România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Alba Iulia şi rolul ei în administraţia românească din comitatul (judeţul) Alba Inferioară instituită în Transilvania în timpul revoluţiei paşoptiste

II

 (Continuare din DACOROMANIA, nr.25)

Documentele rămase de la Administratura Alba Inferioară sunt relativ puţine; suficiente însă pentru a reconstitui activitatea ei, precum şi o seamă de evenimente şi fapte din timpul revoluţiei paşoptiste. Este vorba de 282 acte cuprinse între 3 martie şi 21 septembrie (inclusiv) 1849, la care se adaugă volumele 2 şi 3 ale registrului de intrare-ieşire pe anul 1849, respectiv de la nr. de înregistrare 198 din februarie, până la nr. 864 din 21 septembrie. Volumul I al registrului de corespondenţă (nr. de înregistrare de la l la 197 din ianuarie - februarie 1849) nu s-a păstrat, dar el poate fi suplinit prin indexul alfabetic pe anul 1849, care consemnează şi actele de la nr. 1 la 197.

Dintre cele 282 de acte păstrate multe nu mai au anexate documentele intrate, ci doar aşa numitele „foi de referinţă”. Prin rezumatele documentelor, prin rezoluţii şi, mai ales, prin conceptele de răspuns, acestea suplinesc însă foarte bine documentele lipsă.

Este posibil ca documentele care lipsesc din fondul arhivistic al instituţiei să se fi rătăcit sau distrus în timpul refugiului Administraturii în cetate. Dintre documentele rătăcite 5 au ajuns în arhiva lui Ladislau Csanyi, fiind publicate mai apoi de Ştefan Manciulea şi republicate de Silviu Dragomir.

Scrisorile din 24 decembrie 1848 a lui Bărnuţiu către Poruţiu şi din 21 martie 1849 a lui Poruţiu şi Fink către Iancu, publicate şi ele de către Silviu Dragomir, nu par să fi avut caracter oficial, întrucât nu au semne de arhivare. Ele întregesc însă informaţiile în legătură cu activitatea Administraturii Alba Inferioară118.

Din punct de vedere arhivistic este important să se reţină că registratura Cercului Alba Inferioară a continuat-o pe cea a Administraturii, astfel că din 22 septembrie 1849 aceasta înregistrează actele cu nr. 865 în continuare. A fost şi aceasta o dovadă a eforturilor depuse de către fruntaşii români pentru asigurarea continuităţii instituţiei create de ei în revoluţie. Şi indexul alfabetic este condus în continuare până la sfârşitul anului 1849.

Actele Administraturii Alba Inferioară asigură continuitatea fondului Prefecturii judeţului Alba pe perioada 25 decembrie 1848 - 21 septembrie 1849, astfel că au fost integrate, ca o parte structurală aparte, în acest fond.

Tot din punct de vedere arhivistic ni se pare important să mai menţionăm că suportul de hârtie al documentelor ce formează fondul Administraturii furnizează date interesante în legătură cu morile de hârtie existente în principatul Transilvaniei şi în afara sa şi cu circulaţia hârtiei de la producător la consumatori. Cercetarea acestei hârti suport oferă, de asemenea, informaţii utile pentru stabilirea cronologiei unor documente nedatate din aceeaşi perioadă.

Astfel, este interesant că pentru confecţionarea registrelor de intrare-ieşire Administratura a utilizat hârtie produsă la Strungari (scris Strugar n.n.) în 1842 şi 1843 şi la Bîrgău (Borgo), precum şi de la firma P.G.FREK. Pentru index s-a folosit hârtie produsă la Făgăraş în anii 1830 şi 1831.

Pentru „foile de referinţă” şi pentru cămăşile de protecţie ale documentelor a fost folosită hârtie Roskany nr. 4/1842 şi nr. 2/1844 şi Strungari nr. l şi 2/1842. Documentele intrate dar şi unele dintre cele create de către Administratură sunt scrise pe hârtie de la Bîrgău nr. l, 2 şi 4, Aiud (N. Enyed) nr. l şi 2/1844 şi nr. 4, Orlat (Orlath) nr. 2/1836, .Sibiu (Hermanstadt) din 1839, Cîrţişoara (Kertzisora), A, M. Rekes (probabil Revetiş), Dios-Gyori, Topschau, Gorgen..., I (sau S). D. 1844, P. G. FREK nr. 1/1845, nr. l şi 3/1847 şi altele mai greu identificabile119.

Cercetările pe care le-am întreprins pentru clarificarea problemelor legate de administraţia românească din timpul revoluţiei de la 1848-1849 ne fac sa credem că arhiva Administraturii Alba Inferioară este printre puţinele care s-au mai păstrat, dacă nu chiar unica. Aceasta îi ridică, evident, valoarea documentară, motiv pentru care ar trebui ca în viitorul apropiat să fie publicată în întregime, sub forma unui volum de documente.

 

***

Documentele Administraturii Alba Inferioară reflectă o mulţime de probleme din perioada revoluţiei paşoptiste. Fără a avea pretenţia că le vom epuiza, prezentăm, în continuare, câteva dintre ele.

În primul rând, aceste documente reflectă organizarea administraţiei româneşti însăşi din acea epocă de glorie, privită ca un proces în desfăşurare. Sunt denumite organele din sate, oraşe şi inspectorate, sunt amintiţi juzii, juraţii, notarii, inspectorii şi alţi funcţionari din administraţie şi justiţie cu atribuţiunile lor, mulţi dintre ei cu numele. Actele vorbesc de alegeri sau de numiri în funcţii. Acolo unde treburile nu merg bine sau sunt nemulţumiri, acolo unde poporul o doreşte, se fac noi alegeri.

Administratura are grijă să fie respectată atât legalitatea cit şi vechile obiceiuri de obşte. Astfel, atunci când, după ridicarea asediului cetăţii Alba Iulia, românii din oraş au cerut să fie repus în activitate magistratul, ea dispune ca pentru aceasta să se convoace o adunare, conform reglementărilor Comandei Generale şi drepturilor prescrise ale oraşului „întru administraţiunea poporului”120.

Şi inspectorul Dionisie Şuluţiu raportează că în satele din cercul său la numirea juzilor, juraţilor şi a notarilor a trebuit să ţină cont de „pofta comunităţilor”. La Abrud, primii care erau consultaţi în astfel de probleme erau „centumpaterii”, bătrânii de peste 100 de ani121.

În scrisoarea sa din 28 august 1849 adresată Administraturii, prefectul Iancu, considerând numirile din oficiu de-a dreptul periculoase pentru liniştea publică a zonei din munţi, o sfătuia să organizeze alegeri democratice, întrucât în acea zonă liberă nu au fost suspendate nici un moment legile civile.

