II
(Continuare
din DACOROMANIA, nr.25)
Documentele
rămase de la Administratura Alba Inferioară sunt relativ puţine;
suficiente însă pentru a reconstitui activitatea ei, precum şi
o seamă de evenimente şi fapte din timpul revoluţiei paşoptiste.
Este vorba de 282 acte cuprinse între 3 martie şi 21 septembrie
(inclusiv) 1849, la care se adaugă volumele 2 şi 3 ale
registrului de intrare-ieşire pe anul 1849, respectiv de la nr. de înregistrare
198 din februarie, până la nr. 864 din 21 septembrie. Volumul I al
registrului de corespondenţă (nr. de înregistrare de la l la
197 din ianuarie - februarie 1849) nu s-a păstrat, dar el poate fi
suplinit prin indexul alfabetic pe anul 1849, care consemnează şi
actele de la nr. 1 la 197.
Dintre
cele 282 de acte păstrate multe nu mai au anexate documentele
intrate, ci doar aşa numitele „foi de referinţă”. Prin
rezumatele documentelor, prin rezoluţii şi, mai ales, prin
conceptele de răspuns, acestea suplinesc însă foarte bine
documentele lipsă.
Este
posibil ca documentele care lipsesc din fondul arhivistic al instituţiei
să se fi rătăcit sau distrus în timpul refugiului
Administraturii în cetate. Dintre documentele rătăcite 5 au
ajuns în arhiva lui Ladislau Csanyi, fiind publicate mai apoi de Ştefan
Manciulea şi republicate de Silviu Dragomir.
Scrisorile
din 24 decembrie 1848 a lui Bărnuţiu către Poruţiu
şi din 21 martie 1849 a lui Poruţiu şi Fink către
Iancu, publicate şi ele de către Silviu Dragomir, nu par să
fi avut caracter oficial, întrucât nu au semne de arhivare. Ele întregesc
însă informaţiile în legătură cu activitatea
Administraturii Alba Inferioară118.
Din
punct de vedere arhivistic este important să se reţină că
registratura Cercului Alba Inferioară a continuat-o pe cea a
Administraturii, astfel că din 22 septembrie 1849 aceasta înregistrează
actele cu nr. 865 în continuare. A fost şi aceasta o dovadă a
eforturilor depuse de către fruntaşii români pentru asigurarea
continuităţii instituţiei create de ei în revoluţie.
Şi indexul alfabetic este condus în continuare până la sfârşitul
anului 1849.
Actele
Administraturii Alba Inferioară asigură continuitatea fondului
Prefecturii judeţului Alba pe perioada 25 decembrie 1848 - 21
septembrie 1849, astfel că au fost integrate, ca o parte structurală
aparte, în acest fond.
Tot
din punct de vedere arhivistic ni se pare important să mai menţionăm
că suportul de hârtie al documentelor ce formează fondul
Administraturii furnizează date interesante în legătură cu
morile de hârtie existente în principatul Transilvaniei şi în
afara sa şi cu circulaţia hârtiei de la producător la
consumatori. Cercetarea acestei hârti suport oferă, de asemenea,
informaţii utile pentru stabilirea cronologiei unor documente
nedatate din aceeaşi perioadă.
Astfel,
este interesant că pentru confecţionarea registrelor de
intrare-ieşire Administratura a utilizat hârtie produsă la
Strungari (scris Strugar n.n.) în 1842 şi 1843 şi la Bîrgău
(Borgo), precum şi de la firma P.G.FREK. Pentru index s-a folosit hârtie
produsă la Făgăraş în anii 1830 şi 1831.
Pentru
„foile de referinţă” şi pentru cămăşile
de protecţie ale documentelor a fost folosită hârtie Roskany
nr. 4/1842 şi nr. 2/1844 şi Strungari nr. l şi 2/1842.
Documentele intrate dar şi unele dintre cele create de către
Administratură sunt scrise pe hârtie de la Bîrgău nr. l, 2
şi 4, Aiud (N. Enyed) nr. l şi 2/1844 şi nr. 4, Orlat (Orlath)
nr. 2/1836, .Sibiu (Hermanstadt) din 1839, Cîrţişoara (Kertzisora),
A, M. Rekes (probabil Revetiş), Dios-Gyori, Topschau, Gorgen..., I
(sau S). D. 1844, P. G. FREK nr. 1/1845, nr. l şi 3/1847 şi
altele mai greu identificabile119.
Cercetările
pe care le-am întreprins pentru clarificarea problemelor legate de
administraţia românească din timpul revoluţiei de la
1848-1849 ne fac sa credem că arhiva Administraturii Alba Inferioară
este printre puţinele care s-au mai păstrat, dacă nu chiar
unica. Aceasta îi ridică, evident, valoarea documentară, motiv
pentru care ar trebui ca în viitorul apropiat să fie publicată
în întregime, sub forma unui volum de documente.
***
Documentele
Administraturii Alba Inferioară reflectă o mulţime de
probleme din perioada revoluţiei paşoptiste. Fără a
avea pretenţia că le vom epuiza, prezentăm, în continuare,
câteva dintre ele.
În
primul rând, aceste documente reflectă organizarea administraţiei
româneşti însăşi din acea epocă de glorie, privită
ca un proces în desfăşurare. Sunt denumite organele din sate,
oraşe şi inspectorate, sunt amintiţi juzii, juraţii,
notarii, inspectorii şi alţi funcţionari din administraţie
şi justiţie cu atribuţiunile lor, mulţi dintre ei cu
numele. Actele vorbesc de alegeri sau de numiri în funcţii. Acolo
unde treburile nu merg bine sau sunt nemulţumiri, acolo unde poporul
o doreşte, se fac noi alegeri.
Administratura
are grijă să fie respectată atât legalitatea cit şi
vechile obiceiuri de obşte. Astfel, atunci când, după ridicarea
asediului cetăţii Alba Iulia, românii din oraş au cerut să
fie repus în activitate magistratul, ea dispune ca pentru aceasta să
se convoace o adunare, conform reglementărilor Comandei Generale
şi drepturilor prescrise ale oraşului „întru administraţiunea
poporului”120.
Şi
inspectorul Dionisie Şuluţiu raportează că în satele
din cercul său la numirea juzilor, juraţilor şi a notarilor
a trebuit să ţină cont de „pofta comunităţilor”.
La Abrud, primii care erau consultaţi în astfel de probleme erau „centumpaterii”,
bătrânii de peste 100 de ani121.
În
scrisoarea sa din 28 august 1849 adresată Administraturii, prefectul
Iancu, considerând numirile din oficiu de-a dreptul periculoase pentru
liniştea publică a zonei din munţi, o sfătuia să
organizeze alegeri democratice, întrucât în acea zonă liberă
nu au fost suspendate nici un moment legile civile.
