Frământările
revoluţionare în primăvara anului 1848 au fost începute în
Transilvania din partea ungurilor, care cereau unirea acestui mare
Principat cu Ungaria. Lozinca mişcărilor era: „unirea necondiţionată
cu Ungaria, să piară chiar şi numele de Transilvania, ca ei
să se facă un comitat al ţării ungureşti. Agitaţiile
ungurilor au început în Transilvania la oraşe, centrul lor fiind
Clujul, unde presa maghiară propovăduia adevărate ameninţări
şi barbarie la adresa acelora care nu acceptau uniunea Transilvaniei
cu Ungaria. Să fie socotită crimă de
trădare de patrie pentru acela care va mai pune pe hârtie numele de
Transilvania, şi dacă se va ridica vreun cuvânt în contra
uniunii, acela va fi cuvântul trădătorului de patrie”.
Aceasta era nota ziarelor ungureşti din Transilvania, redând fidel
sentimentele de care era animată nobilimea şi aristocraţia
maghiară.
Agitaţiile
acestea au produs adâncă îngrijorare şi emoţie în
sufletele intelectualilor români şi în locul întâi în inimile cărturărimii
blăjene. Blajul – până la 1848 – a fost singura veche
cetate de cultură românească din Transilvania, pe când
celelalte centre orăşeneşti erau tot atâtea fortăreţe
de dominaţie intelectuală şi materială în mâinile
ungurilor şi saşilor.
Urmările
grave ale unirii au fost pentru poporul român, înfăţişate
întâia oară din partea lui Timotei Cipariu. Primejdia uniunii
Transilvaniei cu Ungaria – care ameninţa însăşi existenţa
etnică a naţiunii române - a fost sesizată de câţiva
inşi ieşiţi din Blaj „din această fântână a
românismului în curs de două secole până la anul 1848”.
Părintele
filologiei române – Timotei Cipariu – redactorul ziarului „Organul
luminării”, avea abonate nu numai gazetele din Transilvania, ci
şi din Pesta, din Viena, ba chiar şi din Paris. Prin lectura
lor, el era la curent cu evenimentele care se precipitau cu atâta iuţeală
în Transilvania. Marele cărturar la începutul lunii martie 1848
declara deschis că în cazul când uniunea Transilvaniei cu Ungaria,
peste voia poporului român s-ar făptui, românii niciodată nu
vor renunţa la naţionalitatea lor „ei vor conserva şi apăra
naţionalitatea românească... Românului nu-i place a se
amesteca cu sânge străin... elementul român e atât de numeros încât
nu are trebuinţă spre înnoire şi întinerirea sângelui
român, a se împrumuta din elemente străine, precum poate alte naţionalităţi.
Acest drept ni se cuvine ca oameni, din dreptul libertăţii omeneşti...
Libertate, egalitate, frăţietate – aceasta e acum deviza
tuturor popoarelor Europei, aceasta trebuie să fie deviza şi a
tuturor popoarelor Ungariei... Cu acest drept e împreunat dreptul, de a
ne conserva şi apăra limba naţională. Drept învechit
care-l avem astăzi şi care nu ni l-au răpit, nici n-au
putut a-l răpi orice calamitate publică. Prin limba-şi românul
e legat nu numai cu prezentul, ci şi cu cel mai glorios trecut. Ca
români, ei au în istoria străbunilor săi români, exemplele
celor mai strălucite virtuţi domestice şi publice, politice
şi militare, ale instituţiunilor celor mai liberale, ale artelor
şi ştiinţelor. Ca parte a familiei popoarelor romanice,
celor mai civilizate în Europa, ea are exemplele cele mai glorioase în
popoarele surori, Italia, Francia şi Spania. De carele românul nu
poate, nu trebuie să-şi uite. Ca locuitorii cei mai vechi ai
Daciei, românii fură cei dintâi care deteră maghiarilor mâna
de frăţietate”.
Datorită
evenimentelor politice care se desfăşurau vertiginos cărturărimea
blăjeană la 25 martie 1848 „înainte de şasă s-au întrunit
în o conferinţă la care au luat parte canonicii şi corpul
profesoral, în casele lui Timotei Cipariu. La propunerea profesorului
Aron Pumnul, această conferinţă s-a continuat în aceeaşi
zi după masă în clădirea liceului, acum participând
şi teologii şi elevii din clasele superioare”.
Vasile
Moldovan în Memoriile sale, relatând desfăşurarea conferinţei
spune: că Timotei Cipariu „a propus să se facă o petiţie
către împăratul, canonicul Raţiu a adaus, să se facă
una către Dieta ţării, iar profesorul Ioan Turcu, între
vivate, a spus, să nu se mai roage, ci să se pretindă”.
„În
această atmosferă de naţionalism care mergea crescendo,
tinerimea trebuia să facă un pas şi mai departe. Din fundul
sălii se ridică teologul de anul al III-lea, Iliseu Todoran,
şi într-o voce de bas puternic, erupe: „Ba nu, onorată
conferinţă! Noi nici să cerem, nici să pretindem, ci să
luăm ce este al nostru!”
Sentimentele
de puternic naţionalism care copleşeau sufletele seminariştilor
şi studenţilor participanţi la această întrunire, le
zugrăveşte mai departe Vasile Moldovan, astfel: „Înserase, când
s-a dizolvat conferinţa, din care am ieşit mai înfocaţi
decât cum intrarăm. Şi fiindcă nu puteam nici mânca, nici
dormi, nici studia, focul acesta ne mistuia văzând cu ochii, am fi
dorit ca cineva să ne conducă pe câmpul de bătălie,
şi să cucerească cu noi o parte din lume”.
În
această atmosferă de înălţător entuziasm
patriotic, sosesc la Blaj, cele două proclamaţii redactate la
Sibiu de Simion Bărnuţiu la 24 şi 25 martie.