Răspunzând, Administratura are ocazia să afirme că ea, fiind „populară”, nu vrea să „excludă poporul de la drepturile sale constituţionale” şi deci nici de la dreptul de a-şi alege dregătorii civili. Apreciind că a primit mandat numai „spre folosul poporului”, Administratura arată că ea a lucrat tot timpul pentru „binele împărăţiei şi a Naţiei Române”.

Este folosit prilejul pentru a i se reaminti lui Iancu ca Administratura este răspunzătoare pentru acţiunile sale numai în faţa Comandei Generale (acţiunea se petrece după dizolvarea Comitetului Naţional Român n.n.) şi, prin aceasta, în mod indirect, că prefecţii din raza sa de activitate îi sunt subordonaţi122.

Problema raporturilor dintre Administraturile de districte şi prefecţi fusese reglementată de către Comitetul Naţional încă prin ordinul său din 8 decembrie 1848, când atrăgea atenţia acestora din urmă că trebuie să asculte numai de poruncile ce vin de la împărat prin Comanda Generală si Comitet, iar faţă. de conducătorii Administraturilor să manifeste supunere şi respect123.

Documentele Administraturii Alba reflectă destul de bine şi organizarea militară a românilor din zona sa de activitate şi din jur, de la formaţiunile săteşti până la prefecturi. De asemenea, sunt reflectate şi acţiunile acestor formaţiuni, mai ales cele rezultate din colaborarea, ca forţă publică, cu organele administraţiei civile. De fapt, încă la 30 noiembrie 1848 generalul Puchner ordonase tuturor comandanţilor militari să sprijine „oficiolatele provizorii şi administraturile de districturi”, pentru restabilirea ordinii şi liniştei publice, dându-le chiar patrule de siguranţă, în măsura în care permiteau operaţiunile militare. Totodată, Comanda Generală reglementase şi atribuţiunile Comitetului Naţional şi ale Administraturilor în privinţa „Landsturmului”, precizând că acestea trebuie numai să-1 mobilizeze, organizeze, înarmeze şi aprovizioneze la plecare124.

Atunci când anumite situaţii excepţionale impuneau, Administratura formează comisii speciale sau numeşte comisari cu misiuni precise. Amintim doar includerea lui Poruţiu din partea Administraturii şi a lui Pîclişan Gheorghe, prim-judele oraşului Alba Iulia, în comisia de anchetă a activităţii viceprefectului Simion Prodan-Probu, comisia de rechiziţii de vite pentru cetate formată din Pop Nicolae şi locotenentul Mînzat şi numirea lui Ioan Popovici de comisar pentru restituirea vitelor proprietarilor din zona Aiud-Vinţul de Sus (Unirea) - Cacova125.

Slujbaşii puşi în fruntea comunităţilor fără voia acestora sau din interese străine erau imediat revocaţi, administratura nerecunoscându-i ca „legiuiţi”126.

Se pare că datorită condiţiilor sanitare precare, determinate de războiul civil, Administratura a fost nevoita să-1 angajeze pe Carl Schochet ca „doctor de varmegye”127.

Documentele amintesc şi pe „juzii domneşti” de tristă amintire, care, apărând interesele nobililor locali, asupreau fără milă poporul iobăgit. Sunt numiţi, mai ales, cei din Benic şi Bărăbanţ, rolul lor încetând complet128.

Cei care nu respectau dispoziţiunile legale şi săvârşeau fapte grave erau arestaţi şi trimişi la Administratură. Aceasta îi depunea la arestul magistratului cu recomandarea de a fi bine îngrijiţi „până la venirea jurisdicţiuni în ţară”129.

Uneori, apăreau conflicte între comunităţi şi ofiţerii imperiali, fapt pentru care Administratura a intervenit în mai multe rânduri, cu energie, la comenduirea cetăţii, cerând ca militarii să nu se mai amestece în treburile civile130.

Ataşamentul românilor din comitatul Alba Inferioară faţă de Administratura lor a fost total. De aceea, mult timp după ce ea se transformă în Ocârmuirea Cercului (Bezirk) Alba, ei o vor numi, în continuare, Administratură, iar pe conducătorii ei administratori. La fel s-a întâmplat cu inspectoratele şi inspectorii.

Din documentele Administraturii rezultă că pe teritoriul ei de competenţă erau 5 oraşe cu magistrat: Alba Iulia, Aiud, Abrud, Cîmpeni şi Zlatna. La Alba Iulia şi Abrud sunt semnalate şi direcţiuni de poliţie, iar la Abrud o Sedrie Montană. Încă trei localităţi sunt pomenite, uneori, în documente ca fiind oraşe. Este vorba de Baia de Arieş, care are jude prim, de Ighiu, unde locuitorii sunt numiţi „orăşeni” şi de Teiuş, care se pare că avea privilegii mai vechi de oraş131.

De asemenea, s-a purtat corespondenţă sau sunt amintite în acte Administraturile din jur şi anume cele de la Blaj, Cetatea de Baltă şi Turda, precum şi magistratele Sebeş şi Ocna Sibiului132.

Date importante se găsesc în documente şi în legătură cu denumirea şi atribuţiunile altor instituţii de pe raza de activitate a Administraturii sau chiar din afara ei. Mai întîi amintim pe cele cu caracter fiscal, aflate în subordinea Tezaurariatului şi anume: Oficiul de Sare de la Partoş, Monetăria din Alba Iulia, Administraţia pădurilor din Cîmpeni, Provizoratul fiscal din Cricău, Percepţia din Alba Iulia şi Şpanatul (probabil minier) de la Baia de Arieş. Mai sunt amintite aşa zisele „distracturi” de sare, probabil nişte magazine pentru desfacerea ei, arendatorii de sare, un „procurator fiscal” care se ocupă cu cărţile cadastrale, steampurile de la Bucium, oficiul de schimb al aurului de la Roşia Montană înfiinţat de prefectul Buteanu şi altele133.

Condiţiile de război şi nevoile de aprovizionare ale armatei au determinat Comanda Generală să instituie la Sibiu un Comisariat Suprem Provincial, iar în teritoriu mai multe comisariate provinciale, care aveau scopul de a colecta şi depozita în magazinele militare contribuţia cetăţenilor şi a comunităţilor în cereale, furaje şi lemne de foc (aşa zisa „anona” n.n.).