Răspunzând,
Administratura are ocazia să afirme că ea, fiind „populară”,
nu vrea să „excludă poporul de la drepturile sale constituţionale”
şi deci nici de la dreptul de a-şi alege dregătorii civili.
Apreciind că a primit mandat numai „spre folosul poporului”,
Administratura arată că ea a lucrat tot timpul pentru „binele
împărăţiei şi a Naţiei Române”.
Este
folosit prilejul pentru a i se reaminti lui Iancu ca Administratura este răspunzătoare
pentru acţiunile sale numai în faţa Comandei Generale (acţiunea
se petrece după dizolvarea Comitetului Naţional Român n.n.)
şi, prin aceasta, în mod indirect, că prefecţii din raza
sa de activitate îi sunt subordonaţi122.
Problema
raporturilor dintre Administraturile de districte şi prefecţi
fusese reglementată de către Comitetul Naţional încă
prin ordinul său din 8 decembrie 1848, când atrăgea atenţia
acestora din urmă că trebuie să asculte numai de poruncile
ce vin de la împărat prin Comanda Generală si Comitet, iar faţă.
de conducătorii Administraturilor să manifeste supunere şi
respect123.
Documentele
Administraturii Alba reflectă destul de bine şi organizarea
militară a românilor din zona sa de activitate şi din jur, de
la formaţiunile săteşti până la prefecturi. De
asemenea, sunt reflectate şi acţiunile acestor formaţiuni,
mai ales cele rezultate din colaborarea, ca forţă publică,
cu organele administraţiei civile. De fapt, încă la 30
noiembrie 1848 generalul Puchner ordonase tuturor comandanţilor
militari să sprijine „oficiolatele provizorii şi
administraturile de districturi”, pentru restabilirea ordinii şi
liniştei publice, dându-le chiar patrule de siguranţă, în
măsura în care permiteau operaţiunile militare. Totodată,
Comanda Generală reglementase şi atribuţiunile Comitetului
Naţional şi ale Administraturilor în privinţa „Landsturmului”,
precizând că acestea trebuie numai să-1 mobilizeze, organizeze,
înarmeze şi aprovizioneze la plecare124.
Atunci
când anumite situaţii excepţionale impuneau, Administratura
formează comisii speciale sau numeşte comisari cu misiuni
precise. Amintim doar includerea lui Poruţiu din partea
Administraturii şi a lui Pîclişan Gheorghe, prim-judele oraşului
Alba Iulia, în comisia de anchetă a activităţii
viceprefectului Simion Prodan-Probu, comisia de rechiziţii de vite
pentru cetate formată din Pop Nicolae şi locotenentul Mînzat
şi numirea lui Ioan Popovici de comisar pentru restituirea vitelor
proprietarilor din zona Aiud-Vinţul de Sus (Unirea) - Cacova125.
Slujbaşii
puşi în fruntea comunităţilor fără voia acestora
sau din interese străine erau imediat revocaţi, administratura
nerecunoscându-i ca „legiuiţi”126.
Se
pare că datorită condiţiilor sanitare precare, determinate
de războiul civil, Administratura a fost nevoita să-1 angajeze
pe Carl Schochet ca „doctor de varmegye”127.
Documentele
amintesc şi pe „juzii domneşti” de tristă amintire,
care, apărând interesele nobililor locali, asupreau fără
milă poporul iobăgit. Sunt numiţi, mai ales, cei din Benic
şi Bărăbanţ, rolul lor încetând complet128.
Cei
care nu respectau dispoziţiunile legale şi săvârşeau
fapte grave erau arestaţi şi trimişi la Administratură.
Aceasta îi depunea la arestul magistratului cu recomandarea de a fi bine
îngrijiţi „până la venirea jurisdicţiuni în ţară”129.
Uneori,
apăreau conflicte între comunităţi şi ofiţerii
imperiali, fapt pentru care Administratura a intervenit în mai multe rânduri,
cu energie, la comenduirea cetăţii, cerând ca militarii să
nu se mai amestece în treburile civile130.
Ataşamentul
românilor din comitatul Alba Inferioară faţă de
Administratura lor a fost total. De aceea, mult timp după ce ea se
transformă în Ocârmuirea Cercului (Bezirk) Alba, ei o vor numi, în
continuare, Administratură, iar pe conducătorii ei
administratori. La fel s-a întâmplat cu inspectoratele şi
inspectorii.
Din
documentele Administraturii rezultă că pe teritoriul ei de
competenţă erau 5 oraşe cu magistrat: Alba Iulia, Aiud,
Abrud, Cîmpeni şi Zlatna. La Alba Iulia şi Abrud sunt semnalate
şi direcţiuni de poliţie, iar la Abrud o Sedrie Montană.
Încă trei localităţi sunt pomenite, uneori, în documente
ca fiind oraşe. Este vorba de Baia de Arieş, care are jude prim,
de Ighiu, unde locuitorii sunt numiţi „orăşeni” şi
de Teiuş, care se pare că avea privilegii mai vechi de oraş131.
De
asemenea, s-a purtat corespondenţă sau sunt amintite în acte
Administraturile din jur şi anume cele de la Blaj, Cetatea de Baltă
şi Turda, precum şi magistratele Sebeş şi Ocna
Sibiului132.
Date
importante se găsesc în documente şi în legătură cu
denumirea şi atribuţiunile altor instituţii de pe raza de
activitate a Administraturii sau chiar din afara ei. Mai întîi amintim
pe cele cu caracter fiscal, aflate în subordinea Tezaurariatului şi
anume: Oficiul de Sare de la Partoş, Monetăria din Alba Iulia,
Administraţia pădurilor din Cîmpeni, Provizoratul fiscal din
Cricău, Percepţia din Alba Iulia şi Şpanatul (probabil
minier) de la Baia de Arieş. Mai sunt amintite aşa zisele „distracturi”
de sare, probabil nişte magazine pentru desfacerea ei, arendatorii de
sare, un „procurator fiscal” care se ocupă cu cărţile
cadastrale, steampurile de la Bucium, oficiul de schimb al aurului de la
Roşia Montană înfiinţat de prefectul Buteanu şi
altele133.
Condiţiile
de război şi nevoile de aprovizionare ale armatei au determinat
Comanda Generală să instituie la Sibiu un Comisariat Suprem
Provincial, iar în teritoriu mai multe comisariate provinciale, care
aveau scopul de a colecta şi depozita în magazinele militare
contribuţia cetăţenilor şi a comunităţilor
în cereale, furaje şi lemne de foc (aşa zisa „anona” n.n.).
Comisariatele
provinciale au fost instituite de aşa natură încât să
poată asigura proviziile din zonele cele mai bogate în rezerve,
astfel că ele puteau fi suprapuse peste părţi din două
sau mai multe districte. Un astfel de comisariat a funcţionat şi
la Alba Iulia, utilizând depozitele cetăţii şi ale oraşului.
