 |
Societatea
pentru a face posibilă convieţuirea membrilor săi
impune norme de conduită de natură juridică,
legile, a căror încălcare atrage răspunderi
penale, civile etc. Precum si norme de natură morală, ce
ţin de codul nescris al demnităţii, abaterile sancţionate
prin oprobiul public. Şi unele şi altele sunt creaţia
societăţii. Ele condiţionează normalitatea
actului politic, viabilitate ansamblului de practici, de hotărâri,
de instituţii, de maniere specifice exercitării autorităţii,
definind politica, în accepţiunea cea mai largă. Fără
să aibă rigoarea ştiinţelor exacte, ea
analizează formele de putere exercitate în state, în
instituţii şi abordează filozofic aceste forme prin
studii aprofundate. Atât principiile politice, îndreptările
morale, cât şi raportul dintre ele au evoluat odată cu
societatea. |
E.Sidwick,
în "Die Methode der Etik" ajunge la concluzia că politica
şi morala au contingenţe în scopul urmărit de amândouă
de a fixa reguli de conduită, etica pentru individ ca membru al
societăţii, iar politica pentru oamenii politici şi pentru
activitatea statului.
Reputatul
sociolog român Dimitrie Gusti, fost Preşedinte al Academiei Române
înainte de război, concepe politica şi morala ca "studii
dinamice", care studiază "realitatea socială în
devenire", etica stabilind finalităţi, iar politica modalităţi
de realizarea acestora. (D.Gusti, "Sozialwissenschaften, Soziologie,
Politik und Etik an ihren Zusammenhăngen.")
H.Hoffding
în "Etik" susţine o finalitate, etică în politică,
după care tânjim astăzi, dar, inexplicabil, ne îndepărtăm
tot mai mult de ea şi anume: "ceeace este just din punct de
vedere moral trebuie să fie posibil şi din punct de vedere
politic, social". P.Janet în "Histoire de la science politique
dans les rapport avec la morale", conchide că: "obiectul
politicii nu este de a constrânge la virtute, ci de a apăra
dreptul". (Unde am ajuns noi astăzi aşteptând la porţile
Europei, de care am fost rupţi abuziv prin "ukazul" de la
Yalta, de şapte decenii? Unii batjocoresc virtutea, iar dreptul îl
calcă în picioare!).
G.
Jellinek în "Allgemeine Statslehre", continuând raţionamentul
lui P.Janet, afirmă că "protejând dreptul, politica apără
în acelaşi timp un minim etic, că acesta este dreptul". În
urmă cu decenii autorul nu putea concepe că ar exista
posibilitatea devierii de la acest corolar, în societatea contemporană!
(Ei bine, noi am izbutit să deviem! Ba mai mult, am şi întrecut
pe fostul exponent al corupţiei din imperiul otoman - Fanarul- şi
pe foştii lui emisari de pe "cheiul gârlei"! Evident, doar
unii dintre noi.)
Încă
din antichitate societatea a simţit nevoia de a statua drepturi
politice, în virtutea cărora un cetăţean să poată
participa la exercitarea puterii, fie direct, fie prin votul său.
Aceste drepturi s-au modificat de la epocă la epocă şi de
la stat la stat, cu evoluţii, în care uneori este dificil să
descifrăm o continuitate. În funcţie de doctrinele politice,
respectiv de mijloacele specifice prin care acestea preconizează că
se va putea ajunge la o dezvoltare optimă a societăţii,
s-au format grupări numite partide politice. Ca atare partidele
politice trebuie să-şi respecte identitatea doctrinară,
evitând să se înstrăineze de câmpul ei de coordonate.
Realitatea însă este alta. Electismul în sfera politicului a dat naştere
la partide-hibrid, în "mixtura"' cărora se ascunde lipsa
de idei, lipsa de principii, înlocuite cu improvizaţia, duşman
de moarte al stabilităţii, al continuităţii.
