|
“Cotidianul”, fondat de Ioan Raţiu, editat şi
garantat de Academia Caţavencu, în numărul său de luni, 2
octombrie 2006, a lansat ideea deloc stupefiantă, cum cred unii,
care, nici într-un caz, nu “calmează” un mit, ci îl dezvoltă,
încearcă să-i limpezească dimensiuni vizibile şi mai
puţin vizibile precum curcubeul, apa fântânilor până când dă
chiar de Crucea Izvorului, şi aceasta-i sintagma: “Câţi bani
ne-ar costa unirea cu Basarabia?” Un prim răspuns îl dau cei trei
jurnalişti: Mihai Micuţ, Iulian Enache, Ionuţ Tudorică:
“Integrarea Republicii Moldova în România ar costa între 30 şi
35 miliarde euro în primii cinci ani”, “Socoteala”! făcută
la minus zero grade, împărţită pe cheltuieli: “ale
unirii fizice”, “ale egalizării bugetare, ale convergenţei
PIB şi ale dezvoltării infrastructurii”, adică 12
miliarde pentru creşterea PIB, 18 miliarde pentru bugetul pe cap de
basarabean să fie egal cu cel pe cap de român”. Se aminteşte
“modelul german, în care Germania de vest a investit peste 400 miliarde
euro” (a nu se compara fosta Germanie Democrată cu Republica
Moldova!). Răspund, în prim plan, un fost ministru finanţist:
Daniel Dăianu: “Putem ajunge la 20-25 miliarde euro”. Urmează,
actualul ministru al Finanţelor, Sebastian Vlădescu care
conchide: “o sumă pe care nu ne-o permitem”, aici ne oprim. Ce înseamnă
“nu ne-o permitem?” Cine? El? Guvernul? Alianţa? în numele cui
nu “ne-o permitem”? Şi ca sintagma să fie şi mai
“consolidată”, “enigmaticul” domn cu degetul arătător
la tâmpla dreaptă, gânditor şi surâzător conchide:
“sunt plăcut surprins de faptul că “mai există în România
oameni care nu sunt indiferenţi în privinţa unirii cu Republica
Moldova”. Să înţelegem că domnia sa este indiferent, dacă
da, dacă nu, că vorba românului “i se rupe”? Adică nu
se aştepta să mai existe români care-şi venerează
propriile rădăcini, arborele genealogic, numele şi
prenumele, faptele, jertfa prin care curge laptele de mumă! Asta da
surprindere! Să-i reamintim “stimabilului” ministru apărut
în fotoliu din “hăurile” mercantile ale unei prietenii cu iz
“de industriaş” făcut peste noapte, că pământul
pe care calcă nu este o băltoacă, în care toţi să-şi
lase excrementele ci oglinda virtuţilor unui popor bombardat de
imperii, apărător al creştinismului, botezându-şi
mereu pruncii cu Doină şi Dor, cruci prin cimitire, bandajând rănile
luminii şi întunericului, ale nopţilor şi zilelor cu
gustul de truda al mirabilelor seminţe, cu Decebali şi Brâncoveni,
Mihai Viteazul, Horea, Cloşca, Crişan, Iancu, Război de
Independenţă, Unirea cea Mare, Revoluţia din ’89. Dar, să
nu greşim, surprinderea dânsului poate fi şi acest fel de
mirare. Oricum, orice mirare are şi o faţă umbrită.
