|
Camil Velican s-a născut la 18 decembrie 1878 la Târgu Mureş,
fiind fiul judecătorului Alexandru Velican şi al Mariei Târlea
- înrudită cu harnicul episcop Vasile Hossu din Gherla şi cu
viitorul cardinal Iuliu Hossu. A urmat şcoala primară la Alba
Iulia, iar liceul la Blaj. Cu studii universitare la Cluj şi
Budapesta, în anul 1903, s-a înscris la baroul din Alba Iulia, unde a
activat, ca avocat, până la sfârşitul vieţii sale.
În
capitala Ungariei a activat ca membru al societăţii de lectură
“PETRU MAIOR“, înfiinţată din iniţiativa studenţilor
români aflaţi la Universitatea din Budapesta, în scopul luptei
pentru cultivarea spiritului naţional, prin promovarea limbii romane
şi a istoriei neamului, pentru păstrarea sufletului romanesc,
cum spunea Nicolae Iorga, prin serbări, luări de poziţie în
presa şi conlucrare cu deputaţii români din Parlamentul Ungar.
Ca tânăr avocat şi-a dovedit dragostea şi profunda înţelegere
pentru suferinţele neamului, apărând în pledoariile sale cele
trei cazuri de romani întemniţaţi pentru recitarea poeziei
Doina de Mihai Eminescu, precum şi altele în care românii erau
acuzaţi de naţionalism.
Ca moment
culminant al activităţii sale menţionez participarea sa
directă la evenimentele de la sfârşitul anului 1918 şi
apoi, în anii ce au urmat, la ridicarea prin cultură şi
civilizaţie, dar şi pe plan economic a nivelului de trai al
poporului nostru. A urmat cu consecvenţă afirmarea idealului naţional,
contribuind cu fermitate la realizarea acestuia.
Membru
activ al Partidului Naţional Roman, la întoarcerea sa de pe frontul
italian, în noiembrie 1918, a avut o întrevedere cu Iuliu Maniu, la
Viena, de la care a primit dispoziţia de a merge la Arad, unde se
mutase sediul Consiliului Naţional Roman Central, pentru a se pune la
dispoziţia acestuia în vederea Convocării Marii Adunări Naţionale
la Alba Iulia, pe data de l Decembrie 1918 şi pentru realizarea legăturilor
cu populaţia română din Transilvania, Banat, Crişana
şi Maramureş. Reîntors
la Alba Iulia pe data de 8 noiembrie 1918, unde la 4 noiembrie se
constituise Garda Naţionala (în scopul menţinerii ordinii în
acesta perioadă de vid de putere) şi Consiliul Naţional
Roman din oraş, Dr. Camil Velican a fost cooptat de CNR local, în
cadrul căruia a luptat cu energie şi abnegaţie pentru înfăptuirea
şi organizarea zilei de 1 Decembrie 1918. În acele zile a mai primit
sarcina de a întâmpina trupele germane ale mareşalului Mackensen
aflate în retragere din România, obţinând acordul ca trupele
germane sa ocolească oraşul Alba Iulia pentru a nu tulbura buna
desfăşurare a Mari Adunări Naţionale şi a Marii
Adunări Populare Româneşti.
Casa
familiei Velican a devenit unul din principalele locuri stabilite pentru
primirea delegaţilor şi de întâlnire a fruntaşilor
ardeleni în vederea organizării zilei de l Decembrie. Consfătuirile
începeau de dimineaţa şi adesea se terminau târziu în noapte.
Paza era asigurata de căpitanul Medrea, din partea Gărzilor Naţionale
şi de Ovidiu Gritta, viitorul căpitan al Politiei Alba Iulia.
A fost
aleasă acestă casă deoarece era încăpătoare, clădirile
instituţiilor din oraş fiind ocupate de autorităţile
administraţiei austro-ungare. Un alt criteriu a fost acela că
familia Velican avea vechi relaţii cu luptătorii marcanţi
pentru cauza Unirii.
Alături
de ceilalţi membrii, Camil Velican, delegat de CNR local în
Consiliul de Organizare a zilei de l Decembrie, a depus o munca asiduă
pentru buna desfăşurare a evenimentelor.
În ziua
de 1 Decembrie, zi de imens entuziasm şi de nedescrisă bucurie,
s-a instituit Marele Sfat Naţional Român, alcătuit din 212
membrii, reprezentanţi ai PNR, ai celorlalte partide, ai clerului, cât
şi ai claselor sociale. Aceştia au ales un comitet de conducere
numit CONSILIU D1RIGENT al Transilvaniei, Banatului, Crişanei,
Maramureşului şi al tuturor ţinuturilor locuite de români,
cu puteri guvernamentale provizorii, îndreptăţit de a dispune,
în numele său, reorganizarea teritorială, până la
Adunarea Constituţională de la Bucureşti.