Oricât
de spinoasă ar fi încercarea de apărare a partidelor noastre
politice, a confuziilor doctrinare, întâlnite în "boom"-ul
noii industrii politice ivite în ultimii ani la noi, atrăgând după
sine tendinţe anomice şi provocând dezechilibrul periculos al
raportului politică-morală, a politizării instituţiilor
publice, a deturnării orientării politice spre centre de
interese personale, într-atât de nesăbuită, încât pune în
joc însăşi raţiunea de a fi a politicii, - totuşi
partidele politice rămân un sextant necesar la îndemâna
timonierului uriaşei nave a Statului, în lumea civilizată din
care facem parte şi noi. Societăţii civile, presei, opiniei
publice le revine rolul de Argus în necontenită veghe a posibilelor
devieri ale puterii politice, devenite uneori un "modus operandi"
al cronicizatei noastre tranziţii, care pe unii îi bucură. De
ce oare?
Răspunsul
ne este oferit fără echivoc: raportul politică-etică
s-a deteriorat! Morala a devenit cenuşăreasă la curţile
baronilor politicii!
Omul
politic (nu politicaştrii ce mişună în societate, ignoranţi,
oportunişti, tupeişti deopotrivă), ca să-şi
justifice cu adevărat menirea, trebuie să ţină pasul
cu cerinţele vremii, să-şi armeze simţul realităţii
şi ai măsurii cu o bună pregătire culturală,
ştiinţifică şi cu o ţinută etică ireproşabilă.
Dar politicaştrii şi-au luat permisiunea să despartă
politica de morală, căreia îi încalcă normele, fară
scrupule; dacă în străfundul conştiinţei lor mai
există un licăr al omeniei, el este întunecat de cupiditatea,
care îi împinge pe drumul parvenirii. Imaginea acestora - repetăm,
nu a oamenilor politici adevăraţi -, repugnă! Ei sunt gata
să şi intenteze procese de calomnie, pentru ştirbirea
pretinsei lor imagini neprihănite!
Imaginea
din care lipseşte componenta morală este odioasă. Şi
nu se poate repara nici prin chirurgie estetică, nici prin asalturi
în justiţie, dar nici nu se poate ascunde sub masca prefăcătoriei!
Ipocrizia
- acest cameleonism, scut ingenios de apărare creat de natură în
lumea necuvântătoarelor, - s-a transformat la unii politicieni într-o
mască, sub care se ascunde hidoşenia. O întâlnim dureros de
frecvent în tiradele sforăitoare a vânătorilor de zestre
electorală. Campaniile electorale ar trebui să fie câmpul de
luptă dreaptă între idei, emulaţie între diferitele
oferte-program de dezvoltare a societăţii, însoţite de
girul responsabil al ofertanţilor şi de buna lor credinţă.
Dar - tristă realitate - ele au degenerat uneori într-o zănatecă
dezlănţuire de abilităţi viclene, în a inventa
vulnerabilităţi inexistente contracandidaţilor, spre a-i
defăima, spre a-i desfiinţa!
"Candidatul"
când simte că alegătorii înclină spre rigoare, tună
şi fulgeră împotriva pretinselor nelegiuiri săvârşite
de partidele competitoare, iar el, cavaler fără teamă
şi fără de prihană, pozează în victima lor
şi se jură în cel mai colorat limbaj suburban, pe ce are el mai
scump (bunăoară pe fotoliul ostenelilor parlamentare), că,
dacă îi dai votul," toţi sceleraţii, care v-au ruinat
pe voi, vor înfunda puşcăriile în 48 de ore! Dixit!".
Dacă
dimpotrivă te simte mai concesiv faţă de ispitele mărului
edenic şi faţă de bunurile cele lumeşti, îţi
face "zmecher" cu ochiul, promiţându-ţi că va
risipi şi ultima picătură de energie întru împlinirea
doleanţelor tale. "Că doar noi facem legile împreună
cu voi spre binele vostru de viaţă lungă, dragi alegători!"
(Dragoste fulgerătoare la prima vedere, din patru în patru ani!)
Aproape
că nu există virtute pe care "Karate"-iştii de pe
tatami-urile electorale să nu o imite sau sentiment pe care să
nu-1 parodieze.