Dar să reamintim câteva gesturi contemporane a ceea ce înseamnă
şi caracterizează iubirea de mărire a unui popor; recent
israelienii au pornit un război devastator pentru un soldat (Atenţie,
surprinzătorilor: pentru un soldat!) era de-al lor: fiu, soră, părinte,
bunic, bunică, vecin, trecut, prezent, viitor. Şi ce-i a lor e
pus deoparte, adică tot ce-i al nostru trebuie apărat până
la suprema jertfă; americanii au împânzit planeta după
evenimentele de acum trei ani, scobind prin măruntaiele pământului
după terorişti, pentru că ceea ce au făcut nu este o
simpla palmă dată poporului american, ci felul de a tulbura
biografia unei naţii, de-a se atinge de sacralitatea ei, de-a
batjocori şi intimida, care nu se iartă; iar noi, noi ce facem:
trecem cu vorba de mântuială: peste trecutul unui popor ajuns în
2006 cu fantastice răni: de la nobleţea voievodală, şiragul
de mănăstiri şi biserici, de dealuri şi văi, de
la plasarea lui dintr-o mână în alta, troc de schimb, floare de
leac, a bogăţiilor şi preafrumoasele noastre nume şi
fecioare luând drumul “Istanbulului”, al Moscovei, Uniunii Sovietice,
Republicii Socialiste Moldoveneşti. Să enumerăm: 1812 -
turcii cedează ruşilor Basarabia; 1918 - Basarabia-şi
declară independenţa şi se uneşte cu România, 1940 -
Uniunea Sovietică trece prin foc şi sabie, Basarabia şi
Bucovina de Nord, anexându-le; 1989: Limba oficială pe pământul
Republicii Moldova redevine Limba Română, prin introducerea
alfabetului latin; 1991 - Republica Moldovenească Sovietică
Socialistă îşi declară independenţa faţă de
Moscova; 1992 - începe războiul din Transnistria având la rădăcină
duhul devastator al armamentului sovietic; 2001 - Vladimir Voronim, un
fost stâlp al “moldovenismului” ajunge preşedintele ţării,
comuniştii, rusofonii răsuflă uşurat, balanţa
“trocului” de moralitate se-nchină când spre Rusia, când spre
Uniunea Europeană, dar nu peste trupul României”. O întrebare
firească: domnule, sperăm că v-a mai trecut surprinderea,
cu ce-s vinovaţi locuitorii Moldovei că şi azi sunt între
“ciocan” şi “nicovală”, că au trăit înmiit
calvarul de a fi români, de-a ajunge să se blesteme, să ia
„calea bejeniei moderne” vânzându-şi braţele pentru o clipă
materială mai bună! Virtutea unui popor constă nu în câte
bice primeşte, ci cum suportă loviturile, vânătăile.
Oricât încearcă unii şi alţii să-i marginalizeze, ei
rămân fraţii noştri, surorile noastre, pe care nu-i putem
ignora, nu le putem băga pumnul în gură, nu putem fi indiferenţi
la limba pe care-o vorbesc, la tradiţii, datini şi obiceiuri
pentru că sunt rupte din propriul nostru suflet, din propria noastră
credinţă. Ridicolul cunoaşte o propoziţie ireală:
ne întâlnim noi cu ei sau ei cu noi, vorbim aceeaşi limbă, ne
sare bunătatea, înţelepciunea, curajul, seninătatea din
ochi, mâinile se încrâncenează într-o îmbrăţişare
fierbinte, şi după unii, noi trebuie să recunoaştem că
nu suntem fiii limbii române, această albie de latinitate, ci două
specii diferite, două naţii diferite! Se fac găuri negre în
cer, în semnul crucii, în bobul de sub brazdă! Şi atunci, ce
este mai preferabil: să recunoaştem că Dumnezeu ne-a
botezat cu aceleaşi bucurii şi tristeţi, că trebuie să
mergem doar uniţi mai departe, sau să ne ţinem buzunarele
doldora de bani şi necinste şi să nu visăm la reunirea
noastră firească, legitimă! Să auzi şi să nu
crezi: România nu-şi poate permite... (atunci cine îşi poate
permite: forţa oligarhică a vecinului, a altui imperiu a
terorismului! Nu, domnule “finanţist”. România e tocmai chemată
să-şi permită, dar pentru aceasta trebuie să fim români
cu adevăraţi, să ne asumăm un act al viitorului
planetar - limba română nu poate fi la nesfârşit mărul tăiat
în două.
