România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Celebrii seminarişti şi studenţii Blajului, în anul 1848

Frământările revoluţionare în primăvara anului 1848 au fost începute în Transilvania din partea ungurilor, care cereau unirea acestui mare Principat cu Ungaria. Lozinca mişcărilor era: „unirea necondiţionată cu Ungaria, să piară chiar şi numele de Transilvania, ca ei să se facă un comitat al ţării ungureşti. Agitaţiile ungurilor au început în Transilvania la oraşe, centrul lor fiind Clujul, unde presa maghiară propovăduia adevărate ameninţări şi barbarie la adresa acelora care nu acceptau uniunea Transilvaniei cu Ungaria. Să fie socotită crimă de trădare de patrie pentru acela care va mai pune pe hârtie numele de Transilvania, şi dacă se va ridica vreun cuvânt în contra uniunii, acela va fi cuvântul trădătorului de patrie”. Aceasta era nota ziarelor ungureşti din Transilvania, redând fidel sentimentele de care era animată nobilimea şi aristocraţia maghiară.

Agitaţiile acestea au produs adâncă îngrijorare şi emoţie în sufletele intelectualilor români şi în locul întâi în inimile cărturărimii blăjene. Blajul – până la 1848 – a fost singura veche cetate de cultură românească din Transilvania, pe când celelalte centre orăşeneşti erau tot atâtea fortăreţe de dominaţie intelectuală şi materială în mâinile ungurilor şi saşilor.

Urmările grave ale unirii au fost pentru poporul român, înfăţişate întâia oară din partea lui Timotei Cipariu. Primejdia uniunii Transilvaniei cu Ungaria – care ameninţa însăşi existenţa etnică a naţiunii române - a fost sesizată de câţiva inşi ieşiţi din Blaj „din această fântână a românismului în curs de două secole până la anul 1848”.

Părintele filologiei române – Timotei Cipariu – redactorul ziarului „Organul luminării”, avea abonate nu numai gazetele din Transilvania, ci şi din Pesta, din Viena, ba chiar şi din Paris. Prin lectura lor, el era la curent cu evenimentele care se precipitau cu atâta iuţeală în Transilvania. Marele cărturar la începutul lunii martie 1848 declara deschis că în cazul când uniunea Transilvaniei cu Ungaria, peste voia poporului român s-ar făptui, românii niciodată nu vor renunţa la naţionalitatea lor „ei vor conserva şi apăra naţionalitatea românească... Românului nu-i place a se amesteca cu sânge străin... elementul român e atât de numeros încât nu are trebuinţă spre înnoire şi întinerirea sângelui român, a se împrumuta din elemente străine, precum poate alte naţionalităţi. Acest drept ni se cuvine ca oameni, din dreptul libertăţii omeneşti... Libertate, egalitate, frăţietate – aceasta e acum deviza tuturor popoarelor Europei, aceasta trebuie să fie deviza şi a tuturor popoarelor Ungariei... Cu acest drept e împreunat dreptul, de a ne conserva şi apăra limba naţională. Drept învechit care-l avem astăzi şi care nu ni l-au răpit, nici n-au putut a-l răpi orice calamitate publică. Prin limba-şi românul e legat nu numai cu prezentul, ci şi cu cel mai glorios trecut. Ca români, ei au în istoria străbunilor săi români, exemplele celor mai strălucite virtuţi domestice şi publice, politice şi militare, ale instituţiunilor celor mai liberale, ale artelor şi ştiinţelor. Ca parte a familiei popoarelor romanice, celor mai civilizate în Europa, ea are exemplele cele mai glorioase în popoarele surori, Italia, Francia şi Spania. De carele românul nu poate, nu trebuie să-şi uite. Ca locuitorii cei mai vechi ai Daciei, românii fură cei dintâi care deteră maghiarilor mâna de frăţietate”.

Datorită evenimentelor politice care se desfăşurau vertiginos cărturărimea blăjeană la 25 martie 1848 „înainte de şasă s-au întrunit în o conferinţă la care au luat parte canonicii şi corpul profesoral, în casele lui Timotei Cipariu. La propunerea profesorului Aron Pumnul, această conferinţă s-a continuat în aceeaşi zi după masă în clădirea liceului, acum participând şi teologii şi elevii din clasele superioare”.

Vasile Moldovan în Memoriile sale, relatând desfăşurarea conferinţei spune: că Timotei Cipariu „a propus să se facă o petiţie către împăratul, canonicul Raţiu a adaus, să se facă una către Dieta ţării, iar profesorul Ioan Turcu, între vivate, a spus, să nu se mai roage, ci să se pretindă”.

„În această atmosferă de naţionalism care mergea crescendo, tinerimea trebuia să facă un pas şi mai departe. Din fundul sălii se ridică teologul de anul al III-lea, Iliseu Todoran, şi într-o voce de bas puternic, erupe: „Ba nu, onorată conferinţă! Noi nici să cerem, nici să pretindem, ci să luăm ce este al nostru!”

Sentimentele de puternic naţionalism care copleşeau sufletele seminariştilor şi studenţilor participanţi la această întrunire, le zugrăveşte mai departe Vasile Moldovan, astfel: „Înserase, când s-a dizolvat conferinţa, din care am ieşit mai înfocaţi decât cum intrarăm. Şi fiindcă nu puteam nici mânca, nici dormi, nici studia, focul acesta ne mistuia văzând cu ochii, am fi dorit ca cineva să ne conducă pe câmpul de bătălie, şi să cucerească cu noi o parte din lume”.

În această atmosferă de înălţător entuziasm patriotic, sosesc la Blaj, cele două proclamaţii redactate la Sibiu de Simion Bărnuţiu la 24 şi 25 martie.