"On
pleure - spunea - Rochefoucauld - pour avoir la reputation d'un tendre; on
pleure pour plaint; on pleure pour ęntre pleuré; enfin on pleure
pour éviter la honte de ne pas pleurer". (Ipocritul "plânge
pentru a-şi crea faima unui om simţitor; plânge spre a fi compătimit;
plânge spre a fi plâns; în fine plânge spre a evita ruşinea de a
nu plânge"). Ce gamă înduioşătoare, "molto
affetuoso". cu patru bemoli ai făţărniciei! Oare acei
farisei ai noştri, ce-şi poartă bărbiile duble revărsate
peste gulerele imaculate (doar gulerele!) ale cămăşilor
Pierre Cardin, cu osânza abuzurilor pantagruelice debordând peste cingătoare,
de nu-i mai încap nici costumele Armani, dar nici limuzinele occidentale,
de pe pernele cărora sfidează supuşii din feuda lor, cu
fulgerări de girofaruri şi-i îngrozesc cu sinistre sirene, urlând
a moarte, - oare aceşti farisei, prea indulgent portretizaţi de
Rocheoucauld, închinându-se cu făţarnică evlavie în faţa
Crucii, sub blitzurile comandate ale reporterilor şi vegheaţi de
camerele de luat vederi, chiar nu mai au nici un strop de răgaz să
ceară propriei conştiinţe, câtă o mai au, să îi
judece, nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni, acolo în
singurătatea goliciunii lor sufleteşti, roasă de vanităţi
oarbe şi de cupiditate?
Ne
lipseşte un Solon, care să-i izgonească pe acei
neoeuropatrizi dâmboviţeni din paradisul fără margini al
privilegiilor, al poziţiilor sociale uzurpate, al rangurilor
negociate la Rasdaq-urile politicastre, al doctoratelor furnizate în
scrie, după cutumele clientelare, al iertării păcatelor
evazioniştilor fiscali, în schimbul "indulgenţelor"
laice, emise pe principiul reciprocităţii, "do ut des"
(îţi dau ca să-mi dai), neaplicabil însă amărăştenilor
contribuabili, care fac foamea, leşină la cozi înghesuindu-se să-şi
plătească dările către Stat, al patentului
compatibilităţii candidaturii "independenţilor"
pe listele electorale ale unui partid politic, (înţelepciunea
populară ce nu dă greş, etichetează această găselniţă,
drept "un fel de două feluri), al coteriilor proliferate în
feudele baronilor, nu pe baza principiului medieval al "generaţiilor
spontane "rezultate din descompunerea unor substanţe minerale
sau organice, ci pe baza descompunerii morale!
Juvenal
satiriza fără menajamente, în satira "Panem et Circenses"
moravurile decadente ce au măcinat temeliile celui mai întins şi
mai puternic imperiu al civilizaţiei antice europene. "Panem et
Circenses" (mâncare şi distracţii), oferite plebeilor de
Imperator, la vremuri de criză sau de pronunţare a voinţei
poporului, resemnat sau mai de grabă adus în stare de abulie, spre
a-i cumpăra încrederea, erau socotite de Juvenal drept o diversiune
şi un odios act de corupere a cetăţenilor.
După
două mii de ani, unii epigoni din codrii jefuiţi ai Vlăsiei,
îmbătaţi de putere şi mândri de romanitatea lor nobilă
(uneori dubioasă) practică aceleaşi moravuri, aici la
hotarele răsăritene ale fostului imperiu roman, marcate pentru
veşnicie de monumentul de la Adam Clisi unde "se termină
civilizaţia şi începe barbaria" (spuneau străbunii
romani). Evident moravurile sunt acum adaptate modernităţii, cu
mici, cârnaţi, bere şi lăutari! "Primum bibere deinde
… eligere" parafrazează urmaşii Romei aforismul străbun!
(Întâi să bem apoi să ... alegem). S-au văzut de curând
automobile cu agenţi electorali, aruncând din mers, pe caldarâm,
pomeni amărăştenilor, precum câinilor vagabonzi, precum
animalelor! Zguduitoare imagini a degradării condiţiei umane !