Proclamaţia
de la 25 martie era adresată întregului popor român din
Transilvania în chestiunea unirii acestui mare Principat cu Ungaria. Strălucitul
cărturar şi înflăcăratul patriot, grăia astfel
neamului nostru: „Ungurii cheamă pe ardeleni la unire, Clujul s-a
declarat cu mare solemnitate, cum că ar vrea a se uni, aşa vor
face şi secuii, poate numai saşii nu vor vrea. Dar românii ce
vor face? De la dezlegarea întrebării acesteia atârnă viaţa
sau moartea românilor. Aici se cade să-şi deschidă ochii
tot românul, că acum a venit timpul, cu care, de se vor folosi bine,
le vor dobândi toate, iar de se vor folosi rău le vor pierde toate,
şi care le-au mai rămas adecă: îşi vor pierde naţionalitatea,
şi cu ea toate.
Ascultaţi
dar strănepoţi ai românilor, aceea ce se cade să cugete
şi să grăiască astăzi tot românul: fie popă,
fie nobil, ostaş, cetăţean sau sătean. Ascultaţi
ce se cade astăzi să răspundă ungurilor, săcuilor
şi saşilor!
Noi
românii nu vrem până atunci, despre unirea asta cu voi ungurii a
vorbi, până când nu se va pune naţia română iar la
vrednicia aceea politică, de care o aţi dezbrăcat voi
ungurii, săcuii şi saşii. Voi a-ţi făcut asupra
naţiunii noastre cum v-a plăcut, a-ţi spus în aprobatele
voastre cum că românii, naţia cea mai veche a Arealului e numai
suferită, i-aţi scos până în ziua de astăzi de la
toate diregătoriile cele mai înalte.
Toate
cele mai grase vi le-aţi ţinut vouă, de a ajuns vreun român
la vreo diregătorie, pe acela la-ţi făcut să-şi
lase legea sa, şi să se lapede de maica sa care l-a născut,
l-a aplecat, şi de naţia sa care l-au ţinut la şcoale
cu sudoarea ei pe sama voastră. Destul, mai încolo, nu vreau a vă
număra păcatele ca să nu tulburăm cu pomenirea lor sărbătoarea
aceasta minunată a popoarelor, care o făcut Dumnezeul Domnul
popoarelor, şi ne bucurăm şi să ne veselim, întruna.
Astăzi
răsună cuvântul cel dulce al libertăţii în toate cetăţile,
şi mâine va răsuna în toate satele. Astăzi este ziua învierii
popoarelor celor moarte: românilor, ascultaţi: voi până acum
a-ţi fost morţi politiceşte, numai pe unguri cunoaşte
legile ţării, iar nu alte şi pe naţii, vii politiceşte.
Voi
dară un milion şi trei sute de mii mai bine de români nu sunteţi
pe lume ca naţie. Încă o dată fraţilor! Astăzi
este ziua învierii dreptului nostru. Vrem dară să răsturnăm
piatra de pe mormânt, să dezlegăm înfăşurăturile
naţiei române cele de zece sute de ani, ca să iasă din
groapă şi să trăiască în veci”.
Simion
Bărnuţiu în proclamaţia sa se adresează în locul întâi
preoţilor pe care-i roagă: „să nu vă uniţi cu
nimenea până nu ve-ţi vedea fericit pe poporul român, cu care
sunteţi de o credinţă”.
Românilor
nobili le spune: voi strănepoţilor acelora, care cu arme o
ştiţi pentru patrie, v-aţi câştigat nobilitatea, deşteptaţi-vă
din somnul cel greu, nu vă lăsa-ţi să vă amăgească
cu minciuni să vă ţie numai ca pe neşte linguşitori
ai ungurilor, despărţiţi de maica voastră, naţia
română”.
Proclamaţia
se adresează apoi: „Ostaşilor, strănepoţii romanilor
cu numele şi cu fapta” şi le cere: „uniţi-vă cu
fraţii voştri preoţii, şi spuneţi-le ungurilor:
noi nu putem fi odihniţi până nu ni-ţi cunoaşte naţia,
numai atunci dacă va fi adunată în dietă toată naţia
română, va putea judeca, cum şi supt ce condiţie să
se unească, până atunci protestăm împotriva oricărei
uniri, care ar îndrăzni să facă cineva cu numele naţiei”.
Simion
Bărnuţiu în urmă apelează la: „Români cetăţeni!
şi săteni!” cerându-le „să nu faceţi cumva pagube
nimănui, că oameni care fac acestea nu sunt vrednici de
libertate... Vă rugăm, pentru Dumnezeu, pentru fericirea şi
cinstea voastră, să nu ascultaţi de alte politice: Ungurii
vor zice: uniţi-vă mai întâi cu noi, şi apoi vom da asta
şi asta.
Mai
dăunezi ziceau ungurii: învăţaţi-ne limba, apoi vom
da drepturi! Auziţi fraţilor! La idei sucite. Cine i-au împuternicit
pe ei, ca să lege drepturile de limbă sau unire. Nu le credeţi,
vreau a vă înşela: răspundeţi-le: Proclamaţi pe
naţia română, luaţi-o în dieta Ardealului, prin
reprezentanţi aleşi de români, după numărul lor,
şi atunci vom vorbi şi noi, ca naţie, şi voi ca naţie.
Încă o dată fraţilor! Fără naţie, şi
republica e numai un despotism afurisit: ştergerea iobăgiei naţiei
române, ca naţionalitate română, congres naţional în
care să ne înţelegem mai înainte despre dobândirea acesteia.
Nici mai mult nici mai puţin – acestea mai întâi, celelalte se
vor adăuga: fără aceasta şi raiul e iad. Afurisit să
fie în veci oricare român care va îndrăzni a face vreo unire, până
nu va fi proclamată naţia română ca naţie primită,
sensu politico. Poporul român de aceea nu vrea a şti, numai dacă
va primi naţia, şi se va şterge iobăgia, atunci vom fi
odihniţi şi fraţi cu toţii. Vivat natio romana!”.
Proclamaţiile
lui Simion Bărnuţiu au fost copiate şi răspândite din
partea tinerimii studioase de la Sibiu în toată Transilvania.
Tinerimea din liceu, seminarii şi gimnazii: „a fost provocată
să decopieze din mânâ în mână, şi să o trimită
fiecare la ai săi, prin comunele de unde sunt născuţi, iar
aci, preoţii şi dascălii, să le răspândească
ca circulare în comunele învecinate, şi aşa mai departe”.