Proclamaţia de la 25 martie era adresată întregului popor român din Transilvania în chestiunea unirii acestui mare Principat cu Ungaria. Strălucitul cărturar şi înflăcăratul patriot, grăia astfel neamului nostru: „Ungurii cheamă pe ardeleni la unire, Clujul s-a declarat cu mare solemnitate, cum că ar vrea a se uni, aşa vor face şi secuii, poate numai saşii nu vor vrea. Dar românii ce vor face? De la dezlegarea întrebării acesteia atârnă viaţa sau moartea românilor. Aici se cade să-şi deschidă ochii tot românul, că acum a venit timpul, cu care, de se vor folosi bine, le vor dobândi toate, iar de se vor folosi rău le vor pierde toate, şi care le-au mai rămas adecă: îşi vor pierde naţionalitatea, şi cu ea toate.

Ascultaţi dar strănepoţi ai românilor, aceea ce se cade să cugete şi să grăiască astăzi tot românul: fie popă, fie nobil, ostaş, cetăţean sau sătean. Ascultaţi ce se cade astăzi să răspundă ungurilor, săcuilor şi saşilor!

Noi românii nu vrem până atunci, despre unirea asta cu voi ungurii a vorbi, până când nu se va pune naţia română iar la vrednicia aceea politică, de care o aţi dezbrăcat voi ungurii, săcuii şi saşii. Voi a-ţi făcut asupra naţiunii noastre cum v-a plăcut, a-ţi spus în aprobatele voastre cum că românii, naţia cea mai veche a Arealului e numai suferită, i-aţi scos până în ziua de astăzi de la toate diregătoriile cele mai înalte.

Toate cele mai grase vi le-aţi ţinut vouă, de a ajuns vreun român la vreo diregătorie, pe acela la-ţi făcut să-şi lase legea sa, şi să se lapede de maica sa care l-a născut, l-a aplecat, şi de naţia sa care l-au ţinut la şcoale cu sudoarea ei pe sama voastră. Destul, mai încolo, nu vreau a vă număra păcatele ca să nu tulburăm cu pomenirea lor sărbătoarea aceasta minunată a popoarelor, care o făcut Dumnezeul Domnul popoarelor, şi ne bucurăm şi să ne veselim, întruna.

Astăzi răsună cuvântul cel dulce al libertăţii în toate cetăţile, şi mâine va răsuna în toate satele. Astăzi este ziua învierii popoarelor celor moarte: românilor, ascultaţi: voi până acum a-ţi fost morţi politiceşte, numai pe unguri cunoaşte legile ţării, iar nu alte şi pe naţii, vii politiceşte.

Voi dară un milion şi trei sute de mii mai bine de români nu sunteţi pe lume ca naţie. Încă o dată fraţilor! Astăzi este ziua învierii dreptului nostru. Vrem dară să răsturnăm piatra de pe mormânt, să dezlegăm înfăşurăturile naţiei române cele de zece sute de ani, ca să iasă din groapă şi să trăiască în veci”.

Simion Bărnuţiu în proclamaţia sa se adresează în locul întâi preoţilor pe care-i roagă: „să nu vă uniţi cu nimenea până nu ve-ţi vedea fericit pe poporul român, cu care sunteţi de o credinţă”.

Românilor nobili le spune: voi strănepoţilor acelora, care cu arme o ştiţi pentru patrie, v-aţi câştigat nobilitatea, deşteptaţi-vă din somnul cel greu, nu vă lăsa-ţi să vă amăgească cu minciuni să vă ţie numai ca pe neşte linguşitori ai ungurilor, despărţiţi de maica voastră, naţia română”.

Proclamaţia se adresează apoi: „Ostaşilor, strănepoţii romanilor cu numele şi cu fapta” şi le cere: „uniţi-vă cu fraţii voştri preoţii, şi spuneţi-le ungurilor: noi nu putem fi odihniţi până nu ni-ţi cunoaşte naţia, numai atunci dacă va fi adunată în dietă toată naţia română, va putea judeca, cum şi supt ce condiţie să se unească, până atunci protestăm împotriva oricărei uniri, care ar îndrăzni să facă cineva cu numele naţiei”.

Simion Bărnuţiu în urmă apelează la: „Români cetăţeni! şi săteni!” cerându-le „să nu faceţi cumva pagube nimănui, că oameni care fac acestea nu sunt vrednici de libertate... Vă rugăm, pentru Dumnezeu, pentru fericirea şi cinstea voastră, să nu ascultaţi de alte politice: Ungurii vor zice: uniţi-vă mai întâi cu noi, şi apoi vom da asta şi asta.

Mai dăunezi ziceau ungurii: învăţaţi-ne limba, apoi vom da drepturi! Auziţi fraţilor! La idei sucite. Cine i-au împuternicit pe ei, ca să lege drepturile de limbă sau unire. Nu le credeţi, vreau a vă înşela: răspundeţi-le: Proclamaţi pe naţia română, luaţi-o în dieta Ardealului, prin reprezentanţi aleşi de români, după numărul lor, şi atunci vom vorbi şi noi, ca naţie, şi voi ca naţie. Încă o dată fraţilor! Fără naţie, şi republica e numai un despotism afurisit: ştergerea iobăgiei naţiei române, ca naţionalitate română, congres naţional în care să ne înţelegem mai înainte despre dobândirea acesteia. Nici mai mult nici mai puţin – acestea mai întâi, celelalte se vor adăuga: fără aceasta şi raiul e iad. Afurisit să fie în veci oricare român care va îndrăzni a face vreo unire, până nu va fi proclamată naţia română ca naţie primită, sensu politico. Poporul român de aceea nu vrea a şti, numai dacă va primi naţia, şi se va şterge iobăgia, atunci vom fi odihniţi şi fraţi cu toţii. Vivat natio romana!”.

Proclamaţiile lui Simion Bărnuţiu au fost copiate şi răspândite din partea tinerimii studioase de la Sibiu în toată Transilvania. Tinerimea din liceu, seminarii şi gimnazii: „a fost provocată să decopieze din mânâ în mână, şi să o trimită fiecare la ai săi, prin comunele de unde sunt născuţi, iar aci, preoţii şi dascălii, să le răspândească ca circulare în comunele învecinate, şi aşa mai departe”.