În casa
avocatului Camil Velican a avut loc şedinţa de constituire a
Consiliului Dirigent, cu depunerea jurământului de credinţă
faţă de Marele Sfat Naţional, şi discutarea altor
probleme organizatorice. Consiliul Dirigent a funcţionat aici, până
la strămutarea sa la Sibiu, pe 4 decembrie 1918.
În semn
de mulţumire pentru deosebita solicitudine a gazdelor Iuliu Maniu
le-a adresat o carte poştala cu semnăturile a 12 dintre membrii
Consiliului Dirigent. N-au semnat episcopul Iuliu Hossu, episcopul Miron
Cristea, Alexandru Vaida Voievod, Vasile Goldiş şi Ştefan
Cicio Pop, aceştia fiind la Bucureşti pentru prezentarea către
Regele Ferdinand a actului Unirii. În semn de amintire a acestui măreţ
eveniment, Iuliu Maniu a mai dăruit gazdelor peniţa sa de aur,
cu care a semnat actul Unirii la 1 Decembrie 1918.
Prin hotărârile
din 3 decembrie, Camil Velican a fost numit primar al Albei Iulia, iar în
ziua de 5 decembrie şi-a preluat funcţia, devenind primul primar
roman din Ardealul realipit Patriei, funcţie pe care, alături de
cea din CNR, a onorat-o cu prisosinţă, printr-o muncă asiduă
şi plină de dăruire.
A început
activitatea ca primar cu preluarea instituţiilor de stat, a
bibliotecii şi a muzeului, pentru a le proteja patrimoniul. O atenţie
deosebită a acordat preluări şcolilor, pentru ca acestea să-şi
înceapă activitatea cât mai curând. Toate trebuiau renovate şi
amenajate, ceea ce era foarte costisitor şi presupunea o muncă
susţinută. Trebuiau selecţionaţi profesori cu pregătire
şi funcţionari disciplinaţi. Denumirile străzilor
şi ale firmelor trebuiau schimbate, dar mai erau multe alte
deziderate ale populaţiei, între care şi aducerea la Alba Iulia
a prefecturii din Aiud. Fruntaşii români au luat în evidenţă
încă de pe atunci o seama de proiecte, care, rând pe rând, se vor
realiza în anii următori, cum ar fi: alegerea oraşului Alba
Iulia ca loc de încoronare a suveranilor ca rege şi regină a
tuturor romanilor, în care scop trebuia construită o catedrală
a Unirii, un muzeu de istorie românesc şi o statuie ecvestră a
lui Mihai Viteazul. Tot primarului i-a revenit organizarea primirii
armatei române şi instalarea acesteia în Cetate. A urmat primirea
oficială, cu festivitatea de rigoare, a familiei regale, cu ocazia
vizitei în Ardeal. Acest eveniment a fost consemnat de Radu Cosmin, în
cartea Prin Ardeal. Pentru culturalizare a angajat artişti de frunte
ai Teatrului Naţional şi a operei Române din Cluj pentru
spectacole şi concerte. Astfel, a venit la Alba Iulia
Zaharia Bârsan cu piesa sa Trandafirii Roşii, în
interpretarea autorului şi a soţie sale, Olimpia Bârsan. Au mai
venit să cânte artişti reputaţi ai Operelor din Bucureşti
şi Viena, acum angajaţi ai Operei din Cluj abia înjghebată
ca: Acca de Barbu şi Lya Pop, mult admirată pentru rolul
principal din Carmen, apoi Ştefan Mărcuş şi Nicu
Apostolescu. Cu toţii au fost primiţi cu bucurie şi răsplătiţi
cu aplauze şi ovaţii.
În anul
1922, dr. Camil Velican a fost numit prefect, funcţie pe care a îndeplinit-o
până în 1926 cu profesionalism, demnitate şi cinste.
În acestă
calitate s-a preocupat cu mare răspundere de reorganizarea
agriculturii şi definitivarea împroprietăririi ţăranilor,
începută în anul 1921, reuşind în scurt timp şi cu
cheltuială minimă să mărescă randamentul pământului,
angajând în judeţ şi legumicultori bulgari, recunoscuţi
pentru priceperea şi experienţa lor.
