic. Realizarea nişelor pentru opaiţe relevă
de asemenea că ele au servit mai ales la iluminarea zonelor
centrale dintre G2, exploatarea Dep. 1 şi Ch1. Baza micii cercetări
G1 se găseşte departe de o sursă de lumină Aceasta
poate să explice dacă lucrarea a fost adâncită înaintea
introducerii opaiţelor în mină, adică în epoca dacică
(s.n.). În momentul reluării reţelei această galerie
adandonată (de daci - n.n.) va fi servit ca zonă de deşeuri
(în umplerea căreia s-au aruncat opaiţele romanie sparte) în
timp ce activitatea se concentra în G2, Dep. 1, P1 şi Ch 1".
"De
altfel la Zeus (loc cercetat - n.n.) am remarcat precocitatea activităţii
miniere care poate fi situată chiar în sec. I p. Chr. în
epoca «independenţei»" (Daciei - n.n.).
"Şantierele
de la Zeus sunt aproape de suprafaţă şi corespund fără
îndoială lucrărilor de început ale activităţii
miniere în acest sector al sitului. De altfel, pe ansamblul acestei reţete
nici un opaiţ roman, nici o nişă de opaiţ nu a fost
găsită nici chiar în partea profundă a reţelei, de
exemplu în Dep. 2 şi G 16".
"În
plus, în Cârnic, şantierele studiate în 2002 (Cârnic 5, şanţ
19) au livrat lemn şi cărbune pentru datări cu
radiocarbon, cuprinse pe de-a întregul în secolul I p. Chr. (cf. R. M. O2 Cârnic 5 - Chant. 19. Dispunem totuşi de două date dacice de la
Ţarina şi Cârnic pentru lucrările miniere (s.n.) de
la Roşia, ca şi de trei alte date pe care le putem de
asemenea atribui secolului I p. Chr. până la cucerirea romană"
(s.n.).
"Toate
acestea ne duc la ideea că activitatea minieră dacică era
bine dezvoltată în subteran la Roşia Montană atât la
Ţarina cât şi la Cârnic, în cursul celor trei secole care
preced cucerirea"2
(romană - n.n.). Comentariile, pe această temă, sunt de
prisos. Rămâne la aprecirea cititorului.
Populaţia
rămasă în Munţii Apuseni şi împrejurimi, după
retragerea romană, parcurge o lungă perioadă istorică
despre care nu avem, încă, date scrise.
Abia în
1201 este înregistrat toponimul "Terra Obruth" (Ţinutul
Abrudului) care ajunge în stăpânirea lui Gyula". "În
1271, întregul teritoriu a fost dăruit de Ştefan al V-lea
capitlului (catolic - n.n.) transilvănean. Satele din jur şi
extragerea aurului şi argintului la Abrud din 1366, prin care
regele Ludvic cel Mare confirmă stăpânirea capitlului
(catolic) asupra acestui teritoriu". În
1425 zona se numea Abrudbánya (Baia Abrud).
Stăpânirea ungurească
a adus în zonă colonişti unguri şi germani. Românii
au devenit iobagi minieri. Mai târziu, principii Transilvaniei au
secularizat moşiile episcopiei şi ale capitlului din
Transilvania luând în stăpânire întinsele domenii din Munţii
Apuseni. "Prin arendarea minelor fiscului, ei n-au reuşit să
mărească într-o măsură considerabilă producţia
şi, în consecinţă, nici veniturile fiscului".3
Pentru românii
din Apuseni, cunoscuţi şi sub numele de moţi, cuvântul
"fisc" însemna: asuprire, teroare etc.
Acţiunile
draconice ale fiscului s-au accentuat după ce Transilvania a ajuns
în stăpânirea Austriei. Împăraţii de la Viena, prin
slujbaşii fiscului storceau vlaga din bieţii iobagi fiscali trăitori
în zona montană. La "bunul" împărat a făcut
Horea patru drumuri pentru a le mai reduce din obligaţii. A obţinut
doar promisiuni.
Pentru a stăvili
fuga românilor peste Carpaţi la fraţii lor din Moldova şi
Ţara Românească, împăratul a hotărât în ianuarie
1784 să completeze cu noi unităţi de grăniceri
zonelor carpatice unde acestea lipseau.
Primii care
au venit la Alba Iulia pentru conscrierea pe lista grănicerilor,
pentru a scăpa de iobăgie, au fost cei din localitatea Hăpria.
Exemplul lor a fost molipsitor. Vestea conscrierii a ajuns şi în
zona Bradului unde aproape toate sate şi-au trimis delagaţi să
facă conscrierea.
Spaima care a cuprins nobilimea
că vor pierde iobagii, şi că aceştia vor primi arme
a provocat reacţia asupritorilor. Intervenţia lor la Viena a dus la sistarea
conscrierilor.
După
ce au aşteptat luni de zile, cei din zona Crişului Alb se hotărăsc,
la Mesteacăn, spre sfârşitul lunii octombrie 1784 să
plece la Alba Iulia, având în frunte pe Gheroghe Crişan, trimis
de Horea, pentru a deveni grăniceri.