După consfătuirea de la Blaj, de la 25 martie, a doua zi clericului Nicolae Bârlea a fost trimis la Târgu Mureş, pentru a stabili legătura cu tinerii români cancelişti, care urmau studiile juridice la „Tabla crăiască din acest oraş”. Solul le-a comunicat „că profesorii Blajului, împreună cu tinerimea şcolastică şi alţi inteligenţi, ţinură ieri şi ţin şi acum conferinţe, în care se consultă serios ce ar fi de a se face pentru naţiune”. Canceliştii după ce ascultă cu multă bucurie prin graiul lui Bârlea vestea despre mişcările naţionale de la Blaj au hotărât că „pe duminica Tomei, după Paşti, toţi tinerii câţi se află în această mică adunare, cu toţi cunoscuţii lor civili şi preoţi, inteligenţi şi ţărani pe câţi îi vor putea îndupleca, să se afle în Blaj, unde aflându-se mai mulţi, să poată facă paşii necesari în cauza naţională”.

Canceliştii Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruţiu şi Florian Micaş au sosit la Blaj la 28 martie. Aici împreună cu profesorii şi canonicii s-au întrunit în o conferinţă care a avut loc la 1 aprilie, stabilind data celei dintâi adunări a românilor din Transilvania.

După conferinţă, Avram Iancu a cercetat pe teologii din seminar, cerând să dea dovadă de curaj întru apărarea şi afirmarea cauzei noastre naţionale. În numele tinerimii blăjene i-a răspuns clericul Vasile Moldovan asigurându-l cu lacrimi în ochi că tinerimea română din Blaj, considerând sfinţenia cauzei, nu mai cunoaşte pericole, moartea e prea puţină pentru a o reţine de la propusul ei, ea va cutreiera toată ţara, va convoca poporul la adunarea ca şi care n-a mai fost şi nici nu va mai fi, cu un cuvânt va documenta că e demnă de misiunea grea ce i-o încredinţează naţiunea”.

Îndată după aceasta, profesorul Aron Pumnul din încredinţarea colegilor săi profesori şi al tuturor acelora care au luat parte la consfătuire a citit Proclamaţia redactată de el. Proclamaţiunea avea să fie purtată în toate satele din partea tinerimii şcolare care urma să plece în vacanţa de paşti la 8 aprilie. Studenţimea avea misiunea s-o distribuie preoţilor şi învăţătorilor iar aceştia să facă totul ca românimea să participe la adunarea stabilită pentru duminica Tomii – 30 aprilie.

Aron Pumnul în „Proclamaţia” lui adresându-se întregului nostru neam începe cu apelul: „Române” şi continuă „ Acesta va fi cugetul, fapta şi vorba care să răsune din graiul fiecărui român... Pace, libertate, frăţietate, iubirea în vorbe şi fapte cătră tot omul care se află în patria noastră şi voieşte înflorirea ei, însă nu numai a sa, asta e deviza noastră, aceasta e voinţa noastră, acesta e propusul din urmă... Însă n-a fost până acum, pentru că românii n-au avut drepturile ce se cuvin unei naţiuni, ei au avut numai diregătorie, însă drepturi nu. Aceste drepturi ce li s-au cuvenit de mult, acum ni le dă spiritul timpului dacă vom voi să le acuprindem...” Pentru a dobândi aceste drepturi proclamaţia cheamă întregul popor român să participe la adunarea de la Blaj, stabilită pentru duminica Tomii. „Veniţi cu toţii, căci aceasta o pofteşte însăşi mântuirea naţiunii noastre, nu vă temeţi de nimenea. Spuneţi ungurilor, secuilor şi saşilor, că noi îi iubim ca pe fraţii noştrii, cu care locuim într o patrie, spuneţi-le cu cuvântul şi arătaţi şi cu fapta că noi îi iubim, însă e drept ca şi ei să ne iubească, şi să răspundă iubirii noastre ce o avem către ei, spuneţi-le în gura mare, că noi nu voim a câştiga drepturile omenimei cu sabia, ci prin legile minţii sănătoase, şi pentru aceasta ne adunăm să ne înţelegem care sunt drepturile aceleaşi, căci dreptul câştigat cu sabia nu e drept ci răpire şi uzurpăciune, şi ţine numai până când se rugineşte sabia, sau se desputereşte mâna ce o poartă şi atunci înceată, însă dreptul întemeiat pe mintea cea sănătoasă ţine, până ţine mintea, spuneţi naţiilor celorlalte că armele le au aflat mintea omenească ca să apere oamenii cu ele de fiare sălbatice şi crude, iară nu ca să omoare oamenii cu ele, spuneţi-le să urmeze şi dânsele aste principii, şi atunci nu avem lipsă de tunuri mai mult, spuneţi-le să urmeze aceste principii, care ne cheamă pe toţi fiii patriei să ne îmbrăţişăm şi să ne sărutăm frăţeşte, strigând, să trăiască frăţietatea!”.

Apelând din nou la clerici şi studenţi, îndemnându-i să cheme poporul la adunarea de la duminica Tomii. Aron Pumnul încheie Proclamaţia: „aceasta de o vom face ne vom împlini dregătoria ce o avem către noi, către Patrie şi Naţiune, iară de nu o vom face suntem necredincioşi către Patrie... şi cătră Naţiune, ce nu va rămânea neînsemnat în istoria Naţiunei, şi prin urmare venitorimea oamenilor de omenie ne vor binecuvânta sau ne vor blăstăma precum vom fi vrednici.

Vivat naţia română”.

Proclamaţia a fost scrisă întâi în 42 de exemplare de către teologii din seminar apoi copiată de studenţii liceului în 400 de exemplare. Profesorul Aron Pumnul era cel mai apropiat de sufletul seminariştilor şi studenţilor. Conversa zilnic cu ei, le dădea sfaturi şi-i ţinea în curent cu desfăşurarea evenimentelor politice. El ne împărtăşea ideile şi sfaturile bătrânilor, iar ale noastre acelora. Era înfocat şi el ca şi noi în gradul superlativ.

