Timp de 55 de ani, între 1859 şi 1914, România a trăit una din cele mai rodnice etape ale devenirii ei, sub domnia lui Al.I.Cuza şi apoi sub aceea a principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Cele două domnii apar strâns legate între ele şi se înscriu într-o succesiune logică care marchează evoluţia României moderne. Ambele domnii au edificat România modernă şi au contribuit definitiv la ruperea legăturilor cu structurile feudale, medievale, înscriind România între ţările europene.

Deşi au lucrat amândoi cu devotament la construcţia statului român modern, cei doi domni erau diferiţi, nu numai prin origine, ci şi prin educaţie, prin fire şi temperament.

Al.I.Cuza s-a născut la Bârlad în 1820, descendent al unei însemnate familii boiereşti moldovene. A învăţat la Iaşi şi apoi în îndepărtata Franţă, unde şi-a petrecut o parte a anilor de tinereţe, având preocupări diferite de studiu. Revenit în ţară a slujit în magistratură, în administraţie şi apoi în armată, fiind unul dintre principalii revoluţionari moldoveni de la 1848. A condus mişcarea unionistă şi în cele din urmă a devenit domn al Principatelor Unite în 1859.

Principele Carol a fost al doilea fiu al principelui Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi aparţinea unei case domnitoare europene, de religie catolică. S-a născut la 20 aprilie 1839 şi s-a dedicat de la început carierei armelor, intrând în 1857 în rândurile armatei prusace. În 1864 ajunge căpitan al armatei prusace după ce s-a remarcat în războiul împotriva Danemarcei. A călătorit mult în Franţa, Anglia, Spania, chiar şi în Africa, totodată urmînd şi cursurile de istorie la Universitatea din Bonn. La 27 de ani ajunge principe al României.

Pentru amândoi domnia a fost un lucru neaşteptat . Cuza a fost desemnat pentru a ocupa domnia şi a fi depozitarul ei, un mandatar al naţiunii, în aşteptarea unor împrejurări favorizante împlinirii voinţei naţionale exprimate la Iaşi şi la Bucureşti în 1859. I s-a încredinţat acest „depozit sacru” tocmai pentru că nu era unul dintre aspiranţii la domnie şi el a fost cel mai surprins de marea onoare pe care i-o făcuseră ceilalţi fruntaşi ai mişcării naţionale. A fost ales, poate, şi pentru faptul că era dezinteresat şi onest. Principele Carol , la rândul său, nu fusese destinat să domnească, ci a fost predestinat carierei armelor, principe succesor la Sigmaringen fiind fratele său mai mare,Leopold. Ca şi pentru Cuza în 1859, şi pentru Carol tronul care i s-a oferit a însemnat un lucru neaşteptat. Dar, deşi nu au fost destinaţi iniţial a domni, amândoi şi-au onorat cu cinste şi înaltă demnitate, misiunea ce li s-a încredinţat.

Viaţa celor doi s-a schimbat brusc după ce au fost hărăziţi să conducă destinele românilor. Înainte de a fi domn, Cuza era un om de lume, amator de plăceri şi de femei frumoase, chiar şi de jocul de cărţi. Devenind domnitor a ştiut să-şi schimbe comportamentul şi să vadă clar care îi erau priorităţile, asumându-şi sarcina domniei cu mare răspundere. Tânărul principe Carol a trebuit să-şi schimbe radical viaţa după ce a acceptat domnia într-o parte de lume complet necunoscută. Cu atât mai merituoasă este domnia acestuia, cu cât a ştiut să-şi îndeplinească sarcina domniei cu înaltă responsabilitate şi cu un minunat simţ al datoriei.