Ca
prefect, s-a achitat şi de nobila sarcină de a definitiva pregătirile
şi de a organiza festivităţile încoronării Regelui
Ferdinand şi a Reginei Maria la Alba Iulia.
Neobositul
Dr. Camil Velican a fost vicepreşedintele Baroului Alba şi
reprezentantul acestuia în Uniunea Barourilor din România, iar pe plan
politic organizatorul Partidului Naţional Liberal din Judeţul
Alba, filială care a devenit una dintre cele mai puternice din ţară
şi pe care a reprezentat-o în Parlament până la sfârşitul
vieţii sale.
În urma
acestor merite, dr. Camil Velican a fost onorat cu numeroase decoraţii
şi medalii, ca răsplată a muncii sale susţinute, dusă
cu vrednicie şi onestitate, spre binele ţării:
- Ordinul
Ferdinand I;
- Coroana
Românie în grad de Comandor;
- Steaua
României în grad de Ofiţer;
-
Vulturul;
- Răsplata
Muncii cl. I;
- Meritul;
Comercial şi Cultural.
Sufletul său
a fost atât de generos şi conştiinţa de a-şi îndeplinii
datoria cu cinste atât de puternică încât nu şi-a dat seama
ca îi vor fi depăşite resursele sale fizice
Astfel,
doar la etatea de abia 58 de ani, inima sa generoasă a încetat să
mai bată (1937).
***
Ar fi
nedrept sa nu o pomenesc aici şi pe doamna Georgeta Dr. Velican
pentru preţiosul şi merituosul sau aport în viaţa şi
activitatea soţului său Dr. Camil Velican.
În
intensa şi neostoita sa activitate dr. Camil Velican a avut-o alături
pe tovarăşa sa de viaţă, energica şi frumoasa sa
soţie Georgeta, care l-a sprijinit şi stimulat în permanenţă
dar care, la bătrâneţe (văduvă din 1937 ) a suportat
supliciul persecuţiilor comuniste - “răsplată” a strădaniilor
lor comune, alături, de altfel, de toţi cei care puseseră
‘’umărul “ la făurirea României Mari.
Georgeta
Velican n. Sandor (1887 - 1968 ) se trage dintr-un lung şir de înaintaşi
care, din dragoste de neam şi glie, au înţeles să-şi
închine viaţa ridicării conştiinţei naţionale
şi redării libertăţii românilor pe pământul strămoşesc.
Georgeta
Velican s-a născut la Pietriş, jud. Mureş, ca fiica Liviei
n. Pop şi al lui Ioan Şandor, ctitor şi preot al bisericii
ortodoxe din localitate. Pe linie maternă, unul dintre înaintaşii
săi, protopopul Nicolae Raţiu - ctitor de biserici în Alba
Iulia şi Oarda, este cunoscut din istorie că a scris testamentul
Iui Horea, căruia i-a dat ultima împărtăşanie.
Nepot al
lui Nicolae Raţiu şi străbunic al Georgetei Velican,
preotul Nicolae Popa (1812 – 1890) din Şard, absolvent la teologia
din Blaj, în 1835, şi-a condus enoriaşii în mai 1848 pe Câmpia
Libertăţii.
Fiul
preotului Nicolae Popa, Iosif Popa a fost judecător. Şi-a desfăşurat
activitatea la Judecătoriile din Teaca, Braşov şi Cluj.
Apreciat pentru competenţa şi corectitudinea s-a, ajuns preşedinte
de secţie la Curtea de Casaţie din Budapesta, a avut în cadrul
acestei instituţii, printre alte atribuţii şi pe aceea de a
lucra la legea funciară a cărei importanţă este preţuită
şi astăzi, atât în România cât şi în Ungaria. Pentru
întreaga sa activitate a fost răsplătit cu înaltul „Ordin
Leopold”. S-a retras şi a închis ochii în localitatea sa natala
Şard, unde este înmormântat. Ca bunic iubitor, s-a ocupat de educaţia
şi viitorul nepoatei sale Georgeta rămasă orfană de
ambi părinţi asigurându-i o instruire solidă la şcoala
de Preparandie din Arad, de sub direcţia lui Vasile Goldiş,
scoală pe care Georgeta Sandor a absovit-o cu “distincţie”.