Clericii din seminar – fiind interni – ieşeau la plimbare în cursul săptămânii în zilele de marţi, joi şi sâmbătă după masă. Alături de seminarişti totdeauna se găsea şi tinerimea studioasă de la liceu. Profesorul Aron Pumnul nu lipsea niciodată. De câte ori el îşi deschidea gura, totdeauna se silea să alimenteze focul sacru al naţionalismului.

Însufleţirea şi nerăbdarea care a cuprins sufletele seminariştilor şi a tinerilor studenţi, de-a pleca cât mai degrabă în propagandă pentru a chema mulţimea satelor la adunare, a fost nespus de mare. Cu două zile înainte de vacanţă – la 6 aprilie – teologii seminarişti însoţiţi de un mare număr de studenţi mai ales din clasele superioare ale liceului au ieşit ca de obicei la plimbare în grădina podului. Profesorul Aron Pumnul era cu dânşii. În urma discuţiilor înflăcărate referitoare la evenimentele politice premergătoare adunării de la 30 aprilie, clericul Eliseu Todoran nemaiputându-se stăpâni se urcă pe o bancă strigând colegilor: „Fraţilor! Focul aprins în mine şi dorul de a vesti românilor ziua libertăţii, nu-mi permit ca să aştept ora în care ni se va decreta vacanţa: sunt silit a rupe disciplina. Adio fraţilor! Să ne vedem la duminica Tomii”.

Sării apoi jos de pe bancă, îşi lăsă reverenda atârnată într-un prun în seama colegilor şi cu lacrămi în ochi trecu podul Târnavei aici apucând drumul spre Alba Iulia.

Majoritatea celor de faţă erau gata să-şi urmeze colegul. Dar la povaţa lui Aron Pumnul care voia să evite urmările unui act atât de precipitat cu urmări grave, îndeosebi pentru profesorii cari s-au aruncat în capul treburilor şi-au călcat pe inimă. Dascălul lor adorat prin cuvintele înţelepte a reuşit să-i convingă că „dacă românul a avut paciinţă a suferii secoli întregi, să demonstrăm că ne ştim guverna, când ne cere cauza cea sfântă a naţiunii”. Datorită stimei şi consideraţiei pe care o aveau faţă de profesorul lor iubit luptând fiecare cu revolta în suflet, s-au întors doi câte doi în seminar, iar tinerimea liceului, la gazdele unde locuiau.

Înainte de-a pleca în vacanţă seminariştii şi studenţii s-au întâlnit din nou în grădina podului cu proclamaţia lui Aron Pumnul în mână. „Aicea s-a decis ca fiecare călătorind către locul naşterii sale, să cerceteze cât va putea mai multe sate, încredinţând şi însărcinând poporul, ca el să răspândească faima în satele vecine. Planul peregrinării era făcut, şi fiecare avea designată ruta ce avea să parcurgă”.

Şcolile Blajului au format conştiinţa naţională în sufletul câtorva generaţii de tineri, conştiinţă vie şi activă, iar pregătirea evenimentelor revoluţionare din Transilvania anilor 1848-1849, a fost în mare parte şi opera dascălilor şi a tineretului crescut şi educat aici.

Pentru timpurile de la 1849 este vrednic de reţinut împrejurarea că răscolitorii şi crainicii Transilvaniei româneşti au fost şcolarii Blajului, acei tineri cu sumane de lână şi cu ochi de văpaie care au fost organele de legătură între cărturari şi săteni, între dascălii lor şi între părinţi. Ei cutreerau satele ducând proclamaţii şi ducând mai ales sufletul şcoalelor în care au crescut. Urcau în turnuri de biserici şi trăgeau clopotele ca de slujbă, când împărtăşeau iobagilor chemarea la arme a aleşilor neamului.

Activitatea înflăcărată şi însufleţită a tinerilor studenţi desfăşurată în lungul şi latul Transilvaniei chemând poporul să participe la adunarea de la Blaj de la duminica Tomii, o zugrăveşte istoricul Alexandru Papiu-Ilarian, astfel:

„Călătoria tinerimii de-a lungul ţării, te făcea să-ţi adunci aminte de călătoria apostolilor, şi de preconii romani, pentru că nicăieri nu poţi lega (citi) în istorie o însufleţire mai mare de cum era însufleţirea acestor tineri aprinşi de dorul fericirii naţiunii române. Ei făceau adevăratul serviciu al preconilor romani anunţând românilor pretutindenea, că se apropie ziua mântuirii şi pentru aceea tot românul credincios să se afle la Duminica Tomii, în Blaj, la adunare, ca să ţină consiliu cum să scape naţiunea română de catenele (lanţurile) străinilor”.

Prin activitatea studenţilor desfăşurată cu atăta înflăcărare naţională „faima adunării străbătu întru adevăr în puţine zile, şi până în locurile cele mai îndepărtate ale Ardealului, aşa cât n-ai fi aflat un unghi în toată ţara în care să nu fi ştiut tot românul, că se va ţine adunarea naţională în Blaj la Duminica Tomii”. Adunarea de la Duminica Tomii, „proclamată în toată ţara prin energia cea nespusă a tinerimei, putere omenească nu era în stare să o împiedice, Poporul curgea la Blaj gloate din toate părţile”.

Frământările şi preocupările tineretului din Blaj - clerici şi studenţi – le-a semnalat între alţii şi Timotei Cipariu în o scrisoare trimisă lui Gheorghe Bariţiu la data de 15/17 aprilie 1848, spunându-i între altele:

„Venind de la Oşorhei, Papp Alexandru, şi însoţindu-se cu Pumnu, tinerimea se întărâtează şi mai mult. Miercurea trecută – 10 aprilie – când se sloboziră clericii şi şcolarii acasă, iarăşi se convocară, unde li se ceti o proclamaţie de Pumnu în care românii se provoacă a veni pe Duminica Tomii, toţi protopopii uniţi şi neuniţi, cu câte doi parohi din tract, şi cu câte doi oameni din tot satul, aici la Blaj spre sfătuire”.