Pentru Cuza a fost mai greu să se adapteze unei lumi căreia nu-i aparţinea, să impună a fi respectat într-o Europă a monarhilor condusă de mari case domnitoare, dar a reuşit această afirmare externă ca nimeni altul. A cucerit până şi pe sultani, cu o demnitate aleasă, fără slugărnicie, purtându-se ca de la egal la egal, deşi era încă un principe vasal. Pentru Carol lucrurile au fost mai uşoare dintr-un punct de vedere, deoarece aparţinea unei mari case domnitoare şi originea lui îi deschidea multe uşi. Pe de altă parte ,tocmai originea lui făcea şi mai umilitoare dependenţa de Imperiul otoman. Situaţia aceasta de vasalitate l-a apăsat nespus şi acesta a fost un motiv puternic pentru a lupta să obţină independenţa. Misiunea de a fi domn al unei ţări străine l-a marcat pe Carol I întreaga lui viaţă. A fost o problemă cu care se va confrunta în îndelungata domnie de 48 de ani. Era născut german şi această origine nu s-a putut niciodată şterge din mintea şi, mai ales, din sufletul său. S-a străduit să strângă într-un singur mănunchi cele două patrii ale sale, cea de naştere şi cea de adopţie, dar s-a văzut incapabil de a o face. Ca german a atras România în Tripla Alianţă în anul 1883, şi tot ca şi german a încercat să ducă România în primul război mondial alături de aceasta. În întreaga sa domnie, contradicţia aceasta fundamentală l-a marcat şi ,după 1914 ,chiar a devenit o tragică realitate. Faptul că oamenii politici români au decis neutralitatea l-a afectat profund, simţindu-se înfrânt pentru prima dată în lunga sa domnie. Moartea care a survenit la numai o lună după anunţarea neutralităţii poate fi o consecinţă a acestei neîmpliniri.

Atât Cuza cât şi Carol I ,au fost, cum se cuvine adevăraţilor conducători de state şi de naţiuni, ocrotitori ai culturii . Este adevărat că principele Carol este cel care desăvârşeşte şi consolidează lucrurile poate prea grabnic înfăptuite de, dar efectiv realizate de Cuza. În 1860 şi 1864 au fost create cele două Universităţi ale României de la Iaşi şi Bucureşti, şi tot lui Cuza i se datorează prima lege a instrucţiunii publice din 1864. Sub domnia lui Carol I, viaţa universitară din cele două centre s-a consolidat şi s-a dezvoltat, atât în ceea ce priveşte cadrele didactice, din ce în ce mai „europene” şi mai competitive, cât şi numărul catedrelor şi calitatea procesului de învăţământ. Un rol important a revenit în timpul domniei lui Carol I şi noilor legiuiri privind învăţământul ale lui Spiru Haret. În 1866 a fost constituită Societatea Literară devenită în 1867 Societatea Academică şi în 1879, Academia Română. Tot regele Carol I va fi creatorul importantei fundaţii culturale care îi poartă numele şi prin care a sprijinit cultura naţională.

Ambii domnitori au condus ţara trebuind să se sprijine pe forţele politice, dar fiind nevoiţi de multe ori să le şi înfrunte. Pentru Cuza a fost o problemă dificilă a domniei confruntarea cu liberalii radicali şi cu o parte a conservatorilor care au creat „monstruoasa coaliţie”. Pe vremea aceea nu se configuraseră partidele politice şi dialogul cu forţele politice existente nu era deloc unul comod. Abia după 1875 a apărut primul partid politic românesc, Partidul Naţional Liberal. Carol I a reuşit să stăpânească viaţa politică, respectând Constituţia din 1866. A fost un monarh constituţional şi un adevărat arbitru al ei, a redresat „corabia” politică prin „rotativa guvernamentală” şi a asigurat stabilitate atenuând tensiunile permanente între liberali şi conservatori. A ştiut să conducă pragmatic şi benefic, folosindu-se de prerogativele constituţionale.

Fiecare dintre cei doi domni au condus bazându-se pe legea fundamentală a statului din momentele respective. Cuza a fost nevoit să conducă o vreme prin Convenţia de la Paris, impusă de Marile Puteri în 1858, dar a încercat să-i aducă o modificare prin adoptarea Statutului Dezvoltător din 1864. În fapt, era vorba de o nouă constituţie, care îi permitea instituirea unui regim autoritar necesar demarării principalelor reforme. Încercarea de instaurare a unui regim autoritar îl va costa domnia, determinând organizarea complotului din 11 februarie 1866 în urma căruia, „monstruoasa coaliţie” l-a înlăturat de la domnie. Carol I a avut la baza domniei sale o lege fundamentală deosebită, prima constituţie românească adoptată în 1866 după modelul constituţiei belgiene, una dintre cele mai democrate şi moderne constituţii europene. Plecând de la Constituţia din 1 iulie 1866, regele a reuşit să asigure un cadru favorabil dezvoltării vieţii politice atât de încercate. A domnit ca un monarh constituţional fără a depăşi cadrul constituţiei şi a asigurat funcţionarea democraţiei noastre care atunci se încropea.