În teritoriu acţionau comisari provinciali ajutaţi de ostaşi
grăniceri. La depozitele „economatului” oraşului Alba Iulia
se foloseau pentru lucru „haiduci”. După înăbuşirea
revoluţiei în principat, la 8 noiembrie 1849 comisariatele
provinciale sunt desfiinţate134.
Este
important să amintim şi instituţiile militare pomenite în
documente, întrucât acestea au jucat un rol deosebit în revoluţie.
În primul rând amintim puternica garnizoană a cetăţii
Alba Iulia care cuprindea un complex de instituţii cu diferite atribuţiuni,
aşa cum au fost Comenduirea Pieţii, Judecătoria Militară
(Auditoriul), Direcţia Locală de Fortificaţii, Spitalul
Principal Militar, Poşta Militară, Magazinul de Aprovizionare cu
Carne (Măcelăria), Magazinele de „anona” ale Comisariatului
Provincial şi altele. De cetate ţinea şi „fabrica” de
praf de puşcă situată pe hotarul dintre fortăreaţă
şi satul Miceşti, mai aproape de acesta din urmă.
Documentele mai amintesc Divizionul sau Escadronul de grăniceri călări
de la Teiuş, Comenduirea pieţei din Orăştie şi
alte formaţiuni militare de la Sebeş, Vinţul de Jos şi
Turda135.
În
sfârşit, dintre instituţiile ce mai apar în documente mai
amintim, puternicele comunităţi evreieşti de la Alba Iulia
şi Aiud, comunitatea grănicerilor din Bărăbanţ
şi breasla tăbăcarilor din Alba Iulia (în documente „czehul”)136.
O
mare atenţie a acordat atât Comanda Generală cât şi
Administratura Alba Inferioară asigurării serviciului poştal,
atât de necesar armatei şi administraţiei. Activitatea era
condusă de Administraţia Superioară a Poştelor din
Sibiu, iar în diferitele „staţii de poştă” funcţionau
„poştal meşteri” şi „poştal expeditori”.
Evenimentele războinice au făcut ca de mai multe ori legătura
cu organele comandei generale din Sibiu să se întrerupă. Pentru
acest motiv s-au făcut eforturi serioase de reluare grabnică a
activităţii de poştă, mai ales pe ruta Cluj- Sibiu. Se
căutau oameni competenţi pentru staţiile de poştă
din Alba Iulia, Aiud, Vinţul de Sus (Unirea) şi Turda.
Administratura Alba se ocupă mai ales de traseul Aiud-Turda care era
complet dezorganizat dar şi de celelalte trasee districtuale. Astfel,
se stabileşte ca în jurul Aiudului poşta să se împartă
cu ajutorul unui slujitor şi a unui car cu 4 boi, se ordonă ca
de la Ighiu „poştilionii” să vină de două ori pe săptămână,
iar cu Administratura Blaj se hotărăşte ca la Sîntimbru să
fie organizată o staţie comună de poştă cu 4 cai.
Pentru Aiud se cerea Administraţiei Superioare a Poştelor din
Sibiu o diligenţă şi 5 cai137.
O
altă grupă de probleme reflectate de documentele Administraturii
Alba Inferioară se referă la conţinutul activităţii
sale administrative. În afara celor expuse până acum este necesar să
precizăm că din acest punct de vedere putem distinge două
etape: cea dinaintea asediului cetăţii Alba Iulia şi cea de
după asediu. În prima avem de-a face cu afluxul procesului revoluţionar,
în cea de a doua cu refluxul său.
În
prima etapă Administratura a avut misiunea de a reinstitui ordinea
şi siguranţa publică. Ea difuzează poporului proclamaţiile
şi ordinele imperiale, face eforturi pentru oprirea disputelor,
uneori violente, dintre foştii iobagi şi proprietarii de pământ,
se străduieşte să oprească jafurile si abuzurile, să
strângă şi să restituie celor păgubiţi bunurile,
să reinstituie ordinea şi securitatea averilor şi a
persoanelor în sate şi oraşe, prin reorganizarea administraţiei
şi justiţiei. În destule cazuri ea a fost nevoită să
utilizeze forţa, arestând şi judecind pe cei recalcitranţi.
Administratura
a acordat o mare atenţie reglementării raporturilor sociale, pe
baza dreptăţii. Acest principiu al dreptăţii sociale
străbate ca un fir roşu întreaga ei activitate. Se insistă
mult în cercetări, se consultă bătrânii comunităţilor
şi se dau soluţiile cele mai juste posibil.
Deşi
a răspuns multor cereri şi plângeri cu bunăvoinţă
şi înţelegere, Administratura nu şi-a putut permite să
se amestece în problemele nesancţionate legal de către împărat
dar insistent revendicate de către ţăranii iobagi şi
anume: în problema abolirii taxelor alodiale şi a intrărilor în
posesie pe averile altora. Ea a cerut mereu să se respecte legile în
vigoare, iar pentru reglementarea raporturilor de proprietate să se aştepte
ieşirea „comisiei urbariale viitoare”.
În
sarcina Administraturii a stat şi reglementarea disputelor dintre
comunităţi pentru păduri, păşuni, mori şi pământ,
licitaţiile bunurilor proprietarilor ucişi sau fugiţi cu
rebelii, controlul străinilor şi aprobarea deplasărilor
dintr-o localitate în alta, aprovizionarea populaţiei şi multe
altele.
Ca
organ administrativ ea a avut şi misiuni impuse de evenimentele războinice
şi anume: aprovizionarea cu cele necesare, prin rechiziţii, a
cetăţii Alba Iulia şi a
„castrelor” româneşti din munţi, mobilizarea „landsturmului”
de câte ori a fost nevoie, îngroparea morţilor după lupte
şi altele asemenea.
În
etapa a doua, când era din ce în ce mai evidentă strădania
imperialilor de a impune o administraţie militară şi de a
trece cu vederea promisiunile făcute românilor, pe care nu-i mai
considerau decât ca pe nişte „rebeli”, Administratura este împinsă
în acţiunile de dezarmare şi desfiinţare a gărzilor
naţionale româneşti, în acţiunile de prindere şi
pedepsire a celor vinovaţi faţă de tron.
În
acelaşi timp, ea face eforturi uriaşe pentru a combate lipsa de
alimente şi foametea inerentă. Cu toate menajamentele, rechiziţiile
sunt tot mai crunte, într-o zonă în care timp de peste 9 luni se
luase tot ce se putea lua. Armatele ce trebuiau aprovizionate erau însă
numeroase.
După
încetarea ostilităţilor, pe adresa Administraturii vin tot mai
multe plângeri ale celor păgubiţi şi cereri de restituire
a bunurilor pierdute. Mulţi nu mai au nimic, fiind ars întregul lor
avut.