Adunarea de la Duminica Tomii a avut loc în piaţa din faţa catedralei. A venit şi Avram Iancu cu o ceată de moţi fiind primit cu urale însufleţitoare din partea poporului. După amiazi soseşte Simion Bărnuţiu „Îngerul păcii” de la Sibiu aclamat frenetic de mulţime cu „vivate entusiastice”. Vorbind poporului spune, că a venit timpul „ca iobăgia să se şteargă, şi românii încă să se pună în drepturile lor, ce li se cuvin ca naţiune”.

Simion Bărnuţiu seara a cercetat „pe teologii din seminar şi tinerimea ce se afla acolo, şi o îndemnă, ca din nou să meargă în toate părţile spre a chema poporul la adunarea din 15 mai, şi spre a se înţelege cu dânsul despre lucrările viitoarei adunări”.

Seara după adunare târguşorul Blajului „se lumină, se făcură salutaţiuni la locuinţele naţionaliştilor... ţinură tinerii cuvântări înflăcărate şi pe la alţii: răsună Blajul până târziu de strigătele de bucurie ale tinerimei şcolastice din şcoalele cele mici, care înconjură în gloată, toate plateiele (pieţele) între vivate pentru naţiune şi bărbaţii naţiunei române”.

Tinerimea ţărană săltă jocul naţional al căluşarilor scrie Alexandru Papiu-Ilarian, care a luat parte activă la desfăşurarea adunării.

A doua zi, la unu mai, după masă, Avram Iancu şi Simion Balint au plecat din Blaj spre Tiur, unde moţii s-au retras după adunare pentru a se odihni, înainte de-a apuca drumul spre munţii Apuseni. Studenţimea şcolară i-a însoţit până în comună formând o adevărată plimbare triumfală, între ovaţiuni şi cântece eroice. Neîntrecutul cântăreţ Nicolae Begnescu însufleţeşte tineretul cu acordurile marşului:

„Astăzi cu bucurie

Românilor veniţi

Pe Iancu în câmpie

Cu toţii-l însoţiţi.”

Reuşita adunării de la duminica Tomii se datoreşte în întregime aproape numai „entusiasticei tinerimi din Blaj”.

Timotei Cipariu comentând desfăşurarea adunării de la Duminica Tomii, cea mai frumoasă din câte adunări de popor s-au ţinut până în acest timp în Transilvania, scria a doua zi în Organul Luminării:

„Acest popor fript de arsura soarelui şi de sete, rabdă ore întregi fără a se mişca măcar o urmă de la locul său, o picătură de beutură beţivă n-a gustat pre limba lui. Entuziasmul cu care asculta cuvintele însufleţitoare, şi ascultarea de îndemnurile oraturilor, era nemărginită. Cine va mai zice că poporul român e popor sălbatic? Cine ar mai avea aşa îndoială, a fost păcat că n-a venit în Blaj în Duminica Tomii să-l vadă şi să se convingă. Noi credem – şi dorim – că poporul român totdeauna se va purta cu acea cuviinţă ca ieri. Şi atunci soarta lui pentru venitoriu nu poate să fie decât fericită.”

Timotei Cipariu după adunarea de la Duminica Tomii vestea poporului că cea de a doua adunare naţională „e la uşă... toată întârzierea şi tănândarea e plină de pericol... lucrarea mai întăie şi mai principală dar, a romînului e emaniciparea, emaniciparea întreagă cu toate drepturile politice întocmai cu ale celorlalte naţiuni – emaniciparea nu numai a persoanelor, ci şi a naţiunei ca naţiune română, relocându-se în rangul celorlalte, fără de a mai fi constrâns românul a se lepăda de naţionalitate, şi spre a putea ocupa locul în rangul altor naţiuni, însuşi începutul românesc dându-i drept la ocuparea acelui loc... Libertate , egalitate, fraternitate! Nici mai mult nici mai puţin”.

Seminariştii şi studenţii şi după vacanţa de paşti şi-au continuat activitatea de propagandă, chemând poporul la Marea adunare naţională de la 3/15 mai. Clericii după încheierea examenelor de fine de an – stabilite cu câteva săptămâni mai înainte decât data obişnuită – în ziua de 4 mai după masa s-au strâns cu toţii în grădina seminarului sub frasinul lui Grigore Maior iar după cină s-au legat solemn că vor fi iarăşi împreună la Blaj pe 3/15 mai. În dimineaţa zilei de 5 mai după o altă întrunire în grădină sub frasin, au intonat cântece patriotice apoi s-au despărţit luând fiecare băţul de peregrin, mai însufleţiţi ca oricând au plecat spre patru părţi ale ţării pentru a chema poporul la adunare”.

Atmosfera de puternic naţionalism care stăpânea sufletele clericilor şi-i determina la acţiuni atât de însemnate împreunate cu multe primejdii, o zugrăveşte între altele şi scrisoarea unui teolog blăjean tatălui său la 1 aprilie 1848.

Şi a răsărit ziua cea măreaţă, încât pot scrie şi pe limba noastră românească câte o scrisorică, nu suntem siliţi să o dăm pe ungureşte şi să întrebuinţăm o limbă străină, ci folosesc limba daco-românească a naţiei mele, ceea ce de mult am dorit”.

Alexandru Papiu-Ilarian vorbind despre activitatea neobosită desfăşurată de seminariştii blăjeni în lung şi latul Transilvaniei scrie:

„De la 25 martie până la 30 aprilie – ziua adunării de la duminica Tomii – două lucruri cuprindea minţile românilor din toată ţara: discuţiunea uniunii şi adunarea românilor. Inteligenţa discuta cauza uniunii, tinerimea pe lângă aceasta, lucra cu toate puterile în contra piedicilor ce le punea guvernul în contra adunării de la Duminica Tomii... poporul agitat prin tinerime în toate unghiurile nu cugeta la alta decât la Duminica Tomii, de la care aştepta uşurarea sorţii sale cele amare”.