Comisariatele provinciale au fost instituite de aşa natură încât să poată asigura proviziile din zonele cele mai bogate în rezerve, astfel că ele puteau fi suprapuse peste părţi din două sau mai multe districte. Un astfel de comisariat a funcţionat şi la Alba Iulia, utilizând depozitele cetăţii şi ale oraşului. În teritoriu acţionau comisari provinciali ajutaţi de ostaşi grăniceri. La depozitele „economatului” oraşului Alba Iulia se foloseau pentru lucru „haiduci”. După înăbuşirea revoluţiei în principat, la 8 noiembrie 1849 comisariatele provinciale sunt desfiinţate134.

Este important să amintim şi instituţiile militare pomenite în documente, întrucât acestea au jucat un rol deosebit în revoluţie. În primul rând amintim puternica garnizoană a cetăţii Alba Iulia care cuprindea un complex de instituţii cu diferite atribuţiuni, aşa cum au fost Comenduirea Pieţii, Judecătoria Militară (Auditoriul), Direcţia Locală de Fortificaţii, Spitalul Principal Militar, Poşta Militară, Magazinul de Aprovizionare cu Carne (Măcelăria), Magazinele de „anona” ale Comisariatului Provincial şi altele. De cetate ţinea şi „fabrica” de praf de puşcă situată pe hotarul dintre fortăreaţă şi satul Miceşti, mai aproape de acesta din urmă. Documentele mai amintesc Divizionul sau Escadronul de grăniceri călări de la Teiuş, Comenduirea pieţei din Orăştie şi alte formaţiuni militare de la Sebeş, Vinţul de Jos şi Turda135.

În sfârşit, dintre instituţiile ce mai apar în documente mai amintim, puternicele comunităţi evreieşti de la Alba Iulia şi Aiud, comunitatea grănicerilor din Bărăbanţ şi breasla tăbăcarilor din Alba Iulia (în documente „czehul”)136.

O mare atenţie a acordat atât Comanda Generală cât şi Administratura Alba Inferioară asigurării serviciului poştal, atât de necesar armatei şi administraţiei. Activitatea era condusă de Administraţia Superioară a Poştelor din Sibiu, iar în diferitele „staţii de poştă” funcţionau „poştal meşteri” şi „poştal expeditori”. Evenimentele războinice au făcut ca de mai multe ori legătura cu organele comandei generale din Sibiu să se întrerupă. Pentru acest motiv s-au făcut eforturi serioase de reluare grabnică a activităţii de poştă, mai ales pe ruta Cluj- Sibiu. Se căutau oameni competenţi pentru staţiile de poştă din Alba Iulia, Aiud, Vinţul de Sus (Unirea) şi Turda. Administratura Alba se ocupă mai ales de traseul Aiud-Turda care era complet dezorganizat dar şi de celelalte trasee districtuale. Astfel, se stabileşte ca în jurul Aiudului poşta să se împartă cu ajutorul unui slujitor şi a unui car cu 4 boi, se ordonă ca de la Ighiu „poştilionii” să vină de două ori pe săptămână, iar cu Administratura Blaj se hotărăşte ca la Sîntimbru să fie organizată o staţie comună de poştă cu 4 cai. Pentru Aiud se cerea Administraţiei Superioare a Poştelor din Sibiu o diligenţă şi 5 cai137.

O altă grupă de probleme reflectate de documentele Administraturii Alba Inferioară se referă la conţinutul activităţii sale administrative. În afara celor expuse până acum este necesar să precizăm că din acest punct de vedere putem distinge două etape: cea dinaintea asediului cetăţii Alba Iulia şi cea de după asediu. În prima avem de-a face cu afluxul procesului revoluţionar, în cea de a doua cu refluxul său.

În prima etapă Administratura a avut misiunea de a reinstitui ordinea şi siguranţa publică. Ea difuzează poporului proclamaţiile şi ordinele imperiale, face eforturi pentru oprirea disputelor, uneori violente, dintre foştii iobagi şi proprietarii de pământ, se străduieşte să oprească jafurile si abuzurile, să strângă şi să restituie celor păgubiţi bunurile, să reinstituie ordinea şi securitatea averilor şi a persoanelor în sate şi oraşe, prin reorganizarea administraţiei şi justiţiei. În destule cazuri ea a fost nevoită să utilizeze forţa, arestând şi judecind pe cei recalcitranţi.

Administratura a acordat o mare atenţie reglementării raporturilor sociale, pe baza dreptăţii. Acest principiu al dreptăţii sociale străbate ca un fir roşu întreaga ei activitate. Se insistă mult în cercetări, se consultă bătrânii comunităţilor şi se dau soluţiile cele mai juste posibil.

Deşi a răspuns multor cereri şi plângeri cu bunăvoinţă şi înţelegere, Administratura nu şi-a putut permite să se amestece în problemele nesancţionate legal de către împărat dar insistent revendicate de către ţăranii iobagi şi anume: în problema abolirii taxelor alodiale şi a intrărilor în posesie pe averile altora. Ea a cerut mereu să se respecte legile în vigoare, iar pentru reglementarea raporturilor de proprietate să se aştepte ieşirea „comisiei urbariale viitoare”.

În sarcina Administraturii a stat şi reglementarea disputelor dintre comunităţi pentru păduri, păşuni, mori şi pământ, licitaţiile bunurilor proprietarilor ucişi sau fugiţi cu rebelii, controlul străinilor şi aprobarea deplasărilor dintr-o localitate în alta, aprovizionarea populaţiei şi multe altele.

Ca organ administrativ ea a avut şi misiuni impuse de evenimentele războinice şi anume: aprovizionarea cu cele necesare, prin rechiziţii, a cetăţii Alba Iulia şi  a „castrelor” româneşti din munţi, mobilizarea „landsturmului” de câte ori a fost nevoie, îngroparea morţilor după lupte şi altele asemenea.

În etapa a doua, când era din ce în ce mai evidentă strădania imperialilor de a impune o administraţie militară şi de a trece cu vederea promisiunile făcute românilor, pe care nu-i mai considerau decât ca pe nişte „rebeli”, Administratura este împinsă în acţiunile de dezarmare şi desfiinţare a gărzilor naţionale româneşti, în acţiunile de prindere şi pedepsire a celor vinovaţi faţă de tron.

În acelaşi timp, ea face eforturi uriaşe pentru a combate lipsa de alimente şi foametea inerentă. Cu toate menajamentele, rechiziţiile sunt tot mai crunte, într-o zonă în care timp de peste 9 luni se luase tot ce se putea lua. Armatele ce trebuiau aprovizionate erau însă numeroase.

După încetarea ostilităţilor, pe adresa Administraturii vin tot mai multe plângeri ale celor păgubiţi şi cereri de restituire a bunurilor pierdute. Mulţi nu mai au nimic, fiind ars întregul lor avut.