După
consfătuirea de la Blaj, de la 25 martie, a doua zi clericului
Nicolae Bârlea a fost trimis la Târgu Mureş, pentru a stabili legătura
cu tinerii români cancelişti, care urmau studiile juridice la
„Tabla crăiască din acest oraş”. Solul le-a comunicat
„că profesorii Blajului, împreună cu tinerimea şcolastică
şi alţi inteligenţi, ţinură ieri şi ţin
şi acum conferinţe, în care se consultă serios ce ar fi de
a se face pentru naţiune”. Canceliştii după ce ascultă
cu multă bucurie prin graiul lui Bârlea vestea despre mişcările
naţionale de la Blaj au hotărât că „pe duminica Tomei,
după Paşti, toţi tinerii câţi se află în această
mică adunare, cu toţi cunoscuţii lor civili şi preoţi,
inteligenţi şi ţărani pe câţi îi vor putea îndupleca,
să se afle în Blaj, unde aflându-se mai mulţi, să poată
facă paşii necesari în cauza naţională”.
Canceliştii
Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruţiu şi Florian
Micaş au sosit la Blaj la 28 martie. Aici împreună cu
profesorii şi canonicii s-au întrunit în o conferinţă
care a avut loc la 1 aprilie, stabilind data celei dintâi adunări a
românilor din Transilvania.
După
conferinţă, Avram Iancu a cercetat pe teologii din seminar, cerând
să dea dovadă de curaj întru apărarea şi afirmarea
cauzei noastre naţionale. În numele tinerimii blăjene i-a răspuns
clericul Vasile Moldovan asigurându-l cu lacrimi în ochi că
tinerimea română din Blaj, considerând sfinţenia cauzei, nu
mai cunoaşte pericole, moartea e prea puţină pentru a o reţine
de la propusul ei, ea va cutreiera toată ţara, va convoca
poporul la adunarea ca şi care n-a mai fost şi nici nu va mai
fi, cu un cuvânt va documenta că e demnă de misiunea grea ce
i-o încredinţează naţiunea”.
Îndată
după aceasta, profesorul Aron Pumnul din încredinţarea
colegilor săi profesori şi al tuturor acelora care au luat parte
la consfătuire a citit Proclamaţia redactată de el.
Proclamaţiunea avea să fie purtată în toate satele din
partea tinerimii şcolare care urma să plece în vacanţa de
paşti la 8 aprilie. Studenţimea avea misiunea s-o distribuie
preoţilor şi învăţătorilor iar aceştia să
facă totul ca românimea să participe la adunarea stabilită
pentru duminica Tomii – 30 aprilie.
Aron
Pumnul în „Proclamaţia” lui adresându-se întregului nostru
neam începe cu apelul: „Române” şi continuă „ Acesta va
fi cugetul, fapta şi vorba care să răsune din graiul fiecărui
român... Pace, libertate, frăţietate, iubirea în vorbe şi
fapte cătră tot omul care se află în patria noastră
şi voieşte înflorirea ei, însă nu numai a sa, asta e
deviza noastră, aceasta e voinţa noastră, acesta e propusul
din urmă... Însă n-a fost până acum, pentru că românii
n-au avut drepturile ce se cuvin unei naţiuni, ei au avut numai diregătorie,
însă drepturi nu. Aceste drepturi ce li s-au cuvenit de mult, acum
ni le dă spiritul timpului dacă vom voi să le acuprindem...”
Pentru a dobândi aceste drepturi proclamaţia cheamă întregul
popor român să participe la adunarea de la Blaj, stabilită
pentru duminica Tomii. „Veniţi cu toţii, căci aceasta o
pofteşte însăşi mântuirea naţiunii noastre, nu vă
temeţi de nimenea. Spuneţi ungurilor, secuilor şi saşilor,
că noi îi iubim ca pe fraţii noştrii, cu care locuim într
o patrie, spuneţi-le cu cuvântul şi arătaţi şi
cu fapta că noi îi iubim, însă e drept ca şi ei să
ne iubească, şi să răspundă iubirii noastre ce o
avem către ei, spuneţi-le în gura mare, că noi nu voim a câştiga
drepturile omenimei cu sabia, ci prin legile minţii sănătoase,
şi pentru aceasta ne adunăm să ne înţelegem care sunt
drepturile aceleaşi, căci dreptul câştigat cu sabia nu e
drept ci răpire şi uzurpăciune, şi ţine numai până
când se rugineşte sabia, sau se desputereşte mâna ce o poartă
şi atunci înceată, însă dreptul întemeiat pe mintea cea
sănătoasă ţine, până ţine mintea, spuneţi
naţiilor celorlalte că armele le au aflat mintea omenească
ca să apere oamenii cu ele de fiare sălbatice şi crude, iară
nu ca să omoare oamenii cu ele, spuneţi-le să urmeze şi
dânsele aste principii, şi atunci nu avem lipsă de tunuri mai
mult, spuneţi-le să urmeze aceste principii, care ne cheamă
pe toţi fiii patriei să ne îmbrăţişăm
şi să ne sărutăm frăţeşte, strigând, să
trăiască frăţietatea!”.
Apelând
din nou la clerici şi studenţi, îndemnându-i să cheme
poporul la adunarea de la duminica Tomii. Aron Pumnul încheie Proclamaţia:
„aceasta de o vom face ne vom împlini dregătoria ce o avem către
noi, către Patrie şi Naţiune, iară de nu o vom face
suntem necredincioşi către Patrie... şi cătră Naţiune,
ce nu va rămânea neînsemnat în istoria Naţiunei, şi prin
urmare venitorimea oamenilor de omenie ne vor binecuvânta sau ne vor blăstăma
precum vom fi vrednici.
Vivat
naţia română”.
Proclamaţia
a fost scrisă întâi în 42 de exemplare de către teologii din
seminar apoi copiată de studenţii liceului în 400 de exemplare.
Profesorul Aron Pumnul era cel mai apropiat de sufletul seminariştilor
şi studenţilor. Conversa zilnic cu ei, le dădea sfaturi
şi-i ţinea în curent cu desfăşurarea evenimentelor
politice. El ne împărtăşea ideile şi sfaturile bătrânilor,
iar ale noastre acelora. Era înfocat şi el ca şi noi în gradul
superlativ.
