|
Pentru un popor ca al nostru, căruia i s-a contestat de atâtea
ori şi i se mai contestă şi azi legitimitatea
şi autenticitatea istorică în
ţinuturile vechii Dacii, leagănul etnogenezei şi dăinuirii
sale, conştiinţa originilor, a nobilei plămade din care se
trage, a jucat un rol important în constituirea conştiinţei
de sine. Aceasta a fost determinată şi de o împrejurare
geopolitică: situarea ţării noastre la răscrucea unor
mari drumuri europene, la interferenţa dintre civilizaţia
occidentală şi cea orientală, ceea ce a
determinat, încă de timpuriu un puternic sentiment al originilor
şi al identităţii sale naţionale - pârghie esenţială
de autoconstrucţie istorică a specificităţii sale
spirituale, de afirmare a unor valori psiho-spirituale ce au stârnit
admiraţia, interesul, solidaritatea şi sprijinul opiniei publice
internaţionale1.
În constituirea spiritualităţii specifice a fiecărei comunităţi
umane, a ceea ce numim identitatea inconfundabilă a unui popor, există
un origo, un set de valori arhetipale în care mitul şi
conceptul istoric, legenda şi istoria interferează şi parţial
coincid. Pentru noi există două asemenea momente matriciale, de
geneză.
Din plămada nobilă a etnogenezei noastre, ideea romanităţii
a fost cu deosebire cultivată secole întregi de către
românii de pretutindeni şi difuzată larg în toate straturile
poporului pe cale orală, iar din secolul XVI şi pe calea cuvântului
tipărit - ceea ce a constituit un moment de răscruce în
trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale2. Din ideea romanităţii, care
este, în primul rând, ideea descendenţei, “din coloniştii
romani transplantaţi în Dacia”, decurg logic o serie de idei
înrudite şi adiacente, complementare alcătuind toate conceptul
istoric de romanitate, cum ar fi: “ideea stăruinţei
elementului roman în Dacia după retragerea administraţiei
imperiului, ideea unităţii de neam a românilor din întregul
cuprins al fostei provincii romane, în accepţiunea întinderii ei
etnico-geografice mai largă decât cea strict politico-administrativă;
ideea esenţei romane a unor obiceiuri, datini şi credinţe
populare”3.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai vieţii politice şi
spirituale - de la Ioniţă cel Frumos, din dinastia Asăneştilor,
ce a domnit în veacul XII asupra Imperiului vlaho-bulgar4 până la Ion
Heliade Rădulescu şi ceilalţi cărturari şi revoluţionari
ai perioadei paşoptiste, ai luptei pentru unire şi pentru
independenţă naţională - au susţinut cu mândrie
şi simţ patriotic ideea romanităţii poporului nostru -
iar poziţia lor fermă şi consecventă a fost necesară
spre a ne afirma în planul istoriei europene şi a comunităţii
naţiunilor5, spre a combate şi a respinge - aşa cum am menţionat
deja - tendinţele şi curentele ce contestau romanitatea şi
continuitatea istorică.