Condiţiile impuneau acţiuni energice de recoltare a producţiei agricole prin contribuţia tuturor oamenilor apţi de muncă. De aici vor începe o seamă de conflicte cu prefecţii care mai ţineau încă lagărele concentrate, satele neavând mână de lucru.

Se începe mai organizat strângerea bunurilor risipite ale diferiţilor proprieari şi restituirea lor.

Apariţia unor boli rezultate din putrefacţia cadavrelor a impus măsuri sanitare speciale.

La toate acestea trebuiau să răspundă tot bieţii ţărani, care nu se mai vedeau scăpaţi de „forşponturi”.

Se mai spera încă în dreptatea împăratului, care avea însă să rămână un vis nerealizat al românilor generaţiei paşoptiste.

Documentele create de Administratura Alba Inferioară reflectă şi câteva aspecte interesante de ordin social. Se ştie că imediat ce s-au declanşat evenimentele revoluţionare, ţăranii români, în mare majoritate iobagi, s-au ridicat la luptă pentru dreptate socială fără rezerve. Documentele arată cu multă claritate două aspecte importante şi anume: faptul că mişcările revoluţionare ale ţăranilor s-au desfăşurat aproape permanent până târziu în toamna anului 1849 şi că ţăranii au primit vestea ştergerii iobăgiei ca pe un lucru firesc, inevitabil. Impresionează mai ales faptul că ei vorbesc de iobăgie ca de un lucru rămas mult în urmă, ca de un fapt petrecut demult, deşi nu trecuseră decât câteva luni de la proclamarea abolirii ei şi nu se luaseră nici un fel de măsuri pentru realizarea ei faptică. Ţăranii simţeau însă că aşa este drept şi se comportau ca atare.

Documentele Administraturii arată că pe teritoriul ei de competenţă au existat familii nobiliare de toate categoriile, care deţineau în proprietate aproape tot pământul arabil păşunile şi pădurile. Sunt amintite domeniile familiilor Kemeny, Teleki, Estherhazy, Barcsay, Banffy şi ale altora din nobilimea mare, mijlocie şi mică.

De asemenea, ni se pare important să reţinem că nu toţi ţăranii din satele comitatului Alba au fost iobagi. Ni s-a părut chiar că pătura ţărănimii libere a fost destul de groasă, astfel că acestei chestiuni i-ar trebui consacrat un studiu special, dată fiind importanţa ei pentru cunoaşterea structurii şi ideologiei generaţiei paşoptiste.

Câteva documente arată abuzurile nobilimii. Este vorba de faptul că iobagii din Stremţ trebuiau să exe­cute câte 7 săptămâni de robotă anual şi că erau deseori „răsplătiţi” cu câte 50 de beţe pe spinare, că multe locuri ale ţăranilor din Sărăcsău au fost luate în mod abuziv de către nobilul Barcsay, de alungarea din casă a unui iobag din Ighiu de către „domnul locului” si de multe altele13S. Mulţi foşti iobagi sau slujitori la curţile domneşti nu şi-au primit simbriile ani de zile139.

Răspunsul ţărănimii în timpul revoluţiei a fost prompt şi la obiect. Ea a expropriat castelele de bunuri, pământurile de recolte şi a luat în stăpânire pădurile şi păşunile, cu sentimentul că face un act de dreptate socială, că a luat ce i se cuvenea din rezultatele muncii ei istovitoare.

Documentele arată cum ţăranii din Limba au sechestrat toate bunurile proprietarilor din sat şi cum cei din Ţelna, Cricău, Lopadea Română şi din alte sate, întorşi din lagărele din munţi, au luat pentru ei toate bunurile bogătaşilor, inclusiv recolta de pe cîmp140. Nici pădurile n-au scăpat de devastări, mai ales cele ale episcopiei catolice din Alba Iulia răspândite peste tot în comitat141.

Pe drept cuvânt se plângea baronul Kemeny din Galda de Jos administraturii că ţăranii nu-1 lasă nici un moment în pace pentru a se ocupa de „economia” sa142. Era greu în acele momente ca ţărănimea dezlănţuită să mai înţeleagă ceea ce îi spunea administratura şi anume că proprietăţile trebuie să rămână aşa cum le-a găsit „ziua cea mare a liberării poporului din anul trecut”143.

Sînt reflectate în documente şi câteva cazuri de nobili care au refuzat să accepte ideea că iobăgia a fost desfiinţată şi care procedau ca atare. Astfel, ţăranii din Gîrbova de Jos se plâng Administraturii că văduva grofului Teleky Adam, venind din Cluj, le pretinde să-şi reia lucrul ca iobagi, altfel „îi va bate cu cătane”, iar cei din Stremţ arată că sunt siliţi la robote de către proprietarul Vass Ferencz, cu ajutorul ofiţerului imperial de acolo144. Atitudinea de sprijinire a nobilimii de către unii militari imperiali, în ciuda acţiunilor subversive ale acesteia, reiese şi din faptul că însăşi Comanda Generală ordonă Administraturii să ia măsuri pentru repunerea în drepturi a baronului Estherhazy la Şard145.

Puternicele mişcări cu caracter social ale ţărănimii din Transilvania sunt reflectate foarte bine şi de faptul că, mai ales în luna septembrie 1849, s-au emis numeroase proclamaţii şi ordine, care, sub ameninţarea pedepselor celor mai aspre, au încercat să le înfrîneze146.

Ca organ al revoluţiei, Administratura reflectă prin documentele ei si aspectele militare, belice ale acesteia. Se pare că ciocnirile începute la 21 octombrie 1848, cu ocazia dezarmării gărzilor maghiare, au fost destul de violente în unele sate, întrucât documentele semnalează mulţi morţi. Astfel, în scrisoarea lui Bărnuţiu către Poruţiu, din 24 decembrie, se vorbeşte de ungurii ucişi în lupta cu românii la Şard, iar într-o cerere adresată la 12 martie 1849 Administraturii, de către românii greco-catolici din Cricău, se arată că toţi proprietarii „rebeli” din sat, în frunte cu preotul lor reformat, s-au „prăpădit în timpul revoluţiei”. Din acest motiv cricăuanii cereau dreptul de a folosi biserica reformată ca lăcaş de cult, ceea ce evident nu li s-a aprobat147. Probabil tot din cauza unor astfel de confruntări. ţăranii din Limba vorbeau de „viforoasele timpuri din toamna trecută”148.