Condiţiile
impuneau acţiuni energice de recoltare a producţiei agricole
prin contribuţia tuturor oamenilor apţi de muncă. De aici
vor începe o seamă de conflicte cu prefecţii care mai ţineau
încă lagărele concentrate, satele neavând mână de lucru.
Se
începe mai organizat strângerea bunurilor risipite ale diferiţilor
proprieari şi restituirea lor.
Apariţia
unor boli rezultate din putrefacţia cadavrelor a impus măsuri
sanitare speciale.
La
toate acestea trebuiau să răspundă tot bieţii
ţărani, care nu se mai vedeau scăpaţi de „forşponturi”.
Se
mai spera încă în dreptatea împăratului, care avea însă
să rămână un vis nerealizat al românilor generaţiei
paşoptiste.
Documentele
create de Administratura Alba Inferioară reflectă şi câteva
aspecte interesante de ordin social. Se ştie că imediat ce s-au
declanşat evenimentele revoluţionare, ţăranii români,
în mare majoritate iobagi, s-au ridicat la luptă pentru dreptate
socială fără rezerve. Documentele arată cu multă
claritate două aspecte importante şi anume: faptul că mişcările
revoluţionare ale ţăranilor s-au desfăşurat
aproape permanent până târziu în toamna anului 1849 şi că
ţăranii au primit vestea ştergerii iobăgiei ca pe un
lucru firesc, inevitabil. Impresionează mai ales faptul că ei
vorbesc de iobăgie ca de un lucru rămas mult în urmă,
ca de un fapt petrecut demult, deşi nu trecuseră decât câteva
luni de la proclamarea abolirii ei şi nu se luaseră nici un fel
de măsuri pentru realizarea ei faptică. Ţăranii simţeau
însă că aşa este drept şi se comportau ca atare.
Documentele
Administraturii arată că pe teritoriul ei de competenţă
au existat familii nobiliare de toate categoriile, care deţineau în
proprietate aproape tot pământul arabil păşunile şi pădurile.
Sunt amintite domeniile familiilor Kemeny, Teleki, Estherhazy, Barcsay,
Banffy şi ale altora din nobilimea mare, mijlocie şi mică.
De
asemenea, ni se pare important să reţinem că nu toţi
ţăranii din satele comitatului Alba au fost iobagi. Ni s-a părut
chiar că pătura ţărănimii libere a fost destul de
groasă, astfel că acestei chestiuni i-ar trebui consacrat un
studiu special, dată fiind importanţa ei pentru cunoaşterea
structurii şi ideologiei generaţiei paşoptiste.
Câteva
documente arată abuzurile nobilimii. Este vorba de faptul că
iobagii din Stremţ trebuiau să execute câte 7 săptămâni
de robotă anual şi că erau deseori „răsplătiţi”
cu câte 50 de beţe pe spinare, că multe locuri ale ţăranilor
din Sărăcsău au fost luate în mod abuziv de către
nobilul Barcsay, de alungarea din casă a unui iobag din Ighiu de către
„domnul locului” si de multe altele13S.
Mulţi foşti iobagi sau slujitori la curţile domneşti
nu şi-au primit simbriile ani de zile139.
Răspunsul
ţărănimii în timpul revoluţiei a fost prompt şi
la obiect. Ea a expropriat castelele de bunuri, pământurile de
recolte şi a luat în stăpânire pădurile şi păşunile,
cu sentimentul că face un act de dreptate socială, că a
luat ce i se cuvenea din rezultatele muncii ei istovitoare.
Documentele
arată cum ţăranii din Limba au sechestrat toate bunurile
proprietarilor din sat şi cum cei din Ţelna, Cricău,
Lopadea Română şi din alte sate, întorşi din lagărele
din munţi, au luat pentru ei toate bunurile bogătaşilor,
inclusiv recolta de pe cîmp140.
Nici pădurile n-au scăpat de devastări, mai ales cele ale
episcopiei catolice din Alba Iulia răspândite peste tot în comitat141.
Pe
drept cuvânt se plângea baronul Kemeny din Galda de Jos administraturii
că ţăranii nu-1 lasă nici un moment în pace pentru a
se ocupa de „economia” sa142.
Era greu în acele momente ca ţărănimea dezlănţuită
să mai înţeleagă ceea ce îi spunea administratura şi
anume că proprietăţile trebuie să rămână aşa
cum le-a găsit „ziua cea mare a liberării poporului din anul
trecut”143.
Sînt
reflectate în documente şi câteva cazuri de nobili care au refuzat
să accepte ideea că iobăgia a fost desfiinţată
şi care procedau ca atare. Astfel, ţăranii din Gîrbova de
Jos se plâng Administraturii că văduva grofului Teleky Adam,
venind din Cluj, le pretinde să-şi reia lucrul ca iobagi, altfel
„îi va bate cu cătane”, iar cei din Stremţ arată că
sunt siliţi la robote de către proprietarul Vass Ferencz, cu
ajutorul ofiţerului imperial de acolo144.
Atitudinea de sprijinire a nobilimii de către unii militari
imperiali, în ciuda acţiunilor subversive ale acesteia, reiese
şi din faptul că însăşi Comanda Generală ordonă
Administraturii să ia măsuri pentru repunerea în drepturi a
baronului Estherhazy la Şard145.
Puternicele
mişcări cu caracter social ale ţărănimii din
Transilvania sunt reflectate foarte bine şi de faptul că, mai
ales în luna septembrie 1849, s-au emis numeroase proclamaţii şi
ordine, care, sub ameninţarea pedepselor celor mai aspre, au încercat
să le înfrîneze146.
Ca
organ al revoluţiei, Administratura reflectă prin documentele ei
si aspectele militare, belice ale acesteia. Se pare că ciocnirile începute
la 21 octombrie 1848, cu ocazia dezarmării gărzilor maghiare, au
fost destul de violente în unele sate, întrucât documentele semnalează
mulţi morţi. Astfel, în scrisoarea lui Bărnuţiu către
Poruţiu, din 24 decembrie, se vorbeşte de ungurii ucişi în
lupta cu românii la Şard, iar într-o cerere adresată la 12
martie 1849 Administraturii, de către românii greco-catolici din
Cricău, se arată că toţi proprietarii „rebeli” din
sat, în frunte cu preotul lor reformat, s-au „prăpădit în
timpul revoluţiei”. Din acest motiv cricăuanii cereau dreptul
de a folosi biserica reformată ca lăcaş de cult, ceea ce
evident nu li s-a aprobat147.
Probabil tot din cauza unor astfel de confruntări. ţăranii
din Limba vorbeau de „viforoasele timpuri din toamna trecută”148.
