Sisif modern, Sisif etern condamnat de nu se mai ştie care zei să-şi poarte în scurta trecere pe puntea - cărare îngustă cu numele de viaţă - pietroiul - stâncă, spre vârful înşelător al muntelui de brume străluminat de sori, omul este poate un zeu căzut care-şi aminteşte de ceruri când munţii, şi mările, şi pământul tot sunt prea mărunte pentru sufletul său cel fără de măsură.

Înconjurat de mistere - latente, deschise, atenuate, potenţate, permanentizate, el va căuta mereu să le dezlege prin cunoaştere. Numai că de fiecare dată, ceva ca o umbră a luminii (dacă lumina ar avea umbră), verbul a iubi îşi aşterne ecoul cu gust de paradis peste lucifericul a cunoaşte.

Blestem sau binecuvântare ? Şi, venite de unde ? Mister. Mister, desigur, pe care Blaga, filosoful-poet, s-a străduit să-1 ridice “la demnitatea de noţiune”.

La misterul latent al trecerii din lirica lui Blaga spre puntea împletită din Ultimele - versuri de Marin Sorescu, aş vrea să întârzii puţin, nu cât să încerc a-l dezlega din ţesătura lui de nevăzute fire, ci, mai curând spre a-l spori întru al tainei cânt-descânt-tăcere.

Corola de minuni a lumii e o aureolă de limpezi ne-nţelesuri străluminând în jurul sâmburelui de taină nicicând deschis de gând de muritor, mereu râvnit şi veşnic refuzat, pe lângă care fructul interzis rămâne doar un joc de-a v-aţi ascunselea a cărui miză nu e decât moartea.

Precara măreţie a omului - trestie gânditoare - să fie doar aceea de a şti de o plecare de unde-ntoarceri nu-s ? Dar cine hotărăşte când, unde şi de ce ? Şi stopul de lumină, cel din urmă, rămas din „lumina creată în ziua dintâi” să-i fie de ajuns în viaţa de o clipă cât pentru-a spune „sunt” ?

Ciudată temniţă, trupul, în veşmintele sale de lut, pentru sufletul vajnic şi totuşi infim în mişcarea imobilă a veşnicei treceri...

Să fie lumea cealaltă o temniţă mohorâtă de dincolo de o vamă a văzduhului neinventariată de teologi, se întreabă Marin Sorescu, cel care ştia de o punte de versuri care ar aduce cu poezia / dacă n-ar fi atât de disperat de adevărate ? O, nu, răspunde Blaga, „că-n vreme, la capăt, ne-aşteaptă / nu moartea ci altă poveste... “ Aşa o fi, dar în această altă poveste, vor mai fi şi goruni, şi copaci curgători, şi braţe care să cuprindă, şi ochi, şi flori, şi buze, în lumea de cuvinte din care punţi lipsesc ?

Gorunul cu frunza jucăuşă este la Blaga îmbiere, învingere de pace cu aripi moi, şi dezmierdare este, ca o promisiune latentă de linişte ce creşte-n trupul-trunchi cu fiecare clipă care trece...

La Sorescu, stejarul, şi ulmul, şi fagul, şi bradul, salcâmii şi carpenii, sunt ştiutoare entităţi pentru care problema frunzelor căzânde se rezolvă prin firească ordine a regenerării, pe când omul rămâne o sălbăticiune a codrului, rătăcită pe străzi şi dezorientată, mereu cu simţurile de veghe ca un foşnet duios cât să facă să i se umple inima de bucuria firii.

Călugărul orb care aude trecând prin iarba schitului său pas tânăr, ar vrea să ştie de-a mai rămas mult până apune soarele. Să ştie, nu să vadă că de-ar fi să dăm crezare Micului Prinţ de Antoine de Saint-Exupery, personaj uluitor din cel mai limpede roman filosofic al secolului al XX-lea (limpede doar pentru că se adresează, lăsându-se înţeles la toţi cei care n-au uitat să rămână copii : „on ne voit bien qu’avec le coeur, l'essentiel est invisible pour Ies yeux” (doar cu sufletul putem vedea cu-adevărat, esenţialul rămâne invizibil privirii).

Da, călugărul (la Blaga) ar vrea să ştie, pe când Sorescu îşi simte vina de a fi văzut , fără voie, ceva ce nu trebuia văzut, un fel de nuntă - ritual în abur de mascaradă cosmică în care se vor fi topit şi brazi, şi păltinaşi, şi stelele, şi luna, iar, în locul chipului zâmbitor, iradiind de fericire, tot mireasă - dar cu alt semn... care îi face semn spre o punte... a semn de rău.