În răstimp de două luni românii se organizează din punct de vedere militar. Documentele numesc diferitele formaţii din comune şi oraşe, amintesc de „lagăre” sau „castre”, redau numele a zeci şi zeci de lăncieri, vânători (puşcaşi) vicecăpitani şi căpitani, precum şi numele tribunilor, viceprefecţilor şi prefecţilor din raza de activitate a Administraturii Alba şi din zonele învecinate cu aceasta. Din motive de spaţiu redăm aici numai numele prefecţilor şi viceprefecţilor cu care Administratura a purtat corespondenţă şi anume: Avram Iancu, Axente Sever, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petre Dobra şi, respectiv Simion Prodan-Probu, Ioan Boer, Ioan Balaş, Ioachim Băcilă şi Anton Rozor149.

În diferite locuri sunt organizate lagăre stabile, cu un număr oarecare de lăncieri şi vânători feciori. În faţa intenţiilor vădite ale Comandei Generale de a dezarma pe români după succesele militare efemere din noiembrie-decembrie ale armatelor imperiale şi de lăncieri, Comitetul Naţional îndeamnă pe prefecţi să ţină taberele în ordine, deoarece încă nu s-a dat oficial ordinul de dezarmare150.

Dezastrul de la Ciucea, provocat de părăsirea fără luptă a frontului din faţa armatelor maghiare conduse de Bem de către fricosul şi incapabilul general Wardener, avea să schimbe însă cursul evenimentelor. Surprinsă de succesele rapide ale „insurgenţilor”, care înaintau destul de rapid spre sudul şi estul Transilvaniei, Comanda Generală apelează din nou la ajutorul românilor, ordonând la începutul lunii ianuarie 1849 convocarea urgentă a „landsturmului”, pentru care şi instituie o comisie specială151. Căpitanul Hild de la Administratura Alba este rechemat !a unitatea sa152. În acelaşi timp Comanda Generală nu uită, deşi nu era momentul cel mai potrivit, să ceară Administraturilor desfăşurarea unei largi publicităţi privind actul de abdicare la tron al împăratului Ferdinand în favoarea lui Francisc losif153.

Românii răspund prompt la chemarea imperialilor, sporind mult numărul lăncierilor şi aşezând noi lagăre care închideau intrările în munţi. Sunt pomenite în documente lagărele de pe Iară (Cacova sau în împrejurimi), de la Aiud - Măgina condus de Prodan-Probu, Stremţ condus de tribunul Ioan Popovici, Benic, Cricău, Bucerdea, Ighiu, pe Ampoi, Vurpăr, Abrud, Cîmpeni şi altele, precum şi numeroase sate care au dat „logăreni”154.

Pe lângă tribunate, viceprefecturi şi prefecturi Comanda Generală şi cea a cetăţii Alba Iulia repartizează ofiţeri imperiali pentru a asigura conducerea lor tactică.

La Administratură s-a înregistrat în luna ianuarie 1849 şi cererea maiorului Riebel, care apăra zona din jurul podului de peste Mureş de la Partoş, în care afirma că are nevoie de un comisar civil pentru a se îngriji de provizii155.

Îngrijorat de mersul evenimentelor, magistratul din Sebeş roagă cu insistenţă Administratură Alba să-i dea de ştire când se va apropia „duşmanul”156.

Nevoile de muniţie pentru armată determină Comanda Generală să ordone Administraturii să scutească pe lucrătorii din Miceşti de la „fabrica de prav” de convocarea la lagăr157. Totodată sînt lansate apeluri pentru recrutarea de voluntari români în armata imperială şi ordine de prindere şi arestare a capilor „rebeliunii”158.

Toate aceste acţiuni se desfăşoară pe fondul unor puternice mişcări ţărăneşti de expropriere a moşiilor. Se dau ordine peste ordine Comitetului Naţional, Administraturilor, prefecţilor şi comandanţilor imperiali pentru înfrânarea devastărilor. La Administratură Alba Inferioară ajung atât ordine ale Comandei Generale şi Comitetului Naţional, cit şi ale comandei cetăţii Alba Iulia. Până şi prefectul Axente Sever cere Administraturii să pedepsească „prădăciunile”, iar viceprefectul Prodan-Probu îi raportează acesteia că nu-i poate opri cu nici un chip pe stremţeni de la devastări, cerând un „ductor militar” de ajutor159.

Între timp se produce catastrofa Aiudului, arderea lui aproape totala, soldata, bineînţeles, cu mulţi morţi. Se dau ordine severe pentru îngroparea cadavrelor atât din partea organelor militare, cât şi din partea Administraturii, încât în Aiud şi Aiudul de Sus din fiecare casă era obligat un om să participe la activitatea „comisiunii de îngropare a morţilor”160.

De teama unor excese ale ţăranilor înarmaţi din Vurpăr, comanda cetăţii Alba Iulia trimite acolo o companie de soldaţi care îi dezarmează. Şi tot de teama unor excese ale spiritelor agitate, Administratură ordona tuturor formaţiunilor militare româneşti din raza sa de activitate să ia cele mai severe măsuri pentru apărarea vieţii maghiarilor şi evreilor161.

O mare problemă frământa însă, deopotrivă, pe români şi pe imperiali. Retraşi spre munţi sub presiunea armatelor de cordon maghiare, lagărele şi locuitorii munţilor, lipsiţi de provizii, erau ameninţaţi cu foametea. Pe de altă parte, cetatea deschide o campanie necruţătoare de aprovizionare cu cereale, furaje, vite şi lemne în vederea unui eventual asediu. Conducătorii militari români primesc dreptul de a face rechiziţii legale (emiterea de bonuri). Cu o jignitoare insistenţă însă Comanda Generală le atrage mereu atenţia asupra deosebirilor dintre „rechiziţii şi jafuri”.

Sunt luate măsuri urgente. Documentele arată eforturile făcute de către prefectul Axente Sever, viceprefecţii Ioan Balaş, Ioachirn Băcilă, Prodan-Probu, Anton Rozor şi de alţi conducători români pentru rechiziţionarea de alimente, furaje şi ustensile pentru cai. Din loc în loc se fac „magazine” pentru lagăre. Pe adresa Administraturii sosesc mereu apeluri din partea „castrelor muntene”, unele semnate de Avram Iancu, pentru aprovizionarea cu alimente.

Din cauza concurenţei cu cetatea se ajunge la conflicte, mai ales între viceprefecţii Balaş si Băcilă pe de o parte şi locotenentul Mînzat pe de alta.

