|
Titlul rândurilor ce vor urma ar putea părea, la prima vedere,
curios şi nepotrivit. Pornind, însă, de la analiza câtorva
informaţii literare antice referitoare la istoria regatului dac
condus de Decebal, de la lucrări de lingvistică ce au avut în
vedere limba traco-dacilor şi nu în ultimul rând de la prezentarea
unui lot de inscripţii externe cu referiri directe la istoria Daciei
vom putea avea explicaţia conţinutului a ceea ce am dori să
urmărim.
Între fragmentele din Istoria Romană a lui Cassius Dio două
sintetizează domnia ultimului şi celui mai important dintre dinaştii
geto-daci.
Referindu-se la evenimentele militare din anii 85-86, când în timpul împăratului
Domiţian armatele romane au pătruns adânc în ţinuturile
stăpânite de daci şi când bătrânul Duras-Diurpaneus este
silit să renunţe la tron în favoarea lui Decebal, istoricul îi
face următorul profil: „foarte priceput în planurile de război,
iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă
prilejul pentru al ataca pe duşman şi să se retragă la
timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se
pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă
bine dintr-o înfrângere. Din această cauză a fost un duşman
de temut pentru romani”.
În continuare se recunoaşte că cel mai mare război de
atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor asupra cărora
domnea Decebal.
Evenimentele dintre anii 101-102 şi 105-106 sunt descrise cu lux de
amănunte, din literatura şi realitatea istorică ele fiind
transpuse, ca un ecou al lor, în textele unor inscripţii, în
imaginile de pe Columna Traiană, în felurite creaţii artistice
şi pe piese numismatice de tipul DACIA CAPTA.
Soarta regelui „alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar în
viaţă, fără să-şi fi pierdut niciodată
nădejdea” (citat din Epistolae, VIII, 4,2 a lui Plinius cel Tânăr
către Traian)este transmisă în felul următor, de acelaşi
Cassius Dio „când a văzut Decebal că scaunul de domnie şi
toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi
este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă
zilele. Capul său fu dus la Roma”.
Scena figurează plastic pe Columnă şi pe monumentul de la
Grammeni unde subofiţerul Tib Claudius Maximus îşi „narează”
faptele de arme ce au culminat cu predarea capului şi mâinii drepte
a regelui dac, lui Traian, la Ranisstorum.
Sintetic deci avem relatată istoria Daciei în timpul lui Decebal, începutul
şi epilogul confruntărilor din vara anului 106, când „universa
Dacia devicta est”.
De la episoadele mai sus pomenite numele Decebalus devine cunoscut şi
popular, el nefiind, în opinia cercetătorilor istorici, uzual înainte
de instalarea lui în fruntea regatului Daciei.
Care este originea numelui şi ce semnificaţie are el o vom desluşi
acum.
Cu mai bine de cinci decenii în urmă, reputatul lingvist,
epigrafist, istoric şi filolog Ioan L. Russu publica o carte
intitulată Limba traco-dacilor în care, între altele, se ocupa de
cele două categorii de nume proprii traco - geto - dacice, respectiv
antroponime (nume de persoane, zeităţi ori triburi) şi
toponime (râuri, munţi, localităţi). Pornind de la
constatarea, cităm: „frecvenţei antroponimelor trace cunoscute
în funcţie de popularitatea lor”, să amintim printre ele
nume: Cotys, Diza, Mucaporis, Mucatra ş,a. În aceste grupe este
inclus şi antroponimul DECEBALUS care cuprinde sau derivă de la
BALAS-BALOS, designând calificativul puternic, tare,
Aceasta pare să fie semnificaţia lingvistică a numelui
Decebalus, intrat în circulaţie odată cu urcarea acestuia pe
tronul regatului.
Este important să reţinem că după anul 106 d. Chr.,
vechile nume personale ale traco - geto - dacilor au fost grecizate şi
romanizate, iar în sistemul latin de tria nomina au fost plasate în
cadrul cognomenelor.
Numele de care ne ocupăm a continuat să fie dat şi să
fie prezent, alături de alte referiri la daci şi Dacia (DACUS,
DACIA, DACISCUS, BELLUM DACIARUM) cunoscute mai ales în textele cu grafie
latină şi greacă, descoperite dincolo de fruntariile
provinciei nord-danubiene, încadrate cronologic din secolele II - III
şi până în veacul următor.
Există în atestarea antroponimului Decebalus două zone
geografice distincte, teritorii în care prezenţa dacilor în general
şi a antroponimelor de origine traco - geto - dacică reprezintă
o realitate istorică.
Aducem, pentru început, în discuţie mărturiile de la Roma
şi regiunile sale limitrofe, cu specificarea că toate inscripţiile
de aici datează din secolele II-III.
Astăzi nu mai surprinde pe nimeni faptul că la puţin timp
după anexarea Daciei, mulţi dintre tinerii daci au fost recrutaţi,
pe de o parte, în unităţi militare auxiliare ce purtau generic
apelativul DACORUM (10 -11 unităţi), în legiuni (cel mai
concludent exemplu fiind ostaşii recrutaţi de Hadrian din zona
Napoca, atestaţi în legiunea III Augusta de la Lambaesis - nordul
Africii) sau în unităţile de gardă ale împăraţilor
equites, pedites etc. cu garnizoana la Roma.