Clericii
din seminar – fiind interni – ieşeau la plimbare în cursul săptămânii
în zilele de marţi, joi şi sâmbătă după masă.
Alături de seminarişti totdeauna se găsea şi tinerimea
studioasă de la liceu. Profesorul Aron Pumnul nu lipsea niciodată.
De câte ori el îşi deschidea gura, totdeauna se silea să
alimenteze focul sacru al naţionalismului.
Însufleţirea
şi nerăbdarea care a cuprins sufletele seminariştilor
şi a tinerilor studenţi, de-a pleca cât mai degrabă în
propagandă pentru a chema mulţimea satelor la adunare, a fost
nespus de mare. Cu două zile înainte de vacanţă – la 6
aprilie – teologii seminarişti însoţiţi de un mare număr
de studenţi mai ales din clasele superioare ale liceului au ieşit
ca de obicei la plimbare în grădina podului. Profesorul Aron Pumnul
era cu dânşii. În urma discuţiilor înflăcărate
referitoare la evenimentele politice premergătoare adunării de
la 30 aprilie, clericul Eliseu Todoran nemaiputându-se stăpâni se
urcă pe o bancă strigând colegilor: „Fraţilor! Focul
aprins în mine şi dorul de a vesti românilor ziua libertăţii,
nu-mi permit ca să aştept ora în care ni se va decreta vacanţa:
sunt silit a rupe disciplina. Adio fraţilor! Să ne vedem la
duminica Tomii”.
Sării
apoi jos de pe bancă, îşi lăsă reverenda atârnată
într-un prun în seama colegilor şi cu lacrămi în ochi trecu
podul Târnavei aici apucând drumul spre Alba Iulia.
Majoritatea
celor de faţă erau gata să-şi urmeze colegul. Dar la
povaţa lui Aron Pumnul care voia să evite urmările unui act
atât de precipitat cu urmări grave, îndeosebi pentru profesorii
cari s-au aruncat în capul treburilor şi-au călcat pe inimă.
Dascălul lor adorat prin cuvintele înţelepte a reuşit să-i
convingă că „dacă românul a avut paciinţă a
suferii secoli întregi, să demonstrăm că ne ştim
guverna, când ne cere cauza cea sfântă a naţiunii”. Datorită
stimei şi consideraţiei pe care o aveau faţă de
profesorul lor iubit luptând fiecare cu revolta în suflet, s-au întors
doi câte doi în seminar, iar tinerimea liceului, la gazdele unde
locuiau.
Înainte
de-a pleca în vacanţă seminariştii şi studenţii
s-au întâlnit din nou în grădina podului cu proclamaţia lui
Aron Pumnul în mână. „Aicea s-a decis ca fiecare călătorind
către locul naşterii sale, să cerceteze cât va putea mai
multe sate, încredinţând şi însărcinând poporul, ca el
să răspândească faima în satele vecine. Planul peregrinării
era făcut, şi fiecare avea designată ruta ce avea să
parcurgă”.
Şcolile
Blajului au format conştiinţa naţională în sufletul câtorva
generaţii de tineri, conştiinţă vie şi activă,
iar pregătirea evenimentelor revoluţionare din Transilvania
anilor 1848-1849, a fost în mare parte şi opera dascălilor
şi a tineretului crescut şi educat aici.
Pentru
timpurile de la 1849 este vrednic de reţinut împrejurarea că răscolitorii
şi crainicii Transilvaniei româneşti au fost şcolarii
Blajului, acei tineri cu sumane de lână şi cu ochi de văpaie
care au fost organele de legătură între cărturari şi
săteni, între dascălii lor şi între părinţi. Ei
cutreerau satele ducând proclamaţii şi ducând mai ales
sufletul şcoalelor în care au crescut. Urcau în turnuri de biserici
şi trăgeau clopotele ca de slujbă, când împărtăşeau
iobagilor chemarea la arme a aleşilor neamului.
Activitatea
înflăcărată şi însufleţită a tinerilor
studenţi desfăşurată în lungul şi latul
Transilvaniei chemând poporul să participe la adunarea de la Blaj de
la duminica Tomii, o zugrăveşte istoricul Alexandru
Papiu-Ilarian, astfel:
„Călătoria
tinerimii de-a lungul ţării, te făcea să-ţi
adunci aminte de călătoria apostolilor, şi de preconii
romani, pentru că nicăieri nu poţi lega (citi) în istorie
o însufleţire mai mare de cum era însufleţirea acestor tineri
aprinşi de dorul fericirii naţiunii române. Ei făceau adevăratul
serviciu al preconilor romani anunţând românilor pretutindenea, că
se apropie ziua mântuirii şi pentru aceea tot românul credincios să
se afle la Duminica Tomii, în Blaj, la adunare, ca să ţină
consiliu cum să scape naţiunea română de catenele (lanţurile)
străinilor”.
Prin
activitatea studenţilor desfăşurată cu atăta înflăcărare
naţională „faima adunării străbătu întru adevăr
în puţine zile, şi până în locurile cele mai îndepărtate
ale Ardealului, aşa cât n-ai fi aflat un unghi în toată ţara
în care să nu fi ştiut tot românul, că se va ţine
adunarea naţională în Blaj la Duminica Tomii”. Adunarea de la
Duminica Tomii, „proclamată în toată ţara prin energia
cea nespusă a tinerimei, putere omenească nu era în stare să
o împiedice, Poporul curgea la Blaj gloate din toate părţile”.
Frământările
şi preocupările tineretului din Blaj - clerici şi studenţi
– le-a semnalat între alţii şi Timotei Cipariu în o
scrisoare trimisă lui Gheorghe Bariţiu la data de 15/17 aprilie
1848, spunându-i între altele:
„Venind
de la Oşorhei, Papp Alexandru, şi însoţindu-se cu Pumnu,
tinerimea se întărâtează şi mai mult. Miercurea trecută
– 10 aprilie – când se sloboziră clericii şi şcolarii
acasă, iarăşi se convocară, unde li se ceti o proclamaţie
de Pumnu în care românii se provoacă a veni pe Duminica Tomii, toţi
protopopii uniţi şi neuniţi, cu câte doi parohi din tract,
şi cu câte doi oameni din tot satul, aici la Blaj spre sfătuire”.