Soţia
judecătorului Iosif Popa, Elena n. Ciurcu (1847 - l872), soră cu
mama lui Sextil Puşcariu, i-a dat nepoatei sale Georgeta un alt înaintaş
reprezentativ - pe bunicul său, macedo-romănul Gheorghe Nica
(1792- 1870) din Braşov. Negustor cu o minte strălucită, întreprinzător
harnic şi ales de saşii braşoveni ca prim consilier comunal
român, a iniţiat înfiinţarea primei şcoli locale româneşti,
unde i-a adus ca profesori pe Iacob Mureşanu şi George Bariţiu,
precum şi a şcolii comerciale române Braşov - Cetate. A înfiinţat
o tipografic, unde s-a tipărit Pravila Comerţială
şi a contribuit la apariţia Gazetei Transilvaniei.
Gheorghe Nica a fost curator al bisericii, inspector şcolar, a
figurat ca membru în toate comisiile şi delegaţiile comunale
şi a făcut donaţii românilor săraci din Braşov.
“Pentru
dezvoltarea generală a neamului românesc, a ţinut şi a
mijlocit ca bărbaţii români care împrăştiau lumina
în Ardeal să fie în legătură cu cei din România “
(Sextil Puscariu Spiţa unui neam din Ardeal , pag. 249, Ed.
Clusium, 1998).
Şi-a
deschis casa atât intelectualilor ardeleni ca Iacob şi Andrei Mureşanu,
George Bariţiu, cât şi revoluţionarilor refugiaţi din
Principate la Braşov, ca Iancu Alexandri, fratele poetului, Costache
Negri, cneazul G. Cantacuzino, susţinându-i moral şi finaniar
şi dându-le ocazia să făurească împreună
planuri pentru viitorul României.
Răs-strănepoatei
sale Georgeta i-a fost dată de soartă posibilitatea nemijlocită,
cât şi fericita şansă de a fi martora la realizarea năzuinţelor
înaintaşilor săi.
Căsătorită
în anul 1908 cu avocatul Camil Velican şi-au întemeiat, în comun,
un cămin la Alba Iulia, ridicând o frumoasă casă, ce avea
să devină locul de întâlnire a fruntaşilor ardeleni
şi care a avut onoarea de a găzdui şedinţele
viitorilor membrii ai Consiliului Dirigent, înainte şi după înfiinţarea
acestuia.
Georgeta
Velican şi-a susţinut şi secondat soţul în multiplele
sale activităţi şi în dificilele sarcini politice şi
administrative ce i-au fost încredinţate. Pe plan personal, a avut o
bogată activitate socială, în ajutorarea familiilor văduvelor
şi orfanilor din primul război mondial. A înfiinţat şi
organizat, în acest scop, la Alba Iulia, filiala Societăţii
“Principele Mircea “ aflată sub înaltul patronaj al Reginei
Maria, filială pe care a condus-o până în anul 1946. A
organizat şi subvenţionat o cantină în gara CFR Alba
Iulia, destinată refugiaţilor şi soldaţilor în
tranzit. Pentru meritele ei deosebite a fost răsplătită cu
medalia “Centenarului Regelui Carol I” cu Bareta “Pro Patria”.
La
instalarea comunismului în ţară a devenit ţinta persecuţiilor.
Poliţia politică a început să o urmărească, răscolindu-i
casa în nenumărate percheziţii şi supunând-o la repetate
anchete, interogatorii, ameninţări şi arestări
abuzive. Cea mai umilitoare încercare i-a fost purtarea prin centrul oraşului
Alba Iulia, sub escorta politiei, având atârnată de gât o pancartă
cu inscripţia “Sunt burgheză şi exploatatoare - cine-i ca
mine, ca mine sa păţească “. A fost îmbrâncită, a
căzut şi a fost lovita cu scaune, pepeni şi roşii.
În
noaptea de 30 decembrie 1947 a fost din nou arestată abuziv şi
reţinută timp de şase săptămâni într-o pivniţă
transformată în închisoare, ieşind înspăimântă
şi bolnavă de inimă. Calvarul a continuat când în anul
1950 i s-a naţionalizat casa, din care a fost evacuată în patru
ore, pentru ca în anul 1952 să fie alungată definitiv din oraş,
la Ocna Mureş, unde i s-a impus domiciliu obligatoriu.
După
20 de ani de grele şi nemeritate suferinţe, a decedat în 1968,
în casa surorii şi nepoatei din Cluj, odihnindu-se alături de
mama şi surorile sale.
Post
mortem i s-a acordat calitatea de „luptător pentru rezistenţa
anticomunistă”
Fie-le amândurora,
unchi şi matuşă, amintirea binecuvântată.
Cluj, 10 mai 2006
Elena Giurgiuman
|
|