Mînzat acuză lagărele din munţi că „numai stau şi mănâncă; pot mânca şi cucuruz”. Administratura protestează pe lingă comanda cetăţii, determinând-o să dispună îmblătirea de cereale pentru lagărele româneşti162. Din acest motiv judele şi juraţii din Ighiu roagă Administratura să nu fie duşi la lagăr oamenii din localitate care se ocupă cu treieratul cerealelor163.

Situaţia militară tot mai gravă şi pericolul foametei determină Comanda Generală să interzică categoric obişnuita fierbere a „vinarsului de bucate” şi să dispună inventarierea riguroasă a bunurilor rămase de la proprietarii morţi sau fugiţi cu „rebelii”164.

În această perioadă se produce şi arestarea lui Prodan sub acuzaţia că el ar fi aprins Aiudul sau a ordonat aprinderea lui. Sunt impresionante actele care vorbesc de soarta nefericită a acestui fruntaş român acuzat pe nedrept, între care şi cel care consemnează donarea de către Administratură a 10 florini pentru cel arestat în cetate165.

De 10 martie 1849, cu o zi înainte de căderea Sibiului în mâinile armatelor conduse de Bem, comanda cetăţii dă ordin Administraturii să strângă „landsturmul românilor” în jurul oraşului Alba Iulia, pe ziua de 11 sau 14 martie (data greu descifrabilă n.n.), urmând să stea sub comanda ofiţerului imperial Brandmayer. Administratura transmite ordinul urgent tuturor prefecţilor şi viceprefecţilor „legioanelor române” din zona sa166.

Răspund prompt românii din Ampoiţa şi din alte sate, iar la 16 martie raportează şi Iancu că a strâns landsturmul în munţi167. Este perioada în care actele Administraturii vorbesc de „situaţia grea a ţării” si de faptul că se aşteaptă cu nerăbdare ,,o zi de pace”168.

În această perioadă spitalul militar al cetăţii era plin de răniţi de pe fronturi, efectivele acestora ridicându-se la peste 2000 de persoane. Tot din această perioadă datează şi scrisoarea lui Poruţiu şi Fink către Iancu, prin care i se furnizează acestuia informaţii militare169.

Din timpul asediului cetăţii Alba Iulia, în care         s-a adăpostit şi Administratura Alba Inferioară, nu   s-au păstrat documente. Ele reapar după 26 iulie 1849.

Încă înainte de a înăbuşi revoluţia din Ungaria şi Transilvania, imperialii dau ordine şi proclamaţii pentru dezarmare. Sunt cunoscute proclamaţiile lui Haynau din l iulie, Dörsner din 24 iulie şi Wohlgemuth din 11 august 1849170.

După capitularea insurgenţilor la 13 august însă, singura preocupare a curţii vieneze este de a-i dezarma pe români şi de a reinstaura în Transilvania vechea stare de lucruri anterevoluţionară. Guvernanţii se tem enorm de intenţiile românilor de a-şi impune drepturile prin formarea unei gărzi naţionale permanente. Probabil s-a aflat şi de scrisoarea colonelului Stein, adresată la 9 august lui Axente Sever, prin care acesta îndemna pe români să ocupe cetatea Alba Iulia şi să ţină trupe naţionale pentru a-şi putea cuceri drepturile naţionale171.

Că prefecţii români Iancu şi Axente au avut intenţia să reţină pe gardiştii români înarmaţi şi grupaţi în formaţiuni regulate o spun cu claritate documentele Administraturii Alba Inferioară. Astfel, din intervenţia lui Mădăraş Petru şi Adam Luca, lăncieri din Cricău ai lui Axente, trimisă Administraturii pentru a fi lăsaţi la vatră, aflăm că prefectul lor i-a pus să jure în cetatea Alba Iulia, desigur împreună cu ceilalţi membri ai oastei sale, „cum că vom sta cu Domnia sa ori şi când precum am şi stat şi am sta”. La curent cu poziţia imperialilor faţă de „landsturmul” românilor, Administratura îl „provoacă” pe Axente să elibereze din lagăr capii de familii şi pe cei ce sunt singuri la casele lor, pentru a putea contribui la „greutăţile publice” şi pentru a nu „împiedica mersul administraţiei” 172.

Comanda Generală reacţionează şi ea emiţând la 20 august o proclamaţie, prin care, afirmându-se că prefecţii şi tribunii au dat ordine scrise şi verbale de a se aduna din nou landsturmul în vederea instituirii unui „lagăr românesc”, se interzice categoric acţiunea sub ameninţarea pedepselor cuprinse în „legea marţială”. Administratura notează pe proclamaţie că este necesar sa fie adusă la cunoştinţă „miliţiei româneşti” şi în adunări populare. Ea o difuzează spre publicare celor 5 inspectori subordonaţi, notându-i separat pe Iancu ca prefect şi pe Boer ca viceprefect de Abrud, ca dovadă că landsturmul din munţi încă nu era dezarmat la 28 august 1849173. Ceilalţi prefecţi şi-au încetat probabil activitatea în zona muntoasă, iar Axente s-a reîntors la Blaj, la reşedinţa legiunii sale. Trebuie reţinut că la 12 martie 1849 pe teritoriul de competenţă al Administraturii Alba se aflau prefecţii Iancu, Balint şi Dobra, acesta din urmă păstrându-şi titlul şi după desfiinţarea prefecturii sale şi integrarea ei în Auraria Gemina174.

Abia instalat la Sibiu, guvernatorul Wohlgemuth emite la 2 septembrie „înştiinţarea” sa pentru dezarmarea „landsturmului românesc”. Ea este expediată de Administratură pentru publicare numai în zona muntoasă şi anume inspectoratelor Ighiul Superior, Cîmpeni şi Aiud, precum şi magistratelor de la Zlatna, Abrud şi Baia de Arieş175. Scurt timp după aceea îşi începe activitatea în zona Administraturii Alba o comisie militară mobilă, de la Benic şi Vurpăr peste munţi, „până la marginile Ungariei”, „pentru dezarmarea poporului”. Administratura ordonă tuturor juzilor din comitat să dea „deplină ascultare către aceasta comisiune”, să „extrădeze” armele „poftite”, precum şi toate persoanele „compromitate”176.

Se pare că rezultatele acţiunii comisiei au fost departe de aşteptări şi că poporul continua să asculte numai pe prefecţii şi tribunii săi, întrucât, în urma unui ordin al Districtului Militar Alba din 26 septembrie 1849, Ocârmuirea cercului Alba se adresează din nou celor 5 inspectorate şi lui Avram Iancu, transmiţând ordinul guvernatorului ca prefecţii şi tribunii să-şi înceteze complet activitatea şi să fie consideraţi numai „ca nişte privaţi”. Din ordin rezultă că prefecţii şi tribunii, atribuindu-şi dreptul de „jurisdicţiune”, ar fi făcut „estorsiuni pe sate”177.