Adunarea
de la Duminica Tomii a avut loc în piaţa din faţa catedralei. A
venit şi Avram Iancu cu o ceată de moţi fiind primit cu
urale însufleţitoare din partea poporului. După amiazi soseşte
Simion Bărnuţiu „Îngerul păcii” de la Sibiu aclamat
frenetic de mulţime cu „vivate entusiastice”. Vorbind poporului
spune, că a venit timpul „ca iobăgia să se şteargă,
şi românii încă să se pună în drepturile lor, ce li
se cuvin ca naţiune”.
Simion
Bărnuţiu seara a cercetat „pe teologii din seminar şi
tinerimea ce se afla acolo, şi o îndemnă, ca din nou să
meargă în toate părţile spre a chema poporul la adunarea
din 15 mai, şi spre a se înţelege cu dânsul despre lucrările
viitoarei adunări”.
Seara
după adunare târguşorul Blajului „se lumină, se făcură
salutaţiuni la locuinţele naţionaliştilor... ţinură
tinerii cuvântări înflăcărate şi pe la alţii: răsună
Blajul până târziu de strigătele de bucurie ale tinerimei
şcolastice din şcoalele cele mici, care înconjură în
gloată, toate plateiele (pieţele) între vivate pentru naţiune
şi bărbaţii naţiunei române”.
Tinerimea
ţărană săltă jocul naţional al căluşarilor
scrie Alexandru Papiu-Ilarian, care a luat parte activă la desfăşurarea
adunării.
A
doua zi, la unu mai, după masă, Avram Iancu şi Simion
Balint au plecat din Blaj spre Tiur, unde moţii s-au retras după
adunare pentru a se odihni, înainte de-a apuca drumul spre munţii
Apuseni. Studenţimea şcolară i-a însoţit până
în comună formând o adevărată plimbare triumfală, între
ovaţiuni şi cântece eroice. Neîntrecutul cântăreţ
Nicolae Begnescu însufleţeşte tineretul cu acordurile marşului:
„Astăzi
cu bucurie
Românilor
veniţi
Pe
Iancu în câmpie
Cu
toţii-l însoţiţi.”
Reuşita
adunării de la duminica Tomii se datoreşte în întregime
aproape numai „entusiasticei tinerimi din Blaj”.
Timotei
Cipariu comentând desfăşurarea adunării de la Duminica
Tomii, cea mai frumoasă din câte adunări de popor s-au ţinut
până în acest timp în Transilvania, scria a doua zi în Organul
Luminării:
„Acest
popor fript de arsura soarelui şi de sete, rabdă ore întregi fără
a se mişca măcar o urmă de la locul său, o picătură
de beutură beţivă n-a gustat pre limba lui. Entuziasmul cu
care asculta cuvintele însufleţitoare, şi ascultarea de îndemnurile
oraturilor, era nemărginită. Cine va mai zice că poporul
român e popor sălbatic? Cine ar mai avea aşa îndoială, a
fost păcat că n-a venit în Blaj în Duminica Tomii să-l
vadă şi să se convingă. Noi credem – şi dorim
– că poporul român totdeauna se va purta cu acea cuviinţă
ca ieri. Şi atunci soarta lui pentru venitoriu nu poate să fie
decât fericită.”
Timotei
Cipariu după adunarea de la Duminica Tomii vestea poporului că
cea de a doua adunare naţională „e la uşă... toată
întârzierea şi tănândarea e plină de pericol... lucrarea
mai întăie şi mai principală dar, a romînului e
emaniciparea, emaniciparea întreagă cu toate drepturile politice întocmai
cu ale celorlalte naţiuni – emaniciparea nu numai a persoanelor, ci
şi a naţiunei ca naţiune română, relocându-se în
rangul celorlalte, fără de a mai fi constrâns românul a se lepăda
de naţionalitate, şi spre a putea ocupa locul în rangul altor
naţiuni, însuşi începutul românesc dându-i drept la ocuparea
acelui loc... Libertate , egalitate, fraternitate! Nici mai mult nici mai
puţin”.
Seminariştii
şi studenţii şi după vacanţa de paşti şi-au
continuat activitatea de propagandă, chemând poporul la Marea
adunare naţională de la 3/15 mai. Clericii după încheierea
examenelor de fine de an – stabilite cu câteva săptămâni mai
înainte decât data obişnuită – în ziua de 4 mai după
masa s-au strâns cu toţii în grădina seminarului sub frasinul
lui Grigore Maior iar după cină s-au legat solemn că vor fi
iarăşi împreună la Blaj pe 3/15 mai. În dimineaţa
zilei de 5 mai după o altă întrunire în grădină sub
frasin, au intonat cântece patriotice apoi s-au despărţit luând
fiecare băţul de peregrin, mai însufleţiţi ca oricând
au plecat spre patru părţi ale ţării pentru a chema
poporul la adunare”.
Atmosfera
de puternic naţionalism care stăpânea sufletele clericilor
şi-i determina la acţiuni atât de însemnate împreunate cu
multe primejdii, o zugrăveşte între altele şi scrisoarea
unui teolog blăjean tatălui său la 1 aprilie 1848.
Şi
a răsărit ziua cea măreaţă, încât pot scrie
şi pe limba noastră românească câte o scrisorică, nu
suntem siliţi să o dăm pe ungureşte şi să întrebuinţăm
o limbă străină, ci folosesc limba daco-românească a
naţiei mele, ceea ce de mult am dorit”.
Alexandru
Papiu-Ilarian vorbind despre activitatea neobosită desfăşurată
de seminariştii blăjeni în lung şi latul Transilvaniei
scrie:
„De
la 25 martie până la 30 aprilie – ziua adunării de la
duminica Tomii – două lucruri cuprindea minţile românilor din
toată ţara: discuţiunea uniunii şi adunarea românilor.
Inteligenţa discuta cauza uniunii, tinerimea pe lângă aceasta,
lucra cu toate puterile în contra piedicilor ce le punea guvernul în
contra adunării de la Duminica Tomii... poporul agitat prin tinerime
în toate unghiurile nu cugeta la alta decât la Duminica Tomii, de la
care aştepta uşurarea sorţii sale cele amare”.