Dintr-o asemenea unitate de cavalerie făceau parte SILVINUS DECIBALUS
şi AVILIUS MUCATRALIS; monumentul epigrafic colectiv datează din
10 iunie 203, după expediţia împăratului Septimius Severus
în Orient, împotriva parţilor.
Fără posibilităţi de încadrare cronologică
precisă se dovedeşte a fi tot o listă colectivă,
redactată în limba greacă, de o asociaţie religioasă
organizată pentru celebrarea cultului lui Bachus, în care, printre
cei 300 adoratori, figurează şi traco-dacul Decibalis.
Pe două inscripţii cu caracter funerar, tatăl Sex Rufius
Decibalus ridică o lespede fiului său decedat la frageda vârstă
de 7 luni şi 9 zile, în vreme ce Titus Vibanius Decibalus este
semnalat în inscripţia ridicată în memoria sa de către un
apropiat.
În sfârşit, pe colina artificială Testaccio - ridicată
din zeci de mii de fragmente de amforă ştampilate cu numele unor
producători de asemenea vase de transportat vinuri şi uleiuri,
figurează numele Decebalus, cu probabilitate dac într-o officina
despre care nu se cunoaşte nimic.
Cu titlu de ipoteză, noi înclinăm să credem că prezenţa
dacilor la Roma şi în alte regiuni ale Peninsulei datează, cu
pregnanţă după anul 106, an în care un contingent de peste
50000 prizonieri de război l-au însoţit în triumf pe M. Ulpius
Traianus.
Din cele 10 - 11 unităţi auxiliare recrutate, încă sub
Traian, din teritoriul anexat Imperiului Caesarilor, coh. I Aurelia
Dacorum, formată sub Hadrian sau Antoninus Pius, şi-a avut
garnizoana în Britannia, la Camboglanna (Birdoswald), lângă valul
lui Hadrian.
Dintre numeroasele surse epigrafice ne interesează piatra tombală
fragmentară ridicată în amintirea unor copii, dintre care unul
se numea Decibalus. Să mai amintim că
tot de aici, pe marginea unei pietre ce făcea parte dintr-o clădire
antică, apare, iconografic, sabia curbă dacică.
Să trecem, în continuare, la teritoriile din vecinătatea
provinciei Dacia.
La Savaria - Pannonia Superior, într-o inscripţie ce datează
din anul 188 - cuprinzând
numele membrilor unui colegiu profesional - album collegii - reţine
atenţia dacul Iulius Decibalus.
Dar, cele mai multe semnalări se cunosc în Moesia Inferior,
teritoriu de la sudul Dunării; la Novae, moştenitorii familiei
veteranului Flavius Decibalus, din legiunea I Italica Severiana dedică
părinţilor un monument funerar.
Crescens Decibalus făcea parte, în aceiaşi perioadă a
dinastiei împăraţilor Severi - anul 227 - dintr-o asociaţie
religioasă ce îl adora pe zeul Bacchus; Valerius Decebalus apare la
Durostorum (Silistra), veteranul Diurdanus Decibalus este înmormântat la
Sacidava în Sciţia Minor, Naieton fiul lui Dekebalus este semnalat
pe o stelă funerară cu iconografie sepulcrată la Topraisar
(jud. Constanţa, text grecesc), în fine doi au antroponimele
Decibalos şi Dicebalus, în texte cu semnificaţie votivă găsite
în sanctuarul zeiţei Diana din localitatea Obedinenie şi de la
Varna.
Cea mai târzie atestare a numelui DICEBALUS, datând din secolul IV este
semnalată pe un bloc fragmentar, pe care apare şi gradul militar
al armatei din Imperiul Roman Târziu - exarchus.
Interesant ni se pare un alt aspect, anume acela că numele sau
amintirea numelui Decebalus nu figurează decât o singură dată
în repertoriul antroponimelor păstrate cu cele aproximativ 4000 de
inscripţii „dacice” , cu toate că permanenţa dacilor
autohtoni (chiar dacă nu este atestată epigrafic, n.n.) în
timpul stăpânirii romane este un fapt istoric de acum lămurit.
În nympheum-ul din staţiunea balneară Germisara (Geoagiu) au
fost descoperite alături de piese litice (inscripţii şi
monumente de artă provincială) 8 plăcuţe din aur de
formă alungită. Cinci dintre ele sunt însoţite de scurte
texte ce transmit numele comanditarilor ce s-au găsit aici pentru
tratamente în izvoarele de apă termală.
Ne interesează unul dintre aceste ex voto-uri închinat Nimfelor de
Decebalus Lucii, cu siguranţă un dac romanizat, din primele
decenii ale secolului al III-lea ce ajunsese la o bună situaţie
materială din moment ce îşi putea permite o asemenea ofrandă.
Apariţia, în inscripţiile pe care le-am trecut în revistă,
a lui Decebalus, antroponim direct legat de regele – erou Decebal, la
care se adaugă alte semnalări ale dacilor (natus in provincia
Dacia, natione Dacus etc.) reprezintă, în opinia noastră,
repere istoriografice majore în legătură cu o seminţie, un
neam ce nu a dispărut după încheierea conflictelor daco-romane
din anul 106 d. Chr din amintirea antichităţii clasice.
Conf. univ. dr.
Vasile Moga
|