Nu suntem indiferenţi în privinţa unirii cu
Republica Moldova, pentru că ne bate Dumneze. Ca ministru, evaluaţi
cât s-a furat din această ţară, cum s-au vândut bogăţiile
solului şi subsolului, flota româneasca, industria,
agricultura, staţiuni, insule, clădiri, monumente, castele, cum
se acoperă hidoasele retrocedări, cum gâlgâie prin buzunare
străine petrolul şi gazul românesc, cu valută, dar şi
băncile noastre, şi, cu siguranţă veţi avea întreită
suma de integrare, dar ştim că nu vă este la îndemână,
că e mai uşor să te şti cu vile, viluţe, afaceri
oneroase decât un sărac lipit pământului. Domnilor foşti
şi actuali miniştri, forţa e în mulţimea ce v-a ales,
dar mai puternică decât ea este deziluzia, minciuna, inimaginabila sărăcire
a poporului, căreia trebuie să-i găsiţi soluţii până
nu este prea târziu, şi atunci e preferabil să ne zbatem pentru
o măreaţă idee: reunirea, să poată dormi liniştiţi
voievozii şi principii noştri, ţăranul român,
intelectualul, limba română, nu de altfel, dar banii rămân
ochii dracului, se duc, se pot pierde, dar pământul românesc reînfrăţit
rămâne. Acesta-i marele câştig! Cine are pământ şi
în viitor poate să-şi decidă soarta, banii doar să o
cumpere pe o scurtă durată. Ioniţă Viaceslav, doctor
în ştiinţe economice la Chişinău; parcă
privindu-vă surprinzător, reduce cheltuielile la 12 miliarde
euro, demonstrează o altă viziune şi alte implicaţii
pentru integrarea economică. Oricâte “cheltuieli de
suveranitate”, “de compatibilizare” am avea, suntem convinşi că
printr-o dreaptă chibzuinţă, ne-am convinge că iubirea
noastră poate fi impenetrabilă. Unirea nu este un moft
financiar, nu trebuie să se împiedice de acest aspect, trebuie să-l
depăşească prin înţelepciune, sentimentul de patrie
comună, alai de virtuţi, credinţă şi limbă.
Acestea trebuiesc repuse în mişcare, reaprinse în inimă până
nu-i prea târziu, până nu ne rămân pământurile pustii,
istoria strangulată, mormintele fără sicrie, sufletul fără
iubire, care se poate îmburuieni nepermis, făcându-ne “propria
istorie” nerentabilă. Doamne, dă-i românului mintea din urmă,
zice un amic; care din urmă? întrebăm! urma alege! E adevărat!
Sărut pământul românesc de pretutindeni. Capul sus, români!
Suntem un popor privilegiat de Dumnezeu. Nu putem trăi unii în vale,
alţii în deal - dealul fiind banii, valea, truda, iubirea într-o
unire aparte: A NAŢIUNII ROMÂNE!
În loc de final: Basarabia nu are nici o vină. Basarabia
nu e singură, prea mult a fost singură, bătută de ceaţă
şi izul de stepă, de alfabetul străin. Nu ea ne costă
“bani grei”, ci felul în care n-am ştiut s-o păstrăm,
să n-o lăsăm de izbelişte din propriile braţe:
România costă! Basarabia la fel! Costă, în special greşelile
noastre. Măcar de-am învăţa ceva! Nu! Voronim nu e veşnic,
Smirnov aşişdereaa, totul e să nu ne mai batem joc de noi
înşine! Nu e vorba de simpla Unire. Basarabia, este şi trebuie
să rămână pământ sacru românesc, suntem nedespărţiţi
prin felul de a lumina al Limbii Române. Candela moralităţii
supreme! Atenţie finanţişti: Reunirea cu Basarabia nu
trebuie să fie un moft financiar! Se exclude! Repet până vă
intră în cap. Nu scoateţi voi bani din buzunarele voastre
ticsite de furturi şi corupţie!
P.S. Rog instituiţi un premiu pentru RETROCEDĂRI,
suntem campioni la aşa ceva. Retrocedăm şi aerul nostru de
Mioriţă. O să vă stea bolovan în gât!
Ion LOPĂDEANU
|
|