Din cauza unor noi agitaţii în zona Trascăului, unde satele româneşti au fost din nou atacate de către proprietarii maghiari din Rimetea şi Colţeşti, sprijiniţi de cei din Scaunul Arieşului şi în urma zvonului că moţii din Bucium s-ar pregăti să atace Zlatna pentru a-şi lua îndărăt cele duse din sat de către insurgenţi în timpul campaniei de vară178, măsurile de reprimare se intensifică.

Considerându-se zona cea mai periculoasă din principat, spre comitatul Alba încep să fie deplasate forţe armate. Astfel, este deplasat la Alba Iulia întreg .Regimentul I de graniţă român, este readus de la Tîrgu Mureş la Teiuş Divizionul de grăniceri călări, iar în zona Cut-Sebeş-Romos este deplasat un batalion de graniţă din Banat

În acelaşi timp sunt aduse în Transilvania noi unităţi de cavalerie „sirmiene” pentru a întări efectivele armatei imperiale179. Alte măsuri se referă la instituirea unor „comisii de purificare” pentru anchetarea celor ce au participat la „rebeliune”, indiferent de naţionalitate, la instalarea unui punct de dezarmare la podul peste Mureş de la Partoş, la activizarea poliţiei imperiale şi altele180.

Se pare că totuşi românii nu au predat toate armele, întrucât după 10 octombrie 1849 Districtul Alba cere rapoarte cu satele care încă nu au fost dezarmate şi tot el fixează ca ultim termen de ridicare ,,a armelor tăinuite” sfîrşitul lunii noiembrie 1849181.

După 12 noiembrie va începe şi anchetarea lui Avram Iancu pentru ascunderea de arme, tunuri si muniţie, precum şi pentru banii cheltuiţi din casa sta­tului în timpul revoluţiei182.

Documentele create de Administratura Alba Inferioară se. referă şi la rechiziţiile nemiloase, precum şi la permanentele „forşponturi” la care erau supuşi românii de pe teritoriul său de competenţă după înăbuşirea revoluţiei, care şi aşa îi spoliase total. Dând dovadă de lipsă de umanism, comandamentele militare imperiale ordonau cu brutalitate, spre exemplu, ca pentru cei 7860 de prizonieri maghiari din subteranele cetăţii Alba Iulia să se aducă permanent tot atâtea bucăţi de pîine, cu 48 de care de transport, iar pentru „miliţia transanie” (armatele în trecere n.n.) să se asigure 3150 de porţii de fân şi tot atâtea de ovăz.

Pentru a putea asigura aceste provizii si transportul lor, Administratura Alba apelează la 28 de sate de pe ambele maluri ale Mureşului pentru pâine şi la 18 sate numai din subordinea sa pentru furaje.

Faptul îl nemulţumeşte profund pe Axente Sever care adresează Administraturii un protest faţă de spolierea forţată a lăncierilor care au luptat 4 luni în ,,castre”.

El cere să se ia cele necesare de la curţile boiereşti şi dacă nu e nimeni în stare să o facă, să-1 împuternicească pe el cu această misiune183.

Din aceiaşi perioadă semnalăm un fenomen deosebit de important pentru cunoaşterea atitudinii poporului român faţă de naţionalităţile conlocuitoare, faţă de cei egali lor ca situaţie socială. Întrucât lucrau deja comisiile de anchetă, comunităţile din Decea, Micoşlaca şi Ormeniş dau mărturii pentru locuitorii unguri din cadrul lor să nu au năpăstuit pe nimeni şi că trăiesc, din totdeauna, bine împreună.

„Ţăranii unguri au fost slujbaşi de mai înainte ca şi noi” se arată în atestatele satelor Decea şi Micoşlaca184.

În sfârşit, actele Administraturii amintesc şi pagubele enorme rezultate în urma revoluţiei în zona sa. Mii de oameni au murit, alte mii au rămas fără avut, zeci de sate au fost arse.

Astfel, la 23 august 1849 Fink raporta că din comitatul Alba Inferioară au murit mii de oameni, o parte au fugit, o altă parte sunt înrolaţi în „miliţii”, iar cei care au rămas sunt prea puţini pentru a putea suporta sarcinile de aprovizionare185. Câteva zile mai târziu Administratura raportă mai multor foruri că Aiudul este aproape în întregime distrus, încât abia mai are 50-60 de locuitori permanenţi186.

Multe sate, mai ales din zona de contact cu Munţii Apuseni, au fost arse total sau parţial. Documentele amintesc Bedeleul, Cacova, Măgina, Poiana, Vale, Aiudul de Sus, Geoagiul de Sus, Stremţul, Tibrul, Benicul, Bucerdea Vinoasă şi altele. Szilagyi Farkaş arată că şi oraşul Alba Iulia a suferit pierderi de cca. 500.000 florini. Oraşului i-au fost complet distruse comerţul şi vitele, iar multe case au ars sau au fost avariate187.

 

***

Problematica cuprinsă în documentele Administraturii Alba Inferioară este mult mai amplă decât am reuşit noi să o prezentăm. Pe lingă aceasta, temele tratate sunt ilustrate cu o seamă întreagă de amănunte asupra cărora noi nu ne-am mai putut opri. Şi care amănunt nu este important, la urma urmei, dacă este vorba de administraţia românească paşoptistă din Transilvania?

Credem că este necesar ca acest adevărat „examen de maturitate” al naţiunii române din Transilvania, ca entitate socială de sine stătătoare, care a fost administraţia românească, să fie tratat de istoriografia noastră nouă sub toate aspectele sale.

În această privinţă noi am încercat doar să deschidem un drum.

                                                                                                      Ioan Pleşa

                                                                                                       Liviu Palihovici

 

Note:

118 Ştefan Manciulea, op. cit,, pp. 255-256; Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, pp. 206, 241, 392, 398-400 şi 406.

119 D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg. nr. 1-6/1849 şi actele de la nr. 292 la 856.

120 Ibidem, act nr. 594/1849.

121 Ibidem, act nr. 837/1849 şi fond Districtul Alba, act nr. 308/1849,

122 Ibidem, act nr. 669/1849.

123 Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit, doc. nr. 171 (122v); un exemplar incomplet din ordin a fost publicat de Şt. Manciulea, op. cit., p. 268.

124 Ibidem, doc. nr. 21 (20v); Şt. Manciulea, op. cit., p. 265.

125 D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 253, 502, 503 şi 508; reg. nr. 2/1849, nr. de înreg. 726.

126 Ibidem, reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 611; reg. index nr. 6/1849, nr. de înreg. 87, litera R.