În
continuare scriind despre măsurile şi propaganda săvârşită
de studenţi şi tinerime în vederea Marii Adunări Naţionale
de la 3/15 mai, istoricul scrie:
Toate
măsurile şi toate piedicile guvernului asupra numerosităţii
adunării, le făcu neputincioase energia tinerimii şi însufleţirea
naţională a poporului. Timerimea acum ca şi înainte de
Duminica Tomii, predica poporului în toată ţara evangheliul
libertăţii naţionale şi chema poporul român, că
de vreau să fie liberi - naţiune liberă – preste toate
pericolele vieţii să vină toţi românii din toată
ţara la Blaj, la locul scăpării... Veniţi cu toţii
la Blaj, ca să nu poată zice străinii, cum că
drepturile ce le pretind românii, sunt numai o pretensiune a unora şi
altora, ci să arătăm cum că acele sunt drepturi, de a
căror necesitate sunt pătrunşi toţi românii, şi
toţi cu o gură reclamă... Veniţi români la Blaj, la Câmpul
Libertăţii, printre toate pericolele, acolo ne vom înţelege
despre toate drepturile noastre şi le vom pretinde cu toată
energia. Vom declara că nu vom mai fi iobagi, vom proclama că de
aici înainte suntem naţiune liberă”.
Iar
despre participarea poporului român la Marea adunare naţională
istoricul continuă:
„De
când e ţara Ardealului, o agitaţiune ca aceasta nu s-a făcut,
nici mai potente (puternice) nici mai cutezătoare, nici în spirit
mai de pace şi libertate. Sălta tot sufletul român de bucuria
naţională. Din părţile cele mai depărtate ale
ţării, cu merindea în spate, cu pieptul aprins de dorul libertăţii
naţionale, cu tinerii conducători în frunte, în frunte cu preoţii
cei mulţi care erau adevăraţi părinţi şi păstori
ai poporului, cu speranţa în Dumnezeu, şi în un viitor mai
frumos al românilor, îngânând toate ameninţările, decretele,
amăgirile, maltratările inamicilor, aşa alergau românii
din toate părţile ţării, toţi gloate, la Blaj, la
adunarea românilor din toată ţara.
Toată
românimea, toată ţara era să se adune la Blaj. Din martie
până în 15 mai atât spirit naţional insufla poporului agitaţiunile
tinerimei ţi preoţimei cele binesimţitoare, încât pre
adunarea din 15 mai, suflet de român n-ar fi rămas acasă,
şi toată românimea din toată ţara, mic şi mare,
alerga la Blaj la adunarea gintei române, de nu li s-ar fi pus în cale
cente (sute) şi mii de piedici din partea guvernului şi altor
inamici ai românilor. Unii ne ţinea îndărăt cu băţul
şi prinsoarea oficianţilor ungureşti, alţii – gloate
întregi – era constrânsă cu ochii lăcrimaţi şi cu
inima sângerândă, a se întoarce îndărăt, pentru că
erau trase podurile trecătoare de pre Mureş, Secaş, Arieş
şi Târnave, mulţi mai cutezători trecură apele cu înotul
şi ajunseră la Blaj, alţii între alte chipuri, cu alte măiestrii
şi înşelăciuni, cu gloanţele şi tunurile săcuilor
şi celorlalţi soldaţi staţionaţi în Blaj se înfricară,
şi numai pentru aceasta n-au venit la adunare. Cu toate acestea atât
era de înaltă însufleţirea naţională a acestui popor
asuprit, amărât şi supt de atâtea rele, cât de pre banca solgăbirăului
alerga la Blaj, când ştia că la întoarcerea sa acasă, într-altă
formă vor să-l târănească aristrocraţii –
precum s-a şi întâmplat – numai pentru că nu au fost la
adunare la Blaj.
Printre
toate pericolele cura mulţimea din toate părţile din
marginile ţării, prevăzută cu merinde prestre zece
şi mai multe zile. Venea ca un torent, cărui intrigele şi
terorismul unguresc, acum nu numai în deşert se opunea, ci care pre
unde trecea prin sate şi prin urbi (oraşe) trăgea după
mine la adunare pre toţi cei nedeterminaţi s-au înfricaţi...
Venea şi inteligenţi români de la Tomeşiu şi Crişiu,
chiar şi din Dacia Inferioară”.
Guvernul
din Cluj alarmat despre propaganda şi activitatea neobosită desfăşurată
de clerici şi studenţi în satele româneşti, chemând
poporul la adunările de la Blaj, pentru a înspăimânta mulţimile,
la 25 aprilie a decretat starea de asediu – statariul – pe întreg
teritoriul Transilvaniei. Pentru a înspăimânta pe iobagi au fost
refăcute furcile – spânzurătorile – vechi, apoi ridicate
altele noi, s-au răspândit diferite zvonuri ameninţătoare,
că la Blaj, pe aceia cari vor veni îi aşteaptă armata,
şi că vor fi împuşcaţi ori spânzuraţi.
După
adunarea de la duminica Tomii propaganda pentru aceea de la 3/15 mai, a
fost săvârşită îndeosebi din partea seminariştilor.
Dar şi studenţii blăjeni erau la datorie, nici ei nu au rămas
în neactivitate. Prin satele din jurul Blajului, apoi prin părinţii
cari le aduceau hrana, ei îndemnau poporul să participe în număr
cât mai mare la a doua adunare. Dovada despre activitatea lor o înfăţişează
între altele şi raportul notarului din Obreja de la 12 mai 1848 –
despre care aminteşte baroneasa Banffi în memoriile sale – care
arată că opera „tulburătorilor” de la Blaj, prezintă
pe maghiari drept duşmani ai românilor şi aţâţă
poporul împotriva domnilor. Poporul era învăţat de către
un student de origine din Cisteiul Român, un adept al profesorului Pumnul
şi că alţi studenţi umblă prin sate, iar sătenii
merg la Blaj pentru a cere sfaturi.