În timpul
popasului, pe timpul nopţii, în satul Curechiu au fost atacaţi
cu foc de armă de către autorităţi. Iobagii au răspuns
la focuri de arme, cu bâte, cu pietre şi furci luate de pe lângă
casele unde erau găzduiţi.
Moartea
celor care au comandat atacul a fost motivul pentru care Gheorghe Crişan
nu i-a mai putut determina pe iobagi să-şi continue drumul
spre Alba Iulia. La Biserica din Curechiu mulţimea ia hotărârea
de a se răzbuna pe nobilimea asupritoare. Crişan devine conducător,
recunoscut de mulţime. În câteva zile zona Crişului Alb este
în stăpânirea răsculaţilor.
Vâlvătaia
răscoalei din 1784, aprinsă la Curechiu de către Crişan
în numele lui Horea şi sub stindardul Sfintei Cruci s-a extins cu
succes, după adunarea de la Blăjeni (Păltinei), şi
în zona fiscului: Câmpeni - Abrud - Roşia Montană.
Armata
imeprială nu intervine direct în conflict, se mulţumeşte
să supravegheze desfăşurarea evenimentelor. Atunci când
răscoala ameninţa să cuprindă toată
Transilvania intervine autoritatea militară prin ademenirea
iobagilor.
Se ştie
că armistiţiile se încheie între beligeranţi. În acest
caz trebuia să se încheie între iobagi şi nobilime. Din
porunca vice-colonelului Schultz, în ziua de 10 noiembrie 1784,
locotenentul Probst (care era român) s-a întâlnit cu Ioan Cloşca
la Pârâul Turcului pentru tratative de armistiţiu.
Cei 1.400
de iobagi răsculaţi aflaţi aici sub comanda lui Ioan
Horea (cel tânăr) şi Ioan Cloşca proveneau din domeniul
Zlatnei, din Lupşa, Câmpeni, Ponor, Râmeţi, Bistra, Baia de
Arieş, Muncelu, Sălciua ş.a. Aici erau iobagii fiscali
şi cei nobiliari şi toţi împreună cereau:
1. Să
fie liberi de iobăgie;
2. Să
fie militarizaţi;
3. Să
fie lăsaţi în libertate oamenii care se află condamnaţi
şi închişi la Galda.
Condiţiile
puse de răsulaţi denotă radicalizarea iobagilor fiscali,
reprezentanţi aici de Cloşca, şi care au îndrăznit
să ceară desfiinţarea iobăgiei. Adică să rămână
şi fiscul împăratului fără iobagi.
În 12
noiembrie 1784 se încheie la Tibru armistiţiul între Schultz
şi Cloşca pentru o perioadă de 8 zile. La 19 noiembrie
1784 a expirat armistiţiul. În ziua de 21 noiembrie 1784 a avut
loc întâlnirea de la Câmpeni între Horea şi Cloşca cu
autorităţile militare.
Cererile răsculaţilor
nu sunt acceptate şi răscoala se reaprinde. De data aceasta răsculaţii
au ca inamic principal armata imperială.
Răscoala
este înfrântă, se oferă premii pentru prindere lui Horea,
Cloşca şi Crişan. S-au găsit destui trădători.
Judecaţi
şi condamnaţi să fie frânţi cu roata, în 28
februarie 1785, Horea a mai apucat să spună: "Mor pentru
naţiune!"
Naţiunea
română cinsteşte memoria martiilor Horea Cloşca şi
Crişan în toate locurile unde aceştia au luptat pentru
dreptate şi libertate.
Pe dealul
unde a fost semnat armistiţiul de la Tibru, fiul satului, ing.
Traian Şandru a înălţat în 1998 un frumos monument.
În 14
noiembrie 2004, Soceitatea "Avram Iancu" şi Primăria
din Cricău au organizat comemorarea armistiţiului de la Tibru.
În
biserica satului a fost sfinţit drapelul patriei care a trecut în
mâinile preşedintelui Societăţii "Avram
Iancu", Emil Jurca, a primarului din Cricău, Emil Lupşan
şi a lui Traian Şandru (trăitor în Craiova) care l-au înălţat
pe catargul de lângă monument în timpul unui frumos ceremonial,
la care au aparticipat un numeros public. În şcoala de la Tibru a
urmat un simpozion şi un program de recitări, cântece
patriotice şi colinde prezentat de elevii din Cricău, la care
nu ştiai ce să admiri mai mult: costumele popoulare sau vocile
frumoase şi calde, care au impresionat pe toţi cei prezenţi.
Prezenţa
activă peste tot a tinerei generaţii din Tibru şi Cricău
este garanţia că martirii Horea, Cloşca şi Crişan
nu vor fi uitaţi.
Prof. Ilie FURDUIU
 |
|
Monumentul de la Tibru |
|
 |
|
Predarea drapelului |
|
 |
|
Multimea si monumentul |
|
Bibliografie
1. Gruia C,
2004 Cine au fost dacii în "National Geographic - România",
noiembrie, p. 52.
2. xxx, 2003, Alburnus Maior,
Bucureşti, p. 506.
3. Táth Zolt˙n, 1955, Mişcările
ţărăneşti din Munţii Apuseni până la 1848, Editura
Academiei, pp. 9-22.
|