127 Ibidem, reg. nr. 6/1849, nr. de înreg, 107, litera S şi actele Cercului Alba, reg. nr. 2/1849, nr. de înreg. 1005.

128 Ibidem, reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 462 şi 608.

129 Ibidem, nr. de înreg. 489.

130 Ibidem, reg. nr. 2/1849, nr. de înreg. 756 şi 818; Silviu Dragomir, op. cit.,vol. II, p. 218.

131 Ibidem, reg. nr. l şi 2/1849, nr. de înreg. 276, 489, 507, 571, 640, 711, 735, 743, 754, 758, 759, 796, 814, reg. nr. 6/1849 nr. de înreg. 25, literele G şi M; fond Districtului Alba, act nr. 308/1849  şi Silviu Dragomir, op.  cit., vol.  II, p. 262.

132 Ibidem, reg. Nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. 203, 230, 324, 439, 583, 617, 625, 626, 689, 701; 24 şi 111, litera M.

133 Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849; nr. de înreg, 29, 80, 190, literele B, G şi P, 443, 447, 464, 465, 686, 728,  883 şi altele; Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, pp. 287-288.

134 Ibidem, reg. nr. l, 2, 4 şi 6/1849; nr. de înreg. 13, 54, 93, 133, literele C şi S, 494, 580, 605, 623, 644. 645, 651, 691 şi 1688.

135 Ibidem, nr.  de înreg.  72 şi  132, literele F, G şi K, 253,  281,  307, 499, 514, 524, 568, 588, 602, 625, 688, 779, 848 şi 1038, 1H8.

136 Ibidem, reg. nr. l şi 6/1849, nr. de înreg. 81, 151, 165, 173, şi 176, literele C şi T şi nr. 223.

137 Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. 46, 72, 136 şi 137, lit C, F, K şi P, 299, 348, 381, 471, 628, 660, 737, 740, 796.

138 Ibidem, reg. nr. l şi 2/1349, nr. de înreg. 235, 356 şi 789.

139 Ibidem, nr. de înreg. 252, 260, 285, 315, 418, 419.

140 Ibidem, nr. de înreg. 259, 500, 530, 577.

141 Ibidem, nr. de înreg. 631, 760.

142 Ibidem, nr. de înreg. 622.

143 Ibidem, act nr. 662/1849.

144 Ibidem, actele Cercului Alba, act nr. 902 şi 1356/1849.

l45 Ibidem, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg. nr. 1/1849, nr. de în-reg. 280.

146 Ibidem, actul cu nr. 844; actele Cercului Alba cu nr. 953, 954 şi altele.

147 Ibidem, actul nr. 392 şi Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit., doc. nr. 178 (130v); publicată de Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 206.

148 Ibidem, nr. de înreg. 259.

149 Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. şi actele nr. 27, 80, 98, 104, 128, 138, 180, 197, 199, 219, 239, 241, 245, 248, 253; şi altele (peste 55 de nr. de înregistrare şi acte), lit. A, B, P, R.

150 Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit., doc. nr. 171 (122v).

151 D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg. nr. 6/1849, nr. de înreg. 8 şi 16, literele G şi L.

152 Ibidem, nr. de înreg. 8, litera H.

153 Ibidem, nr. de înreg. 15, litera G.

154 Ibidem, nr. de îirareg. şi actele nr. 199, 218, 223, 248, 274, 275, 279, 287, 289, 292, 305, 306, 320, .327, 331, 338, 346,  349, 372, 389, 397; 411, 415, 421, 437, 446, 528, 584, 595, 618, 788, 869.

155 Ibidem, reg. nr. 6/1849, nr. de înreg. 63 şi 70, litera R.

156 Ibidem, nr. de înreg. 111, litera M,

157 Ibidem, nr. de înreg. 132, literele G şi K.

158 Ibidem, nr. de înreg. 90 şi 183, litera G.

159 Ibidem, nr, de înreg. 9, 19, 49, 82, 128, 138, 219, literele A, C, G şi P.

160 Ibidem, nr. de înreg. 191 şi 195, litera P, 207 şi 216.

161 Ibidem, nr. de înreg. 218, litera V şi 349.

162 Ibidem, nr. de înreg. şi actele nr. 124 si 168, literele A şi C, 227, 238, 245, 292, 331, 361, 389, 397, 436, 584, 595 şi altele; Silviu Dragomir, op.  cit., vol. II, pp. 217, 220, 224.

163 Ibidem, nr. de înreg. 167, litera I.

164 Ibidem, nr. de înreg. 55, 81, 165,  173, literele G şi V, 236, 341, 393  şi altele.

165 Ibidem, nr. de înreg, 241, 253, 444,

166 Ibidem, nr. de înreg. 375.

167 Ibidem, nr. de înreg. 415 şi actul nr. 390.

168 Ibidem, nr. de înreg. 408 şi 469.

169 Ibidem, nr. de înreg. 307; Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit., doc. nr. 136 (87 v).

170 Ibidem, nr. de înreg 565, actele Cercului Alba Inferioară, nr. 1158 şi dos.1/1849, fila 1.

171 Virgil Popescu-Rîmniceanu, op. cit., p. 291.

172 D.A.N. Alba, fond Prefect, jud. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, act nr. 573, înregistrat la 23 august 1849.

173 Ibidem, act nr. 627.

174 Ibidem, actele nr. 384 şi 615.

175 Ibidem, act nr. 738, nr. de înreg. 780 şi actele Cercului Alba, act nr. 1158.

176 Ibidem, act nr. 768 din 12 septembrie 1849.

177 Ibidem, actele Cercului Alba, act nr. 956.

178 Ibidem,   actele  Ad-turii   Alba  Inferioară,  actele  nr.   560,  625,   626,   743.

179 Ibidem,  actele Cercului Alba,  nr.  de înreg.  şi  actele  nr.  901. 920, 960, 1118.

180 Ibidem, nr. 998, 1009, 1036, 1084, 1150.

181 Ibidem, nr. 1070, 1422, 1534.

182 Ibidem, nr. 1665 şi 2360.

183 Ibidem, actele Ad-turii Alba Inferioară, actele nr. 580, 587 şi 623.

184 Ibidem, act nr. 547.

185 Ibidem, act nr. 588.

186 Ibidem, act nr. 628, din 30 august 1849.

187 Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. şi actele cu nr. 57, 82, litera. F; 385, 387, 422, 430, 588, 614, 681, 708, 751, 820, 836; actele Cercului Alba, n. 898, 900 şi 922; Szilagyi Farkas, op. cit., p. 404.