Diregătorii
comitatelor urmăreau cu duşmănie activitatea febrilă a
tinerilor. Comitele suprem al Comitatului Alba Inferioară scrie la 18
aprilie guvernatorului: „Din Blaj au plecat studenţii în toate
direcţiile, pentru a chema din fiecare sat câte doi delegaţi,
însufleţiţi de gândul că ceasul libertăţii a
sunat şi pentru poporul român, aceşti tineri au înfruntat
nenumărate piedici, dând dovadă de un puternic entuziasm şi
de spirit de jertfă.
Mulţimea
poporului era hotărâtă să pună capăt iobăgiei.
Faptul acesta îl dovedeşte, între altele şi raportul judelui
nobiliar din Biia, de la 20 aprilie, înaintat comitetului suprem al Cetăţii
de Baltă. El scrie că s-au adunat oamenii şi au anunţat
hotărârea lor – nu numai a delegaţilor – de a pleca satul
întreg la Blaj pe ziua de Duminica Tomii. „Nici de ne-or frige, de
ne-or fierbe, de am şti că ne-om potopi cu toţii acolo, tot
vom merge pe ziua pusă, la Blaj, cu satu”.
Poporul
pentru a participa la marea adunare naţională în toate satele făcea
pregătiri înfrigurate pentru plecare. „Satele
româneşti oferă pretutindeni o privelişte sărbătorească.
Uliţele sunt pline de oameni. Unii
pornesc la drum, ceilalţi care rămân pe loc îi binecuvântează.
Se despart cu „Doamne-ajută” şi tot aşa se salută
când întâmpină cete din alte sate. Pe feţele tuturora e întipărită încrederea. Se sfătuiesc pe cale, plini de voioşie
şi sorb cu toţii aierul libertăţii. Adunarea de la
Blaj înseamnă pentru ei ştergerea iobăgiei, suprimarea
robotei şi începutul unei vieţi nouă”.
Adunarea
de la 3/15 mai de la Blaj, a fost momentul cel mai important al revoluţiei
din Transilvania. Aici s-a elaborat şi aprobat programul revoluţiei.
La această adunare naţională şi-au spus cuvântul zeci
de mii de ţărani şi intelectuali. Ei au venit hotărâţi
să pună bazele unei vieţi noi şi libere, să impună
ca poporul român – cel mai vechi şi mai numeros din Transilvania
– să-şi primească locul cuvenit în ţara sa. Prin
prezenţa românilor din întreaga Transilvanie, adunarea naţională
de la Blaj reprezintă voinţa întregului popor. Hotărârea
ei cu privire la formula politică a naţiunii, are caracterul
unei autodeterminări.
Ajunul
adunării naţionale cădea pe ziua de duminică. După
serviciul divin săvârşit în catedrală, Simion Bărnuţiu,
în faţa altarului, a rostit celebrul său discurs. Discursul lui
este una din componentele care au dat o măreţie sărbătorească
adunării din Blaj.
Adunarea
şi-a început lucrările la 3/15 mai, şi ele au continuat
trei zile încheiate. Piaţa din faţa catedralei şi străzile
laterale nu mai încăpeau pentru mulţimea celor 40.000 de români.
Atunci s-a hotărât ca adunarea să-şi continuie lucrările
afară, în lunca largă a Târnavei Mari, la răsărit de
oraş, luncă numită pe atunci „râtul grecilor”.
Cu
mare solemnitate întreaga adunare s-a deplasat aici, mulţimea aşezându-se
în formă de cerc în jurul tribunei principale.
Simion
Bărnuţiu luând cuvântul a făcut declaraţiile primite
cu unanimă însufleţire de adunare. Fiecare punct
al declaraţiilor a fost subliniat de aprobarea zgomotoasă a
poporului. Creatorul a rostit apoi formula jurământului, pe care l-a
jurat mulţimile cu mâinile ridicate spre cer.
În jurământul
depus de masele populare este de remarcat ideea înaintată a recunoaşterii
în drepturi a fiecărei naţionalităţi. „Voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală
respectare de la dânsele. Nu voi cerca să asupresc pe nimeni, dar nu
voi suferi să ne asuprească nimeni.
Aici
pe Câmpul Libertăţii mulţimea imensă a poporului
şi-a manifestat puternic conştiinţa naţională,
strigând cu glas de tunet care avea să se audă apoi peste întreg
cuprinsul pământului românesc:
„Vrem
să ne unim cu ţara” adică Transilvania împreună cu
Muntenia şi Moldova, să alcătuiască un singur stat.
Programul
adunării a fost definitivat după lungi dezbateri a doua zi.
Programul cuprindea 16 puncte, ideile sale de bază fiind: independenţa
naţională, desfiinţarea iobăgiei fără nici o
despăgubire din partea ţăranilor iobagi, desfiinţarea
robotelor şi dijmelor, libertate industrială şi comercială,
libertăţi personale şi cetăţeneşti, şcoli
şi universitate românească, gardă naţională
şi altele.
A
doua zi la orele 13 şi jumătate din pricina ploii lucrările
adunării au fost întrerupte continuându-se în catedrală, iar
a treia zi ele s-au desfăşurat şi încheiat în piaţa
din faţa bisericii.
La
sfârşitul lor – miercuri – „vreo trei însoţiri de călăraşi,
săltară în forul (piaţa Blajului) saltul naţional:
„Căluşarii”.
Seara
formându-se un tip de gardă naţională, ca din o sută
de tineri români, sub conducerea unui orator, manifestară mai multi
bărbaţi învestiţi cu încrederea publică,
sentimentele de onoare din partea junimei... în urmă se îmbărbătară
cu cuvinte înflăcărate că vor fi una în viaţă
şi în moarte”.
Poporul
care a luat parte la adunarea de pe Câmpul Libertăţii, de-acum
înainte nu mai era umilit şi supus ci un popor ajuns la conştiinţa
forţei sale, hotărât de a nu mai robi pe pământul pe care
tot el l-a muncit şi l-a apărat din moşi-strămoşi.
Timotei
Cipariu relatând în Organul Naţional desfăşurarea strălucitei
adunări scria: „ascultaţi popoarele Transilvaniei. Luaţi
exemplu de la acest popor dispreţuit şi să învăţaţi
de la dânsul, ce este ascultarea, pacea, ordul bun şi respectarea
persoanelor şi a proprietăţii. Mulţumită vouă
tinerilor recunoscuţi că aţi învăţat poporul la
acestea. Vie poporul şi Junimea română!”.