Pomeni (poate din banii publici!), azvârlite sărăcimii prăbuşite
în ţărână în încăierarea disperării ! În
final de negocieri pentru aderare la Uniunea Europeană! Magnaţi
autoînnobilaţi hălăduiesc la adăpostul tenebrelor, îmbogăţiţi
peste noapte prin "inginerii financiare", spălări de
bani, licitaţii trucate, bănci devalizate, firme-fantomă în
lanţ pierdut prin insulele Pacificului şi Atlanticului, fabrici
vândute pe nimic (la vedere, dar pe comisioane grase, la întunerec) după
ce au fost falimentate de firmele căpuşe ale
"mandarinilor", adopţii ilegale de copii ai străzii,
negociate - culmea cinismului - uneori înainte de naşterea
copilului, impresari proprietari de fotbalişti, vânduţi din mână
în mână, pe preţuri tot mai mari, umflate prin reclame pentru
această "marfa" cuvântătoare. Ne îngrozim de
analogiile ce s-ar putea stabili, cu alte tranzacţii ce degradează
fiinţa umană.
Doamne,
de ce nu se naşte în zilele noastre un nou Abraham Lincoln, să
abolească pentru veşnicie neosclavia, deghizată în
acutramentele sofisticate ale pretinsei modernităţi !
Ne
înspăimântă gândul că unele fărădelegi
politicianiste actuale ar putea fi confundate cu o stare de generalitate a
naţiunii de către Uniunea Europeană! Ar fi din nou pedepsit
pe nedrept un popor abia scăpat de gulagurile băştinaşe,
"instituţionalizate" prin odioasa tranzacţie de la
Yalta.
Câtă
înţelepciune în gândirea anticilor, ignorată de hedoniştii
evului nostru! Să ne reamintim bunăoară de un aforism al
lui Seneca, satirizând nelegiuirea, huzurul şi făţărnicia,
toate la un loc: "Prosperum ac felix scelus, virtus vocatur !".
(O nelegiuire prosperă, aducând fericire, se numeşte
virtute!".
Aristotel
concepe Statul ca o asociaţie ce are ca scop realizarea unui bine de
ordin moral, "al celui mai mare bine de ordin moral" şi
socoteşte, asemenea lui Platon. Că trebuie să existe o
contopire a politicii cu morala (sublinierea noastră), ca un
ideal moral. Din nefericire pentru noi, acest ideal rămâne, gândind
"more geometrico", un infinit, spre care tindem
asimptotic, fără să-l atingem vreodată. Cu atât
mai deprimat, cu cât astăzi unii dintre noi nu încearcă nici măcar
să urce treptele Eutimiei, ci le întorc spatele, fascinaţi de
ispita viţelului de aur. Francesco Petrarca, primul dintre marii
umanişti ai Renaşterii, a cunoscut gloria prin sonetele sale,
reunite în "Il. Conzoniere"' şi dedicate Laurei de Noves
Conzoniere.
Cităm
două versuri de înfierare a patimilor:
"La
gola e'l sonno e l'oziose
Hanno
del mondo ogni vertú sbandita".
(Lăcomia
şi somnul şi puful trândăviei, au risipit orice virtute
din lume.)
Nicolo
Machiavelli, Secretarul florentin, gânditor al Renaşterii şi
filosof al politicii, avertizează subtil pe demnitarii înclinaţi
spre venalitate:
"II
buon minnistro deve morrire piú ricco di buona fame e di benevoleze che
di tesoro!" (Un bun ministru trebuie să moară mai bogat în
bun renume şi bunăvoinţă decât în comori!)
Frederich
Nietzsche, filozof al culturii şi ilustru exponent al gândirii
secolului al XIX-lea, stârnind furtuni prin frondele sale împotriva
tiparelor învechite în neputinţă (Umwertung aller Werte -
Reevaluarea tuturor valorilor), înfierează în opera sa "Jenseits
von Gut und Böse" (Dincolo de bine şi de rău) 1896:
"adevărata stare de lucruri, care dăinuie în Europa
zilelor noastre", pe care el o numeşte "Die Heuchelei der
Leiter" (ipocrizia conducătorilor), prin critici severe:
"Există - spunea el - morale de stăpâni şi morale de
sclavi ... Lucrul cel mai dezagreabil din morala stăpânilor este
severitatea preceptului potrivit căruia aceştia din urmă
(stăpânii) au obligaţie numai faţă de cei de o seamă
cu ei; faţă de fiinţele de rang inferior ... ei pot acţiona
cum cred de cuviinţă"...