În
răstimp de două luni românii se organizează din punct de
vedere militar. Documentele numesc diferitele formaţii din comune
şi oraşe, amintesc de „lagăre” sau „castre”, redau
numele a zeci şi zeci de lăncieri, vânători (puşcaşi)
vicecăpitani şi căpitani, precum şi numele tribunilor,
viceprefecţilor şi prefecţilor din raza de activitate a
Administraturii Alba şi din zonele învecinate cu aceasta. Din motive
de spaţiu redăm aici numai numele prefecţilor şi
viceprefecţilor cu care Administratura a purtat corespondenţă
şi anume: Avram Iancu, Axente Sever, Simion Balint, Ioan Buteanu,
Petre Dobra şi, respectiv Simion Prodan-Probu, Ioan Boer, Ioan Balaş,
Ioachim Băcilă şi Anton Rozor149.
În
diferite locuri sunt organizate lagăre stabile, cu un număr
oarecare de lăncieri şi vânători feciori. În faţa
intenţiilor vădite ale Comandei Generale de a dezarma pe români
după succesele militare efemere din noiembrie-decembrie ale armatelor
imperiale şi de lăncieri, Comitetul Naţional îndeamnă
pe prefecţi să ţină taberele în ordine, deoarece încă
nu s-a dat oficial ordinul de dezarmare150.
Dezastrul
de la Ciucea, provocat de părăsirea fără luptă a
frontului din faţa armatelor maghiare conduse de Bem de către
fricosul şi incapabilul general Wardener, avea să schimbe însă
cursul evenimentelor. Surprinsă de succesele rapide ale „insurgenţilor”,
care înaintau destul de rapid spre sudul şi estul Transilvaniei,
Comanda Generală apelează din nou la ajutorul românilor, ordonând
la începutul lunii ianuarie 1849 convocarea urgentă a „landsturmului”,
pentru care şi instituie o comisie specială151. Căpitanul Hild de la
Administratura Alba este rechemat !a unitatea sa152. În acelaşi timp Comanda
Generală nu uită, deşi nu era momentul cel mai potrivit, să
ceară Administraturilor desfăşurarea unei largi publicităţi
privind actul de abdicare la tron al împăratului Ferdinand în
favoarea lui Francisc losif153.
Românii
răspund prompt la chemarea imperialilor, sporind mult numărul lăncierilor
şi aşezând noi lagăre care închideau intrările în
munţi. Sunt pomenite în documente lagărele de pe Iară (Cacova
sau în împrejurimi), de la Aiud - Măgina condus de Prodan-Probu,
Stremţ condus de tribunul Ioan Popovici, Benic, Cricău, Bucerdea,
Ighiu, pe Ampoi, Vurpăr, Abrud, Cîmpeni şi altele, precum
şi numeroase sate care au dat „logăreni”154.
Pe
lângă tribunate, viceprefecturi şi prefecturi Comanda Generală
şi cea a cetăţii Alba Iulia repartizează ofiţeri
imperiali pentru a asigura conducerea lor tactică.
La
Administratură s-a înregistrat în luna ianuarie 1849 şi
cererea maiorului Riebel, care apăra zona din jurul podului de peste
Mureş de la Partoş, în care afirma că are nevoie de un
comisar civil pentru a se îngriji de provizii155.
Îngrijorat
de mersul evenimentelor, magistratul din Sebeş roagă cu insistenţă
Administratură Alba să-i dea de ştire când se va apropia
„duşmanul”156.
Nevoile
de muniţie pentru armată determină Comanda Generală să
ordone Administraturii să scutească pe lucrătorii din Miceşti
de la „fabrica de prav” de convocarea la lagăr157.
Totodată sînt lansate apeluri pentru recrutarea de voluntari români
în armata imperială şi ordine de prindere şi arestare a
capilor „rebeliunii”158.
Toate
aceste acţiuni se desfăşoară pe fondul unor puternice
mişcări ţărăneşti de expropriere a moşiilor.
Se dau ordine peste ordine Comitetului Naţional, Administraturilor,
prefecţilor şi comandanţilor imperiali pentru înfrânarea
devastărilor. La Administratură Alba Inferioară ajung atât
ordine ale Comandei Generale şi Comitetului Naţional, cit şi
ale comandei cetăţii Alba Iulia. Până şi prefectul
Axente Sever cere Administraturii să pedepsească „prădăciunile”,
iar viceprefectul Prodan-Probu îi raportează acesteia că nu-i
poate opri cu nici un chip pe stremţeni de la devastări, cerând
un „ductor militar” de ajutor159.
Între
timp se produce catastrofa Aiudului, arderea lui aproape totala, soldata,
bineînţeles, cu mulţi morţi. Se dau ordine severe pentru
îngroparea cadavrelor atât din partea organelor militare, cât şi
din partea Administraturii, încât în Aiud şi Aiudul de Sus din
fiecare casă era obligat un om să participe la activitatea
„comisiunii de îngropare a morţilor”160.
De
teama unor excese ale ţăranilor înarmaţi din Vurpăr,
comanda cetăţii Alba Iulia trimite acolo o companie de soldaţi
care îi dezarmează. Şi tot de teama unor excese ale spiritelor
agitate, Administratură ordona tuturor formaţiunilor militare
româneşti din raza sa de activitate să ia cele mai severe măsuri
pentru apărarea vieţii maghiarilor şi evreilor161.
O
mare problemă frământa însă, deopotrivă, pe români
şi pe imperiali. Retraşi spre munţi sub presiunea armatelor
de cordon maghiare, lagărele şi locuitorii munţilor, lipsiţi
de provizii, erau ameninţaţi cu foametea. Pe de altă parte,
cetatea deschide o campanie necruţătoare de aprovizionare cu
cereale, furaje, vite şi lemne în vederea unui eventual asediu.
Conducătorii militari români primesc dreptul de a face rechiziţii
legale (emiterea de bonuri). Cu o jignitoare insistenţă însă
Comanda Generală le atrage mereu atenţia asupra deosebirilor
dintre „rechiziţii şi jafuri”.
Sunt
luate măsuri urgente. Documentele arată eforturile făcute
de către prefectul Axente Sever, viceprefecţii Ioan Balaş,
Ioachirn Băcilă, Prodan-Probu, Anton Rozor şi de alţi
conducători români pentru rechiziţionarea de alimente, furaje
şi ustensile pentru cai. Din loc în loc se fac „magazine” pentru
lagăre. Pe adresa Administraturii sosesc mereu apeluri din partea
„castrelor muntene”, unele semnate de Avram Iancu, pentru
aprovizionarea cu alimente.
Din
cauza concurenţei cu cetatea se ajunge la conflicte, mai ales între
viceprefecţii Balaş si Băcilă pe de o parte şi
locotenentul Mînzat pe de alta.
Mînzat
acuză lagărele din munţi că „numai stau şi mănâncă;
pot mânca şi cucuruz”. Administratura protestează pe lingă
comanda cetăţii, determinând-o să dispună îmblătirea
de cereale pentru lagărele româneşti162. Din acest motiv judele şi juraţii
din Ighiu roagă Administratura să nu fie duşi la lagăr
oamenii din localitate care se ocupă cu treieratul cerealelor163.