Gazeta
Transilvaniei prin condeiul lui Gheorghe Bariţiu spunea: „Purtarea
junimei noastre literare şi cultivate, fu întra-adevăr de
model. Modestia ei ne opreşte a ne acoperi cu laude. Destul că
ţinerea poporului în cea mai deplină linişte şi
ascultare, împlinirea lucrurilor câte erau a se pune pe hârtie,
modestele serenade, cum şi luminarea oraşului, sunt rezultate
ale ostenelii junilor noştri. Dea ceriul ca viitorul nostru să
fie consolidat întrânşii”.
Scritorul
ungur Meszaros Karol contemporan al Adunării scria că ea a avut
aspectul unei „măreţe adunări populare, aşa ceva n-a
prea văzut vreodată Europa... un tablou extraordinar de
interesant şi de zguduitor”.
Adunarea
naţională de la Blaj a risipit deodată înrădăcinatele
prejudicii ale vecinilor despre caracterul românilor, dede de minciună,
pe toţi cei ce de secole încoace încărcaseră numele de
român cu epitetele cele mai înjositoare: nimiciţi speranţele
inamicilor, precum şi temerile oamenilor celor mici la suflet: şi
câştigă şi românii admirarea străinilor, şi cel
mai neînfruntat testimoniu de maturitate şi gravitate. Rămână
icoana adunării din 15 mai în somiterna (eterna) memorie a naţiunii
române”.
După
a treia adunare naţională de la Blaj din septembrie 1848 când
s-a hotărât organizarea militară a naţiunii române,
clericii şi elevii mai mari din liceu, studenţii, se încadraseră
alături de preoţi „cu crucea-n frunte” în acele legiuni
ţi centurii conduse de prefecţi, tribuni şi centurioni.
Reuşita
celor două adunări de la Blaj s-a datorat în o mare măsură
curajului neînfricat al tinerimii studioase care a străbătut
ţara, chemând şi lămurind poporul să participe la
aceste manifestări, unice în istoria ei.
Revoluţionarii
unguri la sfârşitul anului 1848 ocupând Blajul, din biserica
catedrală, au răpit şi prădat cele mai preţioase
veşminte arhiereşti, cădelniţe de argint suflate cu
aur, potire discuri, cruci preţioase şi alte apartenenţe de
mare valoare. Arhivele mitropoliei, parte nimicite, parte cărate
şi aruncate în noroi... De alte daune mari suferite de către
particulari nu mai vorbim”. Astfel de distrugeri au avut loc şi în
alte centre orăşeneşti din Transilvania. În primăvara
anului 1849 revoluţionarii unguri au împuşcat la Blaj, 16 bărbaţi
şi 4 femei.
Alexandru
Papiu Ilarian regretând adânc distrugerea vechilor arhive şi
documente, de o mare valoare pentru istoria noastră, scria următoarele:
„Ne pare foarte rău că pierzându-se protocoalele supt revoluţiune,
nu suntem în stare a tipări un catalog cu numele tinerimei studioase
de la Blaj şi Sibiu, atât ale clericilor (uniţi, neuniţi,
cari se întreceau în naţionalism unii cu alţii) cât şi
celorlalţi studenţi, precum şi de pe la alte şcoli din
Transilvania, cari toţi facură apostolatul naţionalităţii
în 1848”.
Blajul
a fost centrul mişcărilor revoluţionare din anul 1848,
deoarece aici erau vechile şi singurele şcoli superioare româneşti
din Transilvania. Dintre zidurile lor au ieşit sute şi sute de
elevi uniţi şi ortodocşi care au împânzit satele şi
oraşele Marelui Principat, elevi care totdeauna sufleteşte s-au
simţit legaţi de acest orăşel şi de profesorii
lor. Nicăieri în Transilvania n-a existat un alt centru cultural,
unde să fi fost adunaţi laolaltă atâţi bărbaţi
învăţaţi, cu pregătiri înalte câştigate la
şcoalele vestite ale Apusului, şi cu atâta dragoste şi
tragere de inimă pentru neam.
Vizionarii
şi idealiştii de la 1848 „au codificat din instinctul maselor,
un crez, un program politic. Aici – pe Câmpul Libertăţii –
de pe această piatră, în cadrul câmpenesc, simbol al înrudirii
unui popor cu pămîntul, s-a desfăşurat măreaţa
adunare... Strălucea soarele de mai, era noutate şi vitejie în
suflete... zvâcnea ca o sevă proaspătă învierea unui
neam... aici în Blaj... de zeci de ani asemeni primilor creştini din
catacombe, prorocii învăţau religia românismului... Să
dezmormântăm cât mai des... imaginile strălucite ale acestui
trecut, şi să proiectăm lumina lor orbitoare peste
furnicarul prezentului... De aceea Câmpul Libertăţii, care ne
va chema totdeauna, are o specială semnificaţie astăzi... Să
vie deci la această piatră, călătorind din toate
unghiurile, conştiinţa luptătoare a unui popor tânăr
în aşezarea lui. Să vie mai ales generaţia de mâine, urmaşii
studenţilor teologi... şi ziua de 3/15 mai, să fie pentru
toţi sărbătoarea izbânzilor viitoare, sărbătoarea
gândului dezrobit din cătuşi ruginite, sărbătoarea înnoirilor
fecunde, sărbătoarea tinereţii...”
prof.
Ştefan MANCIULEA
Bibliografie
1. Organul Luminării, 1846.
2. Alexandru Papiu-Ilarian: Istoria românilor din Dacia
superioară, vol. II, Viena 1852.
3. Gh. Bariţiu: Părţi alese din istoria
Transilvaniei, vol. II, Sibiu,. 1891.
4.
V. Moldovan: Memorii din 1848-49, Braşov, 1895.
5. C. Suciu: Cum a fost pregătit 3/15 mai 1848, Blaj,
1325.
6. Anuarul institutelor
de învăţământ gr. Catolice române din Blaj pe anul
şcolar 1926-27, Blaj, 1927.
|
|