În continuare scriind despre măsurile şi propaganda săvârşită de studenţi şi tinerime în vederea Marii Adunări Naţionale de la 3/15 mai, istoricul scrie:

Toate măsurile şi toate piedicile guvernului asupra numerosităţii adunării, le făcu neputincioase energia tinerimii şi însufleţirea naţională a poporului. Timerimea acum ca şi înainte de Duminica Tomii, predica poporului în toată ţara evangheliul libertăţii naţionale şi chema poporul român, că de vreau să fie liberi - naţiune liberă – preste toate pericolele vieţii să vină toţi românii din toată ţara la Blaj, la locul scăpării... Veniţi cu toţii la Blaj, ca să nu poată zice străinii, cum că drepturile ce le pretind românii, sunt numai o pretensiune a unora şi altora, ci să arătăm cum că acele sunt drepturi, de a căror necesitate sunt pătrunşi toţi românii, şi toţi cu o gură reclamă... Veniţi români la Blaj, la Câmpul Libertăţii, printre toate pericolele, acolo ne vom înţelege despre toate drepturile noastre şi le vom pretinde cu toată energia. Vom declara că nu vom mai fi iobagi, vom proclama că de aici înainte suntem naţiune liberă”.

Iar despre participarea poporului român la Marea adunare naţională istoricul continuă:

„De când e ţara Ardealului, o agitaţiune ca aceasta nu s-a făcut, nici mai potente (puternice) nici mai cutezătoare, nici în spirit mai de pace şi libertate. Sălta tot sufletul român de bucuria naţională. Din părţile cele mai depărtate ale ţării, cu merindea în spate, cu pieptul aprins de dorul libertăţii naţionale, cu tinerii conducători în frunte, în frunte cu preoţii cei mulţi care erau adevăraţi părinţi şi păstori ai poporului, cu speranţa în Dumnezeu, şi în un viitor mai frumos al românilor, îngânând toate ameninţările, decretele, amăgirile, maltratările inamicilor, aşa alergau românii din toate părţile ţării, toţi gloate, la Blaj, la adunarea românilor din toată ţara.

Toată românimea, toată ţara era să se adune la Blaj. Din martie până în 15 mai atât spirit naţional insufla poporului agitaţiunile tinerimei ţi preoţimei cele binesimţitoare, încât pre adunarea din 15 mai, suflet de român n-ar fi rămas acasă, şi toată românimea din toată ţara, mic şi mare, alerga la Blaj la adunarea gintei române, de nu li s-ar fi pus în cale cente (sute) şi mii de piedici din partea guvernului şi altor inamici ai românilor. Unii ne ţinea îndărăt cu băţul şi prinsoarea oficianţilor ungureşti, alţii – gloate întregi – era constrânsă cu ochii lăcrimaţi şi cu inima sângerândă, a se întoarce îndărăt, pentru că erau trase podurile trecătoare de pre Mureş, Secaş, Arieş şi Târnave, mulţi mai cutezători trecură apele cu înotul şi ajunseră la Blaj, alţii între alte chipuri, cu alte măiestrii şi înşelăciuni, cu gloanţele şi tunurile săcuilor şi celorlalţi soldaţi staţionaţi în Blaj se înfricară, şi numai pentru aceasta n-au venit la adunare. Cu toate acestea atât era de înaltă însufleţirea naţională a acestui popor asuprit, amărât şi supt de atâtea rele, cât de pre banca solgăbirăului alerga la Blaj, când ştia că la întoarcerea sa acasă, într-altă formă vor să-l târănească aristrocraţii – precum s-a şi întâmplat – numai pentru că nu au fost la adunare la Blaj.

Printre toate pericolele cura mulţimea din toate părţile din marginile ţării, prevăzută cu merinde prestre zece şi mai multe zile. Venea ca un torent, cărui intrigele şi terorismul unguresc, acum nu numai în deşert se opunea, ci care pre unde trecea prin sate şi prin urbi (oraşe) trăgea după mine la adunare pre toţi cei nedeterminaţi s-au înfricaţi... Venea şi inteligenţi români de la Tomeşiu şi Crişiu, chiar şi din Dacia Inferioară”.

Guvernul din Cluj alarmat despre propaganda şi activitatea neobosită desfăşurată de clerici şi studenţi în satele româneşti, chemând poporul la adunările de la Blaj, pentru a înspăimânta mulţimile, la 25 aprilie a decretat starea de asediu – statariul – pe întreg teritoriul Transilvaniei. Pentru a înspăimânta pe iobagi au fost refăcute furcile – spânzurătorile – vechi, apoi ridicate altele noi, s-au răspândit diferite zvonuri ameninţătoare, că la Blaj, pe aceia cari vor veni îi aşteaptă armata, şi că vor fi împuşcaţi ori spânzuraţi.

După adunarea de la duminica Tomii propaganda pentru aceea de la 3/15 mai, a fost săvârşită îndeosebi din partea seminariştilor. Dar şi studenţii blăjeni erau la datorie, nici ei nu au rămas în neactivitate. Prin satele din jurul Blajului, apoi prin părinţii cari le aduceau hrana, ei îndemnau poporul să participe în număr cât mai mare la a doua adunare. Dovada despre activitatea lor o înfăţişează între altele şi raportul notarului din Obreja de la 12 mai 1848 – despre care aminteşte baroneasa Banffi în memoriile sale – care arată că opera „tulburătorilor” de la Blaj, prezintă pe maghiari drept duşmani ai românilor şi aţâţă poporul împotriva domnilor. Poporul era învăţat de către un student de origine din Cisteiul Român, un adept al profesorului Pumnul şi că alţi studenţi umblă prin sate, iar sătenii merg la Blaj pentru a cere sfaturi.