În cei 55 de ani de domnie, cei doi domni şi-au legat numele de cele mai importante realizări politice, economice şi culturale, care au transformat România într-un stat european. Dacă Al.I.Cuza este domnul Unirii , Carol I este cel care a obţinut independenţa şi a dat ţării statutul de Regat. Cuza a realizat primele reforme care au modernizat ţara şi a unificat instituţiile statului, iar Carol i a continuat această operă reformatoare consolidându-le şi conferind ţării statutul de ţară independentă şi respectată în Europa. Cei doi domni se completează reciproc prin tot ceea ce au dăruit acestei ţări.

Pe lângă aspectele ce ţin de modul în care au condus şi au modernizat statul, există şi alte aspecte care îi apropie din perspectiva umană. Fiecare dintre cei doi a avut propriile drame personale pe care le-au purtat întreaga viaţă. Cuza nu a reuşit să aibă copii legitimi cu soţia lui, Elena şi i-a înfiat pe cei doi fii rezultaţi din relaţia adulteră cu Maria Obrenovici. Acest fapt a dat apă la moară adversarilor lui Cuza care l-au denigrat şi i-au pregătit sfârşitul. În plus, a avut o sănătate şubredă care i-a şi provocat moartea la o vârstă tânără de doar 53 de ani. La 46 de ani, după o domnie rodnică de numai 7 ani, a ales calea exilului sperând că se va întoarce pe pământul scump al ţării, dar nu a mai revenit niciodată. După moartea survenită în Germania, corpul său a fost adus în ţară, de cea care i-a fost fidelă şi după moarte, soţia lui Elena Cuza.

Domnia lui Carol I nu a fost nici ea ferită de tragedii. Mai întâi i-a murit fetiţa de doar 4 ani bolnavă de scarlatină şi nu a mai avut alt urmaş direct. Principele Ferdinand, care trebuia să devină succesor la tron s-a îndrăgostit de o româncă şi a ameninţat cu sinuciderea; regina Elisabeta a fost exilată o vreme de către soţ ,care era chiar pe punctul de a divorţa de ea; desele tensiuni între rege şi principesa Maria,soţia lui Ferdinand; însingurarea şi izolarea în care trăia din cauză că nu s-a adaptat ţării în care domnea; dispreţul aproape total faţă de clasa politică românească şi rigiditatea manifestată în tot ceea ce făcea. Toate acestea l-au făcut un om sobru, foarte rezervat, milităros şi drastic, izolat şi distant. Spre sfârşitul vieţii părea a fi un personaj atemporal. În plus, a avut de făcut faţă mai multor manifestări antimonarhice, atacuri în presă, manifestaţii de stradă de mare amploare, cum au fost cele din anii 1870-1871.

Sfârşitul celor doi domni ne oferă şi el un subiect de meditaţie . Răsturnat în 1866 , dar de fapt fiind el însuşi de acord cu formula înlocuirii sale, Cuza şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în exil. Carol a avut o domnie lungă şi rodnică de aproape o jumătate de veac. A fost singurul prinţ străin care a reuşit să-şi încheie o lungă domnie, bucurându-se de cinstire şi respect, în timp ce în Grecia şi Bulgaria s-au înregistrat în această privinţă , succesiuni de eşecuri. Dar dacă Al.I.Cuza a trăit chinurile unui exil, departe de ţară, pentru Carol I, spre sfârşitul domniei, a avut loc tragica sa despărţire spirituală de naţiunea asupra căreia domnise atâta vreme. Ultimele sale luni au fost chinuitoare, sfâşiate de lupta între datoria faţă de România şi dragostea faţă de Germania. Cei 48 de ani de domnie au fost câteodată asemănători unui exil deoarece s-a acomodat mai greu realităţilor orientale şi obiceiurilor balcanice din România.

România modernă datorează mult celor doi conducători ai începuturilor ei. În perspectiva istoriei ei nu trebuie văzuţi antinomic, ci succesiv, ca factori esenţiali ai unui proces evolutiv, pozitiv şi ascendent. Moartea i-a adus alături ,aşezându-i pe amândoi acolo unde se cuvenea: în Panteonul naţiunii asupra căreia au domnit cu mare responsabilitate şi onoare.

Prof. Daniela CETEAN

Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”

Alba Iulia