În
aceeaşi operă el defineşte spiritualitatea:
"Spiritualitatea elevată ... sinteză a tuturor calităţilor
omului, moral pur şi simplu ... nu este altceva decât forma
spiritualizată a justiţiei". Într-o societate democratică
adevărată, pe care mai mult o trâmbiţăm decât o
zidim, egalitatea şi libertatea, etica demersului şi oricărui
act politic constituie principii definitorii "sine qua non" ale
sistemului. Starea euforică, beţia de putere, întrezărită
în unele manifestări de autoritarism din cvasi bideceniala epocă
de tranziţie, a generat "stăpâni absoluţi" (în
mass media s-a aclimatizat denumirea -"nomina odiosă" -
baroni) ai oamenilor de rând, ai maselor de manevră aliniate prin
metode de persuasiune neortodoxe, la reacţiile umorale ale acestor
atotputernici "stăpâni", ce domnesc peste vulg, mai presus
de lege şi de etică! Parcurgem cu spaime acesta epocă,
asistăm la o tendinţă de alunecare pe panta dezorganizării
societăţii, la dereglări de funcţiuni instituţionale,
provocate de fractura deschisă între Politic şi Etic şi de
corupţie generalizată.
În
zorii epocii de pace ivite după primul război mondial, eticul
mai prevala încă asupra politicului; entuziasmul, cultura, chemarea
spre spiritualitate, avântul creatorilor de valori confereau blazon
nobiliar la purtător.
La
Conferinţa de pace de la Versailles din 1919, o consfinţire cu
adevărat istorică a dreptului de autodeterminare a popoarelor
claustrate până atunci între fruntariile imperiilor europene învinse,
(astăzi orice "tăiere de panglică" este declarată
istorică), lui Georges Clemenceau, Preşedintele Conferinţei,
"Le Tigre", devenit un simbol al combativităţii şi
al verticalităţii (a lăsat cu limbă de moarte să
fie înmormântat în picioare!), i-a fost prezentat Jonaty Paderewski,
Prim Ministrul Poloniei şi şeful delegaţiei ţării
sale.
Clemenceau
l-a întrebat :"Sunteţi celebrul pianist, care a cucerit lumea
muzicii?" - "Da Domnule Preşedinte, dar nu eu am cucerit-o,
ci ea m-a cucerit pe mine". - "Şi acum sunteţi Prim
Ministru ?" - "Da. Domnule Preşedinte". - "Ce
decadenţă!", exclama Clemenceau.
Cât
de măruntă, cât de modest plasată apare politica pe scara
valorilor, în surprinzătoare remarcă a lui Clemenceau! Să
ia aminte toţi cei ce "se vâră" în politică
(iertată-mi fie expresia frustă, dar îmi pare singura sugestivă),
fără cea mai mică urmă de vocaţie, ca să nu
mai vorbim de carenţele educative şi de precaritatea studiilor!
Dacă ar fi numai acestea şi ar fi destui ca să prejudicieze
grav raportul dintre Politică şi Morală! Alunecarea în hăul
fără de imperative morale devine tot mai pronunţată,
accelerată de restul fărădelegilor, pe care atotputernicii
zilei nu se zoresc să-l arunce peste bordul navei politice în derivă.
Europa ne aşteaptă cu multă răbdare, nerăsplătită
de noi, să prindem "peştii cei mari ai corupţiei"
(apud Scheele.)
Statul
este în fapt starea opiniei publice, care la rândul său este forţa
radicală producătoare a fenomenului comenzii. A comanda nu însemnează
a "înşfăca puterea", ci a o exercita în respectul
legilor, normelor morale şi în interesul naţiunii.