Diregătorii comitatelor urmăreau cu duşmănie activitatea febrilă a tinerilor. Comitele suprem al Comitatului Alba Inferioară scrie la 18 aprilie guvernatorului: „Din Blaj au plecat studenţii în toate direcţiile, pentru a chema din fiecare sat câte doi delegaţi, însufleţiţi de gândul că ceasul libertăţii a sunat şi pentru poporul român, aceşti tineri au înfruntat nenumărate piedici, dând dovadă de un puternic entuziasm şi de spirit de jertfă.

Mulţimea poporului era hotărâtă să pună capăt iobăgiei. Faptul acesta îl dovedeşte, între altele şi raportul judelui nobiliar din Biia, de la 20 aprilie, înaintat comitetului suprem al Cetăţii de Baltă. El scrie că s-au adunat oamenii şi au anunţat hotărârea lor – nu numai a delegaţilor – de a pleca satul întreg la Blaj pe ziua de Duminica Tomii. „Nici de ne-or frige, de ne-or fierbe, de am şti că ne-om potopi cu toţii acolo, tot vom merge pe ziua pusă, la Blaj, cu satu”.

Poporul pentru a participa la marea adunare naţională în toate satele făcea pregătiri înfrigurate pentru plecare. „Satele româneşti oferă pretutindeni o privelişte sărbătorească. Uliţele sunt pline de oameni. Unii pornesc la drum, ceilalţi care rămân pe loc îi binecuvântează. Se despart cu „Doamne-ajută” şi tot aşa se salută când întâmpină cete din alte sate. Pe feţele tuturora e întipărită încrederea. Se sfătuiesc pe cale, plini de voioşie şi sorb cu toţii aierul libertăţii. Adunarea de la Blaj înseamnă pentru ei ştergerea iobăgiei, suprimarea robotei şi începutul unei vieţi nouă”.

Adunarea de la 3/15 mai de la Blaj, a fost momentul cel mai important al revoluţiei din Transilvania. Aici s-a elaborat şi aprobat programul revoluţiei. La această adunare naţională şi-au spus cuvântul zeci de mii de ţărani şi intelectuali. Ei au venit hotărâţi să pună bazele unei vieţi noi şi libere, să impună ca poporul român – cel mai vechi şi mai numeros din Transilvania – să-şi primească locul cuvenit în ţara sa. Prin prezenţa românilor din întreaga Transilvanie, adunarea naţională de la Blaj reprezintă voinţa întregului popor. Hotărârea ei cu privire la formula politică a naţiunii, are caracterul unei autodeterminări.

Ajunul adunării naţionale cădea pe ziua de duminică. După serviciul divin săvârşit în catedrală, Simion Bărnuţiu, în faţa altarului, a rostit celebrul său discurs. Discursul lui este una din componentele care au dat o măreţie sărbătorească adunării din Blaj.

Adunarea şi-a început lucrările la 3/15 mai, şi ele au continuat trei zile încheiate. Piaţa din faţa catedralei şi străzile laterale nu mai încăpeau pentru mulţimea celor 40.000 de români. Atunci s-a hotărât ca adunarea să-şi continuie lucrările afară, în lunca largă a Târnavei Mari, la răsărit de oraş, luncă numită pe atunci „râtul grecilor”.

Cu mare solemnitate întreaga adunare s-a deplasat aici, mulţimea aşezându-se în formă de cerc în jurul tribunei principale.

Simion Bărnuţiu luând cuvântul a făcut declaraţiile primite cu unanimă însufleţire de adunare. Fiecare punct al declaraţiilor a fost subliniat de aprobarea zgomotoasă a poporului. Creatorul a rostit apoi formula jurământului, pe care l-a jurat mulţimile cu mâinile ridicate spre cer.

În jurământul depus de masele populare este de remarcat ideea înaintată a recunoaşterii în drepturi a fiecărei naţionalităţi. „Voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele. Nu voi cerca să asupresc pe nimeni, dar nu voi suferi să ne asuprească nimeni.

Aici pe Câmpul Libertăţii mulţimea imensă a poporului şi-a manifestat puternic conştiinţa naţională, strigând cu glas de tunet care avea să se audă apoi peste întreg cuprinsul pământului românesc:

„Vrem să ne unim cu ţara” adică Transilvania împreună cu Muntenia şi Moldova, să alcătuiască un singur stat.

Programul adunării a fost definitivat după lungi dezbateri a doua zi. Programul cuprindea 16 puncte, ideile sale de bază fiind: independenţa naţională, desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi, desfiinţarea robotelor şi dijmelor, libertate industrială şi comercială, libertăţi personale şi cetăţeneşti, şcoli şi universitate românească, gardă naţională şi altele.

A doua zi la orele 13 şi jumătate din pricina ploii lucrările adunării au fost întrerupte continuându-se în catedrală, iar a treia zi ele s-au desfăşurat şi încheiat în piaţa din faţa bisericii.

La sfârşitul lor – miercuri – „vreo trei însoţiri de călăraşi, săltară în forul (piaţa Blajului) saltul naţional: „Căluşarii”.

Seara formându-se un tip de gardă naţională, ca din o sută de tineri români, sub conducerea unui orator, manifestară mai multi bărbaţi învestiţi cu încrederea publică, sentimentele de onoare din partea junimei... în urmă se îmbărbătară cu cuvinte înflăcărate că vor fi una în viaţă şi în moarte”.

Poporul care a luat parte la adunarea de pe Câmpul Libertăţii, de-acum înainte nu mai era umilit şi supus ci un popor ajuns la conştiinţa forţei sale, hotărât de a nu mai robi pe pământul pe care tot el l-a muncit şi l-a apărat din moşi-strămoşi.