Greu e totul, drumul, pasul, grea-i purcederea, popasul... îşi îngăduie poetul-filosoful răgazul de-a cântul-plânsul, pentru că el simte că până la capătul de cale timp ar mai fi -măcar cât pentru cântecul de vatră al greeruşei ; în vreme ce Sorescu simte ca pe o platoşă pentru turnir, haina prea grea şi încălţările care parcă târăsc după ele tot pământul colindat cândva...

Mai uşoară decât viaţa / e cenuşa, e cenuşa... Şi, ca un ecou de clopot din străfunduri, strigătul celuilalt: O, ce grele sunt toate / O, ce greu, ce greul

Ştiu rămâne că unde nu e moarte, nu e nici iubire dar nu cumva ceasornicul cu care ni se măsură destrămarea nu mai poate fi oprit nici de Acela Carele Toate le-a făcut ? Nu cumva liniştea aceea, în care parcă se aude cum se izbesc de geam razele de lună în nopţi de necuvânt, e doar un strop din marea de tăcere sinonimă cu lumina / şi ea de nepătruns care astupă o gură învinsă ?

O fată frumoasă e lutul ce-şi umple tiparele întru desăvârşire, spune Blaga şi, peste timp, Sorescu: Cândva arheologii vor descoperi pe teritoriul trupului meu un vas de lut în formă de inimă...

Aproape că nu-i nevoie de comentariu. E de-ajuns să asculţi acest cântec fără sfârşit care este marea poezie a lumii în care mari creatori de cuvânt de limbă română şi-au împletit propriile acorduri cu viaţa pre moarte călcând.

Satul românesc, plaiul, spaţiul mioritic ca matrice stilistică, fabulosul folclor, totul se regăseşte în lirica celor doi poeţi atât de diferiţi şi totuşi asemănători cu lumina, cu brumele, cu seminţele, cu munţii, cu mările, cu lutul...

Nu munţilor şi mărilor le cerea Blaga alt trup cât să-i fie măsură pentru straşnicu-i suflet - semn de dumnezeire în omul pieritor ?

Nu recunoştea Sorescu - de-a fi stat prea multă vreme în intimitatea minunii - pe Dumnezeu (din spate) în câte-un munte semeţ, în curgerea fluviului, într-un deal, într-o pădure, pretutindeni - Cel ce nu-Şi arată faţa / Marele Anonim ?

Vedeţi, nici nume n-are Cel care pretutindeni este ! Doar aşa, pentru simplificare, oamenii îi dau nume sinonime cu minunile sfintele ~ cu pietre, cu ape, cu dealuri ori copaci punând în fiecare ceva din acest suflet bun la toate pentru miraculoasa comunicare cu lumea când vorbele-s tăcere şi gândurile dor.

Amare foarte sunt cuvintele când pentru marea trecere prea şubredă rămâne puntea, ca o părelnică zidire de fum dincolo de care începe marea spovedanie a celui ce-şi va fi pus veşminte de pământ:

Am trăit şi eu printre făpturile Tale. Am făcut rău ?

Şi, nu ştiu cum, poate de uimire, ceru-şi deschide un ochi în pământ.

Mistere latente - puntea şi trecerea sunt mereu prezente, mereu bănuite în creaţia blagiană şi soresciană, traversând şi însemnând parcă prin carate de lumină cu umbră împletită, dorul pământului de-a fi mai lângă cer.

La Blaga întâlnim şi cuvântul sicriu pe care-1 simte crescând în chiar trunchiul gorunului în umbra căruia fără griji se odihneşte într-o aşteptare ce seamănă cu viaţa - poate a vreunei fete frumoase din cele ce sunt cerului cer şi, inelului podoabă.

La Sorescu, misterul copacilor ţine de speranţa într-o sponsorizare cu viaţă, când braţele lui de om cuprind trunchiul vegetelelor zeităţi ca pentru o secretă înţelegere care să eludeze şi trecere, şi punte într-o sfâşietoare ne-odihnă care tot aşteptare este, de n-ar fi rugă-cânt-descânt, surâs amar şi lacrimă, sudoare a privighetorii care cântă toată viaţa şi toată moartea în vreme ce stelele ne fac semn de tăcere.

Paula Romanescu