Situaţia
militară tot mai gravă şi pericolul foametei determină
Comanda Generală să interzică categoric obişnuita
fierbere a „vinarsului de bucate” şi să dispună
inventarierea riguroasă a bunurilor rămase de la proprietarii
morţi sau fugiţi cu „rebelii”164.
În
această perioadă se produce şi arestarea lui Prodan sub
acuzaţia că el ar fi aprins Aiudul sau a ordonat aprinderea lui.
Sunt impresionante actele care vorbesc de soarta nefericită a acestui
fruntaş român acuzat pe nedrept, între care şi cel care
consemnează donarea de către Administratură a 10 florini
pentru cel arestat în cetate165.
De
10 martie 1849, cu o zi înainte de căderea Sibiului în mâinile
armatelor conduse de Bem, comanda cetăţii dă ordin
Administraturii să strângă „landsturmul românilor” în
jurul oraşului Alba Iulia, pe ziua de 11 sau 14 martie (data greu
descifrabilă n.n.), urmând să stea sub comanda ofiţerului
imperial Brandmayer. Administratura transmite ordinul urgent tuturor
prefecţilor şi viceprefecţilor „legioanelor române”
din zona sa166.
Răspund
prompt românii din Ampoiţa şi din alte sate, iar la 16 martie
raportează şi Iancu că a strâns landsturmul în munţi167. Este perioada în care actele Administraturii
vorbesc de „situaţia grea a ţării” si de faptul că
se aşteaptă cu nerăbdare ,,o zi de pace”168.
În
această perioadă spitalul militar al cetăţii era plin
de răniţi de pe fronturi, efectivele acestora ridicându-se la
peste 2000 de persoane. Tot din această perioadă datează
şi scrisoarea lui Poruţiu şi Fink către Iancu, prin
care i se furnizează acestuia informaţii militare169.
Din
timpul asediului cetăţii Alba Iulia, în care
s-a adăpostit şi Administratura Alba Inferioară, nu
s-au păstrat documente. Ele reapar după 26 iulie 1849.
Încă
înainte de a înăbuşi revoluţia din Ungaria şi
Transilvania, imperialii dau ordine şi proclamaţii pentru
dezarmare. Sunt cunoscute proclamaţiile lui Haynau din l iulie, Dörsner
din 24 iulie şi Wohlgemuth din 11 august 1849170.
După
capitularea insurgenţilor la 13 august însă, singura preocupare
a curţii vieneze este de a-i dezarma pe români şi de a
reinstaura în Transilvania vechea stare de lucruri anterevoluţionară.
Guvernanţii se tem enorm de intenţiile românilor de a-şi
impune drepturile prin formarea unei gărzi naţionale permanente.
Probabil s-a aflat şi de scrisoarea colonelului Stein, adresată
la 9 august lui Axente Sever, prin care acesta îndemna pe români să
ocupe cetatea Alba Iulia şi să ţină trupe naţionale
pentru a-şi putea cuceri drepturile naţionale171.
Că
prefecţii români Iancu şi Axente au avut intenţia să
reţină pe gardiştii români înarmaţi şi grupaţi
în formaţiuni regulate o spun cu claritate documentele
Administraturii Alba Inferioară. Astfel, din intervenţia lui Mădăraş
Petru şi Adam Luca, lăncieri din Cricău ai lui Axente,
trimisă Administraturii pentru a fi lăsaţi la vatră,
aflăm că prefectul lor i-a pus să jure în cetatea Alba
Iulia, desigur împreună cu ceilalţi membri ai oastei sale,
„cum că vom sta cu Domnia sa ori şi când precum am şi
stat şi am sta”. La curent cu poziţia imperialilor faţă
de „landsturmul” românilor, Administratura îl „provoacă” pe
Axente să elibereze din lagăr capii de familii şi pe cei ce
sunt singuri la casele lor, pentru a putea contribui la „greutăţile
publice” şi pentru a nu „împiedica mersul administraţiei”
172.
Comanda
Generală reacţionează şi ea emiţând la 20 august
o proclamaţie, prin care, afirmându-se că prefecţii şi
tribunii au dat ordine scrise şi verbale de a se aduna din nou
landsturmul în vederea instituirii unui „lagăr românesc”, se
interzice categoric acţiunea sub ameninţarea pedepselor cuprinse
în „legea marţială”. Administratura notează pe
proclamaţie că este necesar sa fie adusă la cunoştinţă
„miliţiei româneşti” şi în adunări populare. Ea
o difuzează spre publicare celor 5 inspectori subordonaţi, notându-i
separat pe Iancu ca prefect şi pe Boer ca viceprefect de Abrud, ca
dovadă că landsturmul din munţi încă nu era dezarmat
la 28 august 1849173.
Ceilalţi prefecţi şi-au încetat probabil activitatea în
zona muntoasă, iar Axente s-a reîntors la Blaj, la reşedinţa
legiunii sale. Trebuie reţinut că la 12 martie 1849 pe
teritoriul de competenţă al Administraturii Alba se aflau prefecţii
Iancu, Balint şi Dobra, acesta din urmă păstrându-şi
titlul şi după desfiinţarea prefecturii sale şi
integrarea ei în Auraria Gemina174.
Abia
instalat la Sibiu, guvernatorul Wohlgemuth emite la 2 septembrie „înştiinţarea”
sa pentru dezarmarea „landsturmului românesc”. Ea este expediată
de Administratură pentru publicare numai în zona muntoasă
şi anume inspectoratelor Ighiul Superior, Cîmpeni şi Aiud,
precum şi magistratelor de la Zlatna, Abrud şi Baia de Arieş175.
Scurt timp după aceea îşi începe activitatea în zona
Administraturii Alba o comisie militară mobilă, de la Benic
şi Vurpăr peste munţi, „până la marginile
Ungariei”, „pentru dezarmarea poporului”. Administratura ordonă
tuturor juzilor din comitat să dea „deplină ascultare către
aceasta comisiune”, să „extrădeze” armele „poftite”,
precum şi toate persoanele „compromitate”176.
Se
pare că rezultatele acţiunii comisiei au fost departe de aşteptări
şi că poporul continua să asculte numai pe prefecţii
şi tribunii săi, întrucât, în urma unui ordin al Districtului
Militar Alba din 26 septembrie 1849, Ocârmuirea cercului Alba se adresează
din nou celor 5 inspectorate şi lui Avram Iancu, transmiţând
ordinul guvernatorului ca prefecţii şi tribunii să-şi
înceteze complet activitatea şi să fie consideraţi numai
„ca nişte privaţi”. Din ordin rezultă că prefecţii
şi tribunii, atribuindu-şi dreptul de „jurisdicţiune”,
ar fi făcut „estorsiuni pe sate”177.