Timotei Cipariu relatând în Organul Naţional desfăşurarea strălucitei adunări scria: „ascultaţi popoarele Transilvaniei. Luaţi exemplu de la acest popor dispreţuit şi să învăţaţi de la dânsul, ce este ascultarea, pacea, ordul bun şi respectarea persoanelor şi a proprietăţii. Mulţumită vouă tinerilor recunoscuţi că aţi învăţat poporul la acestea. Vie poporul şi Junimea română!”.

Gazeta Transilvaniei prin condeiul lui Gheorghe Bariţiu spunea: „Purtarea junimei noastre literare şi cultivate, fu întra-adevăr de model. Modestia ei ne opreşte a ne acoperi cu laude. Destul că ţinerea poporului în cea mai deplină linişte şi ascultare, împlinirea lucrurilor câte erau a se pune pe hârtie, modestele serenade, cum şi luminarea oraşului, sunt rezultate ale ostenelii junilor noştri. Dea ceriul ca viitorul nostru să fie consolidat întrânşii”.

Scritorul ungur Meszaros Karol contemporan al Adunării scria că ea a avut aspectul unei „măreţe adunări populare, aşa ceva n-a prea văzut vreodată Europa... un tablou extraordinar de interesant şi de zguduitor”.

Adunarea naţională de la Blaj a risipit deodată înrădăcinatele prejudicii ale vecinilor despre caracterul românilor, dede de minciună, pe toţi cei ce de secole încoace încărcaseră numele de român cu epitetele cele mai înjositoare: nimiciţi speranţele inamicilor, precum şi temerile oamenilor celor mici la suflet: şi câştigă şi românii admirarea străinilor, şi cel mai neînfruntat testimoniu de maturitate şi gravitate. Rămână icoana adunării din 15 mai în somiterna (eterna) memorie a naţiunii române”.

După a treia adunare naţională de la Blaj din septembrie 1848 când s-a hotărât organizarea militară a naţiunii române, clericii şi elevii mai mari din liceu, studenţii, se încadraseră alături de preoţi „cu crucea-n frunte” în acele legiuni ţi centurii conduse de prefecţi, tribuni şi centurioni.

Reuşita celor două adunări de la Blaj s-a datorat în o mare măsură curajului neînfricat al tinerimii studioase care a străbătut ţara, chemând şi lămurind poporul să participe la aceste manifestări, unice în istoria ei.

Revoluţionarii unguri la sfârşitul anului 1848 ocupând Blajul, din biserica catedrală, au răpit şi prădat cele mai preţioase veşminte arhiereşti, cădelniţe de argint suflate cu aur, potire discuri, cruci preţioase şi alte apartenenţe de mare valoare. Arhivele mitropoliei, parte nimicite, parte cărate şi aruncate în noroi... De alte daune mari suferite de către particulari nu mai vorbim”. Astfel de distrugeri au avut loc şi în alte centre orăşeneşti din Transilvania. În primăvara anului 1849 revoluţionarii unguri au împuşcat la Blaj, 16 bărbaţi şi 4 femei.

Alexandru Papiu Ilarian regretând adânc distrugerea vechilor arhive şi documente, de o mare valoare pentru istoria noastră, scria următoarele: „Ne pare foarte rău că pierzându-se protocoalele supt revoluţiune, nu suntem în stare a tipări un catalog cu numele tinerimei studioase de la Blaj şi Sibiu, atât ale clericilor (uniţi, neuniţi, cari se întreceau în naţionalism unii cu alţii) cât şi celorlalţi studenţi, precum şi de pe la alte şcoli din Transilvania, cari toţi facură apostolatul naţionalităţii în 1848”.

Blajul a fost centrul mişcărilor revoluţionare din anul 1848, deoarece aici erau vechile şi singurele şcoli superioare româneşti din Transilvania. Dintre zidurile lor au ieşit sute şi sute de elevi uniţi şi ortodocşi care au împânzit satele şi oraşele Marelui Principat, elevi care totdeauna sufleteşte s-au simţit legaţi de acest orăşel şi de profesorii lor. Nicăieri în Transilvania n-a existat un alt centru cultural, unde să fi fost adunaţi laolaltă atâţi bărbaţi învăţaţi, cu pregătiri înalte câştigate la şcoalele vestite ale Apusului, şi cu atâta dragoste şi tragere de inimă pentru neam.

Vizionarii şi idealiştii de la 1848 „au codificat din instinctul maselor, un crez, un program politic. Aici – pe Câmpul Libertăţii – de pe această piatră, în cadrul câmpenesc, simbol al înrudirii unui popor cu pămîntul, s-a desfăşurat măreaţa adunare... Strălucea soarele de mai, era noutate şi vitejie în suflete... zvâcnea ca o sevă proaspătă învierea unui neam... aici în Blaj... de zeci de ani asemeni primilor creştini din catacombe, prorocii învăţau religia românismului... Să dezmormântăm cât mai des... imaginile strălucite ale acestui trecut, şi să proiectăm lumina lor orbitoare peste furnicarul prezentului... De aceea Câmpul Libertăţii, care ne va chema totdeauna, are o specială semnificaţie astăzi... Să vie deci la această piatră, călătorind din toate unghiurile, conştiinţa luptătoare a unui popor tânăr în aşezarea lui. Să vie mai ales generaţia de mâine, urmaşii studenţilor teologi... şi ziua de 3/15 mai, să fie pentru toţi sărbătoarea izbânzilor viitoare, sărbătoarea gândului dezrobit din cătuşi ruginite, sărbătoarea înnoirilor fecunde, sărbătoarea tinereţii...”

prof. Ştefan MANCIULEA

Bibliografie

1. Organul Luminării, 1846.

2. Alexandru Papiu-Ilarian: Istoria românilor din Dacia superioară, vol. II, Viena 1852.

3. Gh. Bariţiu: Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol. II, Sibiu,. 1891.

4. V. Moldovan: Memorii din 1848-49, Braşov, 1895.

5. C. Suciu: Cum a fost pregătit 3/15 mai 1848, Blaj, 1325.