| A fost linişte, atâta
stranietate, atâta emoţie şi fior şi atâta cuviinţă
Doamne, la Putna, în ziua despărţirii, încât totul stăruia
să ne amintească că „aici” suntem străini,
că nu aparţinem „locului”. Or, asta ne umple pieptul
şi dorul şi gândul „până la refuz” - şi
suntem uşor neliniştiţi şi căutăm sa
identificăm felul în care durata noastră pământească,
„ducerea” noastră „dincolo” poate fi convertită
într-o „călătorie simbolică” şi mântuitoare;
şi care să fie definitorie doar pentru „mine” sau
doar pentru „tine”. Tocmai, pentru că lumea nu este doar
scenă, doar amfiteatru, ci şi templu deopotrivă;
iar mântuirea este o „afacere” eminamente personală
(...) |
|
Aşadar,
Doamna Academician, Zoe-Benedicta Dumitrescu-Buşulenga, s-a lăsat,
într-o prelungă îngenunchere, „căzută la pământ”,
efemeridă, frumuseţe sacrificială, ofrandă preacurată
şi atât de adevărată, „frumuseţe trecătoare a
lumii acesteia; afierosită frumuseţii veşnice din Înalt”.
Şi a ştiut, atât de discret şi neverosimil de majestuos, să
moară (...) Tocmai, pentru că marilor dispăruţi le
este rânduit să-şi angajeze viaţa în „tensiunile
alternativelor” şi finalmente să scruteze doar eternitatea
şi să aleagă drumul eminentei, al smereniei, al renunţărilor
şi sacrificiilor. Or, pentru asta trebuie să ai proprietatea,
puterea şi statornicia răspunsurilor decisive şi
definitive, totul grefat în „libertatea plenară a interiorităţii”
şi conştiinţa propriei suveranităţi. Aşadar,
s-a dus să asculte tăcerea, după o viaţă de om de
cultură şi în acelaşi timp duhovnicesc, cum nu sunt alţii,
deocamdată. Iar acum gândurile amestecate cu aduceri-aminte, cu
revoltă, cu nostalgii şi tristeţe se joacă o clipă
în eter, se înalţă către necuprins şi se întorc;
altele ne părăsesc, altele, pur şi simplu refuză
evidenta; altele ne dor de brutalitatea, convenienţa şi
grosierul lor, într-atât, încât tac şi se preling; altele
cochetează cu „dorul după o rândunică care să tragă
întâia şi mirabila dungă neagră pe cerul de o misterioasă
şi atât de criptată învăluire al unei primăveri, iată,
temător de surprinzătoare”. Iar din „mâna de om” ce a mai
rămas, la capătul vremii sale pământeşti, încă
străluminau într-atât doi ochi şi grăia acel sentiment
rarisim al intelectualităţii înalte, ablativă a „turbura
timpul şi timpurile”, cât şi a disconforta şi stânjeni
impostura, cât şi al condescendenţei predilecte şi
recurente, aptă cuminţeniei şi umilinţei, picurate în
orizontul de aşteptare, „în cărţile de stil” şi
în „manualele de estetică” ale filocalilor întru elevaţie
(...)
A vrut să
cunoască mult, să fie mulţumită şi mândră
de sine, a vrut să fie şi a fost atât de generoasă, de
naturală, de sensibilă, de solemnă, a fost adepta nobleţei
dusă până la capătul lucrurilor; a vrut să „schimbe
la faţă”, în frumos, lumea; a fost şi a rămas
Doamna(...) Şi, chiar dacă explicit şi deplin a ales să
asculte şi, mai ales, să urmeze „glasul iluminării”,
dacă vreţi, în a „treia parte a vieţii”, ei bine, dacă
până atunci doar a căutat şi decriptat sensul înalt al
vieţuirii, odată ce s-a abandonat „iluminării”, a
restituit lumii atâtea limpeziri, a transformat totul în iubire şi
devoţiune pură şi totală şi a împărtăşit
oamenilor atâta prietenie şi atâtea «gesturi» intelectuale
profunde, ca un veritabil „dispecer al semnelor şi semnificaţiilor”(...)
Aşadar, s-a dus să asculte tăcerea, şi-a acoperit
chipul cu vălul Tainei, lăsându-ne nouă îndreptarea, pe
mai departe, a lumii din criza de eleganţă. elevaţie şi
gratitudine. Şi, asemenea tuturor «suveranilor», şi-a făcut,
cum nu se poate mai bine, „tema” ontologică şi, pe cale de
consecinţă, în raport cu trecerea timpului, şi-a început
arhitectura devenirii cu acea autoritate şi competenţă
exhaustivă, care se insinuează minunat în măreţia
şi unicitatea clipei, tocmai spre a ne spune că el, timpul, este
(poate fi): „doar o mărime de tip special care ajută la cunoaşterea,
la înţelegerea şi sublimarea lumii”.
Cu toată
elocinţa, grandilocvenţa, eminenţa şi nobleţea cu
totul unice, cu toate „exerciţiile” de ingratitudine care i-au
fost remise, cu tot cinismul lumii, nu s-a retras „într-o crustă
de tăcere”, ci, dimpotrivă, şi-a găsit atâta timp
şi şi-a „risipit” atâta suflet, spre a ne „preda”
cursuri de iubire şi înţelepciune (este vorba de acel tip de înţelepciune
ca expresie a adevărului, total devoalat, limpede şi nu de
„prudenţă” şi dedublarea şi schizoirea adevărului,
preambul al neputinţei, laşităţii, oportunismului
şi dubitativului); şi, parcă un „tainic optimism şi
o minunată putere nelumească” i-au însoţit lucrarea.
Aşadar,
s-a dus să asculte tăcerea, în liniştea ca de început de
lume a Putnei voievodale şi sfinte, vegheată fiind de Dumnezeu,
de Eminescu, de sora Elvira, de I.P.S. Arhiepiscop Pimen, de compagnionul
întru erudiţie, Dan Hăulică, de confidentul întru tăcere
şi uimire, părintele profesor George Remete, de o ucenică
întru literatură comparată, Diana Câmpan, de doamna Sorina, de
prea devotata maică Eufrosina de la Văratec. Iată, «veghetorii»
au fost puţini, dar au fost cu siguranţă aceia, pe care, în
rânduiala Tainei, Doamna Academician, Zoe-Benedicta Dumitrescu-Buşulenga,
şi i-a dorit să o petreacă în metafore discrete pe poteca
care, doar ea a rămas, spre a şti unde să ne ducem (şi)
noi, din când în când, cu un gând doar, un murmur şi cele câteva
metanii ale veşnicei pomeniri ...
Pr. Iosif Zoica -
Teiuş, Consilier cultural
|
|