Din
cauza unor noi agitaţii în zona Trascăului, unde satele româneşti
au fost din nou atacate de către proprietarii maghiari din Rimetea
şi Colţeşti, sprijiniţi de cei din Scaunul Arieşului
şi în urma zvonului că moţii din Bucium s-ar pregăti
să atace Zlatna pentru a-şi lua îndărăt cele duse din
sat de către insurgenţi în timpul campaniei de vară178,
măsurile de reprimare se intensifică.
Considerându-se
zona cea mai periculoasă din principat, spre comitatul Alba încep să
fie deplasate forţe armate. Astfel, este deplasat la Alba Iulia întreg
.Regimentul I de graniţă român, este readus de la Tîrgu Mureş
la Teiuş Divizionul de grăniceri călări, iar în zona
Cut-Sebeş-Romos este deplasat un batalion de graniţă din
Banat
În
acelaşi timp sunt aduse în Transilvania noi unităţi de
cavalerie „sirmiene” pentru a întări efectivele armatei
imperiale179. Alte măsuri se referă la instituirea
unor „comisii de purificare” pentru anchetarea celor ce au participat
la „rebeliune”, indiferent de naţionalitate, la instalarea unui
punct de dezarmare la podul peste Mureş de la Partoş, la
activizarea poliţiei imperiale şi altele180.
Se
pare că totuşi românii nu au predat toate armele, întrucât
după 10 octombrie 1849 Districtul Alba cere rapoarte cu satele care
încă nu au fost dezarmate şi tot el fixează ca ultim
termen de ridicare ,,a armelor tăinuite” sfîrşitul lunii
noiembrie 1849181.
După
12 noiembrie va începe şi anchetarea lui Avram Iancu pentru
ascunderea de arme, tunuri si muniţie, precum şi pentru banii
cheltuiţi din casa statului în timpul revoluţiei182.
Documentele
create de Administratura Alba Inferioară se. referă şi la
rechiziţiile nemiloase, precum şi la permanentele „forşponturi”
la care erau supuşi românii de pe teritoriul său de competenţă
după înăbuşirea revoluţiei, care şi aşa îi
spoliase total. Dând dovadă de lipsă de umanism, comandamentele
militare imperiale ordonau cu brutalitate, spre exemplu, ca pentru cei
7860 de prizonieri maghiari din subteranele cetăţii Alba Iulia să
se aducă permanent tot atâtea bucăţi de pîine, cu 48 de
care de transport, iar pentru „miliţia transanie” (armatele în
trecere n.n.) să se asigure 3150 de porţii de fân şi tot
atâtea de ovăz.
Pentru
a putea asigura aceste provizii si transportul lor, Administratura Alba
apelează la 28 de sate de pe ambele maluri ale Mureşului pentru
pâine şi la 18 sate numai din subordinea sa pentru furaje.
Faptul
îl nemulţumeşte profund pe Axente Sever care adresează
Administraturii un protest faţă de spolierea forţată a
lăncierilor care au luptat 4 luni în ,,castre”.
El
cere să se ia cele necesare de la curţile boiereşti şi
dacă nu e nimeni în stare să o facă, să-1 împuternicească
pe el cu această misiune183.
Din
aceiaşi perioadă semnalăm un fenomen deosebit de important
pentru cunoaşterea atitudinii poporului român faţă de naţionalităţile
conlocuitoare, faţă de cei egali lor ca situaţie socială.
Întrucât lucrau deja comisiile de anchetă, comunităţile
din Decea, Micoşlaca şi Ormeniş dau mărturii pentru
locuitorii unguri din cadrul lor să nu au năpăstuit pe
nimeni şi că trăiesc, din totdeauna, bine împreună.
„Ţăranii
unguri au fost slujbaşi de mai înainte ca şi noi” se arată
în atestatele satelor Decea şi Micoşlaca184.
În
sfârşit, actele Administraturii amintesc şi pagubele enorme
rezultate în urma revoluţiei în zona sa. Mii de oameni au murit,
alte mii au rămas fără avut,
zeci de sate au fost arse.
Astfel,
la 23 august 1849 Fink raporta că din comitatul Alba Inferioară
au murit mii de oameni, o parte au fugit, o altă parte sunt înrolaţi
în „miliţii”, iar cei care au rămas sunt prea puţini
pentru a putea suporta sarcinile de aprovizionare185.
Câteva zile mai târziu Administratura raportă mai multor foruri că
Aiudul este aproape în întregime distrus, încât abia mai are 50-60 de
locuitori permanenţi186.
Multe
sate, mai ales din zona de contact cu Munţii Apuseni, au fost arse
total sau parţial. Documentele amintesc Bedeleul, Cacova, Măgina,
Poiana, Vale, Aiudul de Sus, Geoagiul de Sus, Stremţul, Tibrul,
Benicul, Bucerdea Vinoasă şi altele. Szilagyi Farkaş arată
că şi oraşul Alba Iulia a suferit pierderi de cca. 500.000
florini. Oraşului i-au fost complet distruse comerţul şi
vitele, iar multe case au ars sau au fost avariate187.
***
Problematica
cuprinsă în documentele Administraturii Alba Inferioară este
mult mai amplă decât am reuşit noi să o prezentăm. Pe
lingă aceasta, temele tratate sunt ilustrate cu o seamă întreagă
de amănunte asupra cărora noi nu ne-am mai putut opri. Şi
care amănunt nu este important, la urma urmei, dacă este vorba
de administraţia românească paşoptistă din
Transilvania?
Credem
că este necesar ca acest adevărat „examen de maturitate” al
naţiunii române din Transilvania, ca entitate socială de sine
stătătoare, care a fost administraţia românească, să
fie tratat de istoriografia noastră nouă sub toate aspectele
sale.
În
această privinţă noi am încercat doar să deschidem un
drum.
Ioan Pleşa
Liviu Palihovici
Note:
118
Ştefan Manciulea, op. cit,, pp. 255-256; Silviu Dragomir, op. cit.,
vol. II, pp. 206, 241, 392, 398-400 şi 406.
119
D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg.
nr. 1-6/1849 şi actele de la nr. 292 la 856.
120
Ibidem, act nr. 594/1849.
121
Ibidem, act nr. 837/1849 şi fond Districtul Alba, act nr. 308/1849,
122
Ibidem, act nr. 669/1849.
123
Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit, doc. nr. 171 (122v); un exemplar
incomplet din ordin a fost publicat de Şt. Manciulea, op. cit., p.
268.
124
Ibidem, doc. nr. 21 (20v); Şt. Manciulea, op. cit., p. 265.
125
D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg.
nr. 1/1849, nr. de înreg. 253, 502, 503 şi 508; reg. nr. 2/1849, nr.
de înreg. 726.
126
Ibidem, reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 611; reg. index nr. 6/1849, nr. de
înreg. 87, litera R.