Societatea
noastră actuală este divizată de adversităţi
mocnite, în grupări ale căror forţe se anulează
reciproc prin dezbinare, provocând un gol în comandament, în care -
natura detestând vidul - au invadat abuzurile. Ea mai este răvăşită
de hedonism, înăbuşită de materialismul grosolan, ce înjoseşte
valorile supreme ale vieţii; oamenii aleargă bezmetici după
o fericire iluzorie, pe care o caută în afara conştiinţei
lor, trăirii lor interioare. Până şi ţările din
fruntea civilizaţiei mondiale, sau poate mai ales acolo, viaţa
materială a cucerit pârghiile de comandă, aruncând umbra uriaşului
lor idol aurit bovin, peste viaţa intelectuală, peste
spiritualitate. La noi proaspeţii cavaleri de industrie subterană,
atât de mulţi dintre ei agramaţi sau semidocţi, convinşi
că lor li se cuvine totul şi ceva în plus (sic), au dat năvală
în politică, adulmecând cu instincte de zmei, prezenţa
izvoarelor de îmbogăţire, tulburi precum însăşi conştiinţa
lor.
Lumea
satului a încetat să mai fie "talpa ţării",
trainica temelie durată prin secole de istorie. Prin starea ei actuală
de dependenţă de umorile unor primari de clan, s-a transformat
în masă de manevră, şantajabilă pe baza sărăciei
sale, resemnată în amărăciune. Norodul este umilit de Lăpuşneni,
cărora în zadar le cere capul lui Moţoc. E vremea reîntoarsă
a nomenklaturiştilor reîncarnaţi în "baroni". E
vremea îmbuibaţilor hălăduind prin pădurile, ogoarele
şi instituţiile urmaşilor Vrâncioaiei, urmaşilor
pandurilor lui Tudor.
Nu
mai avem reazeme în societatea tulburată de spaime, de
incertitudinea zilei de mâine şi rigidizată în toate fibrele
ei de lipsa imperativelor morale, precum stâncile dure, denudate de torenţii
ce le-au furat scutul lor împotriva instabilităţii: solul
vegetal, cu cântecul ierburilor, cu statornicia rădăcinilor, cu
sevele ce urcă spre lumină, lumina vieţii însăşi.
Trăirile noastre din binecuvântatul deceniu de aur al Întregirii
Neamului, când înariparea nu era umilită de blazarea stearpă,
nu le mai regăsim astăzi în stilul de viaţă împestriţat,
de politicianism, de arivism, degradat de cupiditate şi de luxură,
întunecat de ură: "homo homini lupus!" Supravieţuim
în vânzoleala frenetică, fără finalitate, a unui imens
bal mascat, cu luminile oarbe, cu plafonul coborât. Tânjim după
chipuri fără măşti, luminate de sentimentul solidarităţii
umane.
Demagogia
a devenii o practică lucrativă iar sufragiul o marfa de schimb,
comercializată la bâlciurile electorale.
În
urmă cu un veac şi jumătate, Grigorie Alexandrescu satiriza
cu mult umor demagogia, arivismul şi lăudăroşenia găunoasă.
Să ne reamintim câteva versuri relevante din "Profesiune de
credinţă":
"Domnilor
alegători, mă rog să fiu ascultat
După
ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat
………………………………………….
Bine
lumii o să fac şi rol nobil o să joc
………………………………………….
Încă
până a mă naşte eu am fost patriot mare
Şi
după ce m-am născut
Pentru
ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
Până
într-acest minut."
Patriotismul
ca vocaţie de foetus, rolul nobil (de baron) al candidatului, lupta
pentru ale noastre drepturi, (şi luptă şi dăi, mai
ales pentru ale noastre drepturi ale candidaţilor!), toate aceste
"virtuţi" ne vorbesc prin satira lui Grigorie Alexandrescu
din depărtarea deceniilor, despre grotesca demagogie politicianistă,
nepieritoare, dar evoluând în ritmul cuceririlor modernităţii!
Franqois
Mauriac, premiul Nobel 1952, nota în "Bloc-Notes"-ul său
calităţile ce se cer unui bărbat de stat: "A fi
capabil să analizeze o situaţie politică dată, să
ia măsurile pe care aceasta le reclamă, fără să
piardă vreodată din vedere linia generală pe care trebuie să
o urmeze şi fără să-i lipsească nimic din ceea ce
pretinde onoarea ţării şi vocaţia sa universală,
dar deasemenea şi securitatea ei".
Rugăm
stimaţii cititori să ostenească a le căuta singuri,
astăzi, în spaţiul carpato-danubiano-pontic !
ing.
Petru OLOSU
|
|
