Format în cadrul modelator catalitic al culturii germane, L. Blaga a cuprins în opera sa poetică sugestii, atitudini generale ale acesteia, fără să-şi limiteze libertatea viziunii poetice şi filosofice. El reţine şi prelucrează până la transformare totală aceste modele, cărora le recunoaşte funcţia exemplară, fără a li se supune. In acest context trebuie să privim relaţiile operei sale cu poezia lui Rainer Maria Rilke. De fapt, interesul lui Blaga se concentrează asupra destinului întrupat de Rilke, prin care vrea să numească Poetul. Scriind “întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke”, Blaga îl aşază în perspectiva absolutului, acolo unde “nu are chip şi nu are nume.” Cadenţa solemnă a versului proiectează masca Poetului pe înălţimile muntelui singurătăţii:

“În ani de demult

poetul, cuvântul strivindu-şi,a îndrumat

năpastele toate cu bărbăţie

şi cele mai mari, cele mai crunte dureri

şi le-a stins

în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.”

Muntele înalţă în singurătate, izolând destinul Poetului de jocul întâmplărilor lumii. Imaginea este definitiv fixată prin afirmarea apăsată a încrederii orfice în cuvânt, singura realitate în faţa căreia Poetul se supune:

“Şi nu l-a schimbat în cenuşă

fulgerul care i-a fost pentr-o clipă

oaspete-n prag.

Mereu îşi da sieşi cuvânt

şi pasul său era legământ.”

Este evident faptul că Blaga expune aici o ars poetica determinată nu atât de figura lui Rilke, cât de liniile de forţă ale propriului poetic concentrat, în jurul centrelor de iradiere cuvânt, tăcere, munte. Filosoful Blaga va judeca, în spiritul aceleiaşi independenţe, modelul destinului lui Rilke, în care vede un caz de manifestare a complexei naturi umane, duală în esenţa sa:

“Apariţii de complexitatea unui Rilke nu permit sub nici un cuvînt să fie considerate pe plan superficial. Ni se va concede că un om poate să fie despicat în două vieţi; aceasta nu în sensul patologic, al schizofreniei, ci datorită naturii umane ca atare. Unei vieţi conştiente de anume muchi, faţete, accente şi moduri, i se opune o viaţă inconştientă clădită după alte categorii, şi pe alt calapod.”

Poezia lui Rilke, prin apelul la mit şi magie, aduce la lumină forme arhaice ale gândirii, delimitând orizontul inconştient al matricei stilistice care condiţionează personalitatea oricărui mare poet al lumii:

“În creaţiile unui asemenea om, vor răzbate debordant, în măsura în care omul e înzestrat cu daruri creatoare, orizonturile şi atitudinile inconştiente, spre uimirea chiar a autorului şi în ciuda vigoarei combative a conştiinţei sale. De obicei matricea stilistică inconştientă rezistă, cu încăpăţânarea unei metehne organice, la orice critică conştientă. Cei mai mulţi mari poeţi gândesc în creaţiile lor într-o formă arhaică, magică sau mitică, orâcît s-ar fi dezbărat, pe podişurile conştiinţei, de aceste moduri.”

Pe deplin stăpân pe uneltele sale, L. Blaga le mânuieşte liber în faţa modelului. Poezia sa are legături cu poezia lui Rilke în măsura în care aceste legături se verifică în definirea gândirii poetice drept gândire mitică. Atras de incantaţia textelor, dar şi de semnificaţiile lor, Blaga va traduce numai două titluri din opera lui Rilke, (“Amintire” şi “Dialog”), ambele comunicând, însă, în adâncime cu spaţiul său poetic. Ideea împletirii universale a vieţii cu moartea:

“Mare e moartea peste măsură. Suntem ai ei cu râsul în gură.’’ apare pretutindeni în poezia blagiană, ca în această viziune a morţii-prelungire subterană a vieţii:

“Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,

în timp ce-n noi mai cresc grădinile.

Ei vor să fie rădăcinile

prin cari ne prelungim pe sub pământ.”

sau în limanul tăcerii din “Ulise”, unde poetul percepe lucrarea morţii şi a frumuseţii la un nivel, am spune,intra-atomic, în zumzetul ruperii legăturilor unor procese miraculoase:

“Dar pe liman ce bine-i

să stăm în necuvânt –

şi, fără de-amintire

şi ca de sub pământ,

s-auzi, în ce tăcere

cu zumzete de roi

frumseţea şi cu moartea

lucrează peste noi.”

Traducând „Amintire” probabil că Blaga a observat gradaţia textului, urcând cu fiecare treaptă către perfecţiunea capodoperei. Aşteptarea este prima treaptă care pregăteşte revelaţia din final. Ca stare dependentă de ceva sau de cineva, aşteptarea înlănţuie prin tăcere şi speranţă încordată:

“Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit

viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.

Aştepţi ce de altă tărie ţine,

ce-i unic, puternic din cale-afară,

trezirea pietrelor,

adâncimi întoarse spre tine.”

Tăcerea şi aşteptarea aduc imaginea drumului-rătăcire, derulată rapid sau fixată asupra unui chip iubit şi pierdut. Melancolia, sentimentul pierderii ireparabile, senzaţia obscură de scurgere caldă, picurată a speranţei golesc spaţiul, pe nesimţite apăsător, în care arcul încordării atinge tensiunea maximă:

“În culoare crepusculară

pe etajere apun

volumele-n aur şi brun.

La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,

la chipul şi la veşmântul

unor femei pe cari iar le-ai pierdut.

Brusc, destinderea arcului aduce revelaţia, spaima ascunsă în spatele unor imagini care capătă semnificaţia-şoc:

“Şi ştii dintr-odată: aceasta a fost.

Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,

figura şi taina

unor ani ce-au trecut.”

Amurgul, noaptea, privirea, orbul, cetatea. - iată câteva din corespondenţele care presimt apropieri în planul general al concentrării de masă metaforică din opera celor doi mari poeţi. Structural, ei sunt deosebiţi. Caracterul imnic al poeziei lui Rilke. adoraţia celestei figuri a Mariei nu pot fi găsite la Blaga, a cărui lirică expune un fior mai degrabă al mitului păgân. Armonia severă a liniei melodice, urcînd şi coborând parcă sub bolţi gotice, guvernează “Elegiile din Duino”. O vastă polifonie, profundă, răzbate din tăcerile lui Blaga, o împletire a şoaptei deznădejdii cu acordul larg, viguros al laudei vieţii.

Amurgul înseamnă pentru Rilke cufundare în amintire sau invocare a imaginii blânde a mamei. O lume a candorii, a zăpezilor copilăriei, oglindind armonii de lied:

“Amurg-tezaur - în odaie-nchis,

în care sta copilul cufundat.

Şi mama când uşor intra, ca-n vis,

în scrin o sticlă tremura ciudat.

…………………………………

Sta amuţit. Ochii mari îşi rătăcea

pe mâna ei ce, plină de inele

precum ar fi trecut omături grele,

pe clapele albe trecea.”

(Dintr-o copilărie)

La Blaga, amurgul e o vastă deschidere către lumea stranie a nopţii şi a somnului, sau stingere a luminii, zodie a toamnei, trecere. ‘“Noaptea cea mare” stinge cântecul lui Rilke, pecetluindu-1 cu melancolia singurătăţii. Nu orgoliul romantic, rătăcind prin nopţi furtunoase, ci conştiinţa tragică a înstrăinării împrejmuie viziunea. “Noaptea sfântă” a lui Novalis e la Rilke “ne-nduplecată Noapte”, densă, invadând însăşi fiinţa lăuntrica:

“În mari haznale de întunecime

se zămisleşte noaptea şi se-mbibă

cu alte nopţi din vremi profunde.

Şi iată, noaptea din vechime

nemărginită se înclină

spre sora ei ce-n mine se ascunde.”

L. Blaga adânceşte viziunea, construind un adevărat regim poetic al nopţii. Semnul dublu al acestei viziuni orientează cunoaşterea poetică atât spre exterior, cât şi spre lumile interioare, deschizându-i calea către temeiurile mitice ale existenţei. In exterior, peisajul e dominat de forţa gestului ritual-magic. Noaptea magică e sfâşiata de ţipătul apocaliptic sau ţâşnirea violentă a flăcărilor. Neliniştea câmpului magic e acoperită de înaintarea lentă a valului de somn. Noaptea este eliberare prin vis, cel ce desface legăturile cu lumea, dar - uneori - poate fi invadat de boală şi spaimă. Ceea ce Rilke doar sugera, dezvăluind noaptea din suflet, Blaga numeşte, înregistrează amănunţit, condus de un simţ subtil al perceperii mareelor nopţii. L. Blaga nu este un mistic. În poezia sa,omul se află singur în mijlocul unei lumi in care însemnele sacrului sunt degradate. Până la asumarea propriului destin, fiinţa “purtătoare de cântec” coboară treptele unui spaţiu al damnării. Speranţa refacerii legăturilor vechi ale fiinţei nu e găsită în intervenţia puterii divine, ca la Rilke, ci în evadarea către “brazdele veacului”, către taina simplă a ţarinii. Pentru Blaga, teoretician al satului etern, şansa revitalizării se află numai în matricea eternă a acestuia, sau sus - în puritatea de poveste a muntelui, unde privirea pătrunde dincolo de imediat, devine instrument al cunoaşterii. În opera lui Rilke, simbolica privirii e mai apropiată de cea creştină, slăvind în imnuri ale umilinţei omniprezenţa divină:

“Privirea stinge-mi-o: Te pot zări,

urechea-nchide-mi: Te pot auzi,

şi fără de picioare vin la Tine

şi fără gură. Te implor, divine!”

Eliberată din limitele dogmei, privirea poetică poate cuprinde întreaga lume, văzută în momente decisive ale vieţii, alcătuind corespondenţe directe cu însuşi destinul poetic, ca în “Oră gravă”:

“Cel care-acum, undeva, pleacă în lume,

fără rost pleacă în lume,

pleacă, spre mine.

Cel care-acum, undeva, moare în lume,

fără rost moare în lume,

se uită la mine.”

Florile, păsările, lucrurile văd numai în afară. Omul vede mai adînc decît ele, sau vede - mai ales - înăuntru:

“Vieţuitoarele-ochi, numai ochi –

văd ceea ce-i deschis.

Doar ochii noştri sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi

parcă-s capcane-n jurul marii porţi.

......................................................

Noi: privitori, mereu şi pretutindeni,

plecaţi spre tot, nicicând înspre afară.”

(Elegiile din Duino. A opta elegie)

În spaţiul poetic al lui L. Blaga, constituit ca mitopoieză, privirea ajunge până la straturile originare ale Mumelor, clădind arhitectura patriei interioare. Lucrurile înseşi au ochi alcătuind o lume paralelă cu lumea umană, pe care o oglindesc atotştiutoare:

“Ascultă tu un cuvânt, ascultă ce bănuiesc

despre lucruri. Cât ţin hotarele

ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc.

Suntem împrejmuiţi de atotştiutoarele.”

Privirea poetică construieşte imaginea mitică a lumii în poezia lui Blaga, metafora fiind materialul zidirii.

Radu ROTARU (Iaşi)