127
Ibidem, reg. nr. 6/1849, nr. de înreg, 107, litera S şi actele
Cercului Alba, reg. nr. 2/1849, nr. de înreg. 1005.
128
Ibidem, reg. nr. 1/1849, nr. de înreg. 462 şi 608.
129
Ibidem, nr. de înreg. 489.
130
Ibidem, reg. nr. 2/1849, nr. de înreg. 756 şi 818; Silviu Dragomir,
op. cit.,vol. II, p. 218.
131
Ibidem, reg. nr. l şi 2/1849, nr. de înreg. 276, 489, 507, 571, 640,
711, 735, 743, 754, 758, 759, 796, 814, reg. nr. 6/1849 nr. de înreg. 25,
literele G şi M; fond Districtului Alba, act nr. 308/1849
şi Silviu Dragomir, op. cit.,
vol. II, p. 262.
132
Ibidem, reg. Nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. 203, 230, 324, 439,
583, 617, 625, 626, 689, 701; 24 şi 111, litera M.
133
Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849; nr. de înreg, 29, 80, 190, literele
B, G şi P, 443, 447, 464, 465, 686, 728,
883 şi altele; Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, pp.
287-288.
134
Ibidem, reg. nr. l, 2, 4 şi 6/1849; nr. de înreg. 13, 54, 93, 133,
literele C şi S, 494, 580, 605, 623, 644. 645, 651, 691 şi 1688.
135
Ibidem, nr. de înreg.
72 şi 132,
literele F, G şi K, 253, 281,
307, 499, 514, 524, 568, 588, 602, 625, 688, 779, 848 şi 1038,
1H8.
136
Ibidem, reg. nr. l şi 6/1849, nr. de înreg. 81, 151, 165, 173,
şi 176, literele C şi T şi nr. 223.
137
Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. 46, 72, 136 şi
137, lit C, F, K şi P, 299, 348, 381, 471, 628, 660, 737, 740, 796.
138
Ibidem, reg. nr. l şi 2/1349, nr. de înreg. 235, 356 şi 789.
139
Ibidem, nr. de înreg. 252, 260, 285, 315, 418, 419.
140
Ibidem, nr. de înreg. 259, 500, 530, 577.
141
Ibidem, nr. de înreg. 631, 760.
142
Ibidem, nr. de înreg. 622.
143
Ibidem, act nr. 662/1849.
144
Ibidem, actele Cercului Alba, act nr. 902 şi 1356/1849.
l45
Ibidem, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg. nr. 1/1849, nr. de în-reg.
280.
146
Ibidem, actul cu nr. 844; actele Cercului Alba cu nr. 953, 954 şi
altele.
147
Ibidem, actul nr. 392 şi Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit., doc.
nr. 178 (130v); publicată de Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p.
206.
148
Ibidem, nr. de înreg. 259.
149
Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. şi actele nr.
27, 80, 98, 104, 128, 138, 180, 197, 199, 219, 239, 241, 245, 248, 253;
şi altele (peste 55 de nr. de înregistrare şi acte), lit. A, B,
P, R.
150
Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit., doc. nr. 171 (122v).
151
D.A.N. Alba, fond Prefect. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară, reg.
nr. 6/1849, nr. de înreg. 8 şi 16, literele G şi L.
152
Ibidem, nr. de înreg. 8, litera H.
153
Ibidem, nr. de înreg. 15, litera G.
154
Ibidem, nr. de îirareg. şi actele nr. 199, 218, 223, 248, 274, 275,
279, 287, 289, 292, 305, 306, 320, .327, 331, 338, 346,
349, 372, 389, 397; 411, 415, 421, 437, 446, 528, 584, 595, 618,
788, 869.
155
Ibidem, reg. nr. 6/1849, nr. de înreg. 63 şi 70, litera R.
156
Ibidem, nr. de înreg. 111, litera M,
157
Ibidem, nr. de înreg. 132, literele G şi K.
158
Ibidem, nr. de înreg. 90 şi 183, litera G.
159
Ibidem, nr, de înreg. 9, 19, 49, 82, 128, 138, 219, literele A, C, G
şi P.
160
Ibidem, nr. de înreg. 191 şi 195, litera P, 207 şi 216.
161
Ibidem, nr. de înreg. 218, litera V şi 349.
162
Ibidem, nr. de înreg. şi actele nr. 124 si 168, literele A şi
C, 227, 238, 245, 292, 331, 361, 389, 397, 436, 584, 595 şi altele;
Silviu Dragomir, op. cit.,
vol. II, pp. 217, 220, 224.
163
Ibidem, nr. de înreg. 167, litera I.
164
Ibidem, nr. de înreg. 55, 81, 165, 173,
literele G şi V, 236, 341, 393 şi
altele.
165
Ibidem, nr. de înreg, 241, 253, 444,
166
Ibidem, nr. de înreg. 375.
167
Ibidem, nr. de înreg. 415 şi actul nr. 390.
168
Ibidem, nr. de înreg. 408 şi 469.
169
Ibidem, nr. de înreg. 307; Muzeul Unirii Alba Iulia, col. cit., doc. nr.
136 (87 v).
170
Ibidem, nr. de înreg 565, actele Cercului Alba Inferioară, nr. 1158
şi dos.1/1849, fila 1.
171
Virgil Popescu-Rîmniceanu, op. cit., p. 291.
172
D.A.N. Alba, fond Prefect, jud. Alba, actele Ad-turii Alba Inferioară,
act nr. 573, înregistrat la 23 august 1849.
173
Ibidem, act nr. 627.
174
Ibidem, actele nr. 384 şi 615.
175
Ibidem, act nr. 738, nr. de înreg. 780 şi actele Cercului Alba, act
nr. 1158.
176
Ibidem, act nr. 768 din 12 septembrie 1849.
177
Ibidem, actele Cercului Alba, act nr. 956.
178
Ibidem, actele
Ad-turii Alba
Inferioară, actele
nr. 560,
625, 626,
743.
179
Ibidem, actele Cercului Alba,
nr. de înreg.
şi actele
nr. 901. 920, 960,
1118.
180
Ibidem, nr. 998, 1009, 1036, 1084, 1150.
181
Ibidem, nr. 1070, 1422, 1534.
182
Ibidem, nr. 1665 şi 2360.
183
Ibidem, actele Ad-turii Alba Inferioară, actele nr. 580, 587 şi
623.
184
Ibidem, act nr. 547.
185
Ibidem, act nr. 588.
186
Ibidem, act nr. 628, din 30 august 1849.
187
Ibidem, reg. nr. l, 2 şi 6/1849, nr. de înreg. şi actele cu nr.
57, 82, litera. F; 385, 387, 422, 430, 588, 614, 681, 708, 751, 820, 836;
actele Cercului Alba, n. 898, 900 şi 922; Szilagyi Farkas, op. cit.,
p. 404.
|
|