Romanitatea sud-dunăreană a fost şi mai este controversată,
dar nu se poate contesta faptul că într-o anume epocă ea a
constituit o realitate, un principiu de cultură, în statul Asăneştilor,
cum reiese şi din corespondenţa împăratului Ioniţă
cel frumos şi papa Inocenţiu al III-Iea. Acesta din urmă
scria: “Am auzit si noi că din nobilă viţă a
Romei îşi trag originea strămoşii tăi şi că
de la ei ai moştenit nobleţea sângelui”, iar în răspunsul
său din 1202, Ioniţă cel Frumos evocă pe larg “amintirea
sângelui şi a patriei (Roma, n.ns.), din care coborâm”6. Tocmai această conştiinţă a latinităţii
îi determina pe împăraţii din dinastia Asăneştilor să-şi
trimită fiii la Roma spre a studia şi a-şi însuşi noi
dovezi, noi elemente despre originea lor romană şi a-şi
forma o cultură temeinică necesară în conducerea
imperiului dualist din Balcani. Este impresionantă şi
pilduitoare această timpurie conştiinţă romanică
şi pornirea ei generoasă spre cetatea eternă - adică
spre izvoarele unei istorii de mari biruinţi; ea va cunoaşte
apoi noi şi noi momente de înflorire, odată cu desăvârşirea
politică a procesului de etnogeneză şi, mai ales, în epoca
renaşterii, care a contribuit enorm la proiectarea şi
amplificarea principiului romanităţii în conştiinţa
politică şi cultural-europeană. Pentru noi, revitalizarea
acestei idei a fost numai un factor de universalizare, de racordare la
universalitatea culturală - mai exact la cultura europeană - ci
mai ales reînvierea unei nobile stârpe şi a unei continuităţi
de civilizaţie, care ne dă dreptul la unitate şi liberă
rostuire politică şi culturală. Cu peste un secol înaintea
lui Grigore Ureche, o personalitate proeminentă a culturii europene,
Nicolaus Olahus - ce se mândrea cu originea sa valahă - evoca
romanitatea noastră cu argumente de ordin lingvistic, în diploma de
înnobilare a sa, dată de Ferdinand I, în anul 1549 se spune despre
valahi, “conaţionalii tăi”, că “nu sunt
deloc ultimii, printre alte popoare” europene, subliniindu-se
semnificativ: “Se ştie despre ei, că îşi trag originea
din însăşi stăpâna lumii, cetatea Roma, şi că
au fost condamnaţi în cea mai bogată parte a vechii Dacii...
pentru a împiedica incursiunile duşmanilor de la hotare asupra
provinciilor romane. Motiv pentru care îşi zic în limba lor, români”7.
După cum se ştie, o trăsătură specifică a Renaşterii
româneşti (pe care o vom analiza în alt capitol), a constituit-o
tocmai conştiinţa romanităţii poporului român,
în condiţiile prezenţei unor puternice elemente de cultură
bizantină şi slavonă, ceea ce exprimă admirabil
domnitorul filozof Neagoe Basarab; învăţăturile către
fiul său Teodosie recomandă, între altele, urmaşului său,
prudenţă, înţelepciune în conducerea ţării, o
activitate diplomatică susţinută şi judicios calculată8, care să asigure interesele vitale ale ţării.
Prin propria sa activitate diplomatică înţeleaptă, cumpănită,
Neagoe Basarab a atras el însuşi atenţia Europei asupra originii
noastre daco-romane, asupra locului şi rolului ţării
sale în lupta pentru asigurarea independenţei proprii şi în
acelaşi timp a securităţii celorlalte popoare europene, în
confruntarea cu armatele otomane şi ale altor imperii opresoare.
Un moment de referinţă în afirmarea conştiinţei
originii daco-romane o constituie activitatea istorico-literară a
cronicarilor, care “realizează pentru prima dată sinteza
dintre fondul conştiinţei autohtone a romanităţii
şi argumentarea ştiinţifică”. Ei au inaugurat
astfel “scria misionarilor naţionali ai romanităţii
românilor”9. Primul dintre reprezentanţii acestei “epoci
de aur” a fost marele vornic moldovean Grigore Ureche, care a
afirmat obârşia comună, romană a tuturor românilor, într-o
formă simplă şi clară; “Românii, câţi se
află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi
la Maramureşu, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de
la Râm se trag” 3. “Şi locuitorii
Ţării Româneşti, arăta, într-un alt loc, cronicarul,
sunt creştini şi o seminţie” (cu moldovenii, n.ns.)11. În capitolul următor al Predosloviei, intitulat: Pentru
limba noastră moldovenească, Grigore Ureche demonstra,
deopotrivă, latinitatea limbii române. Enumerând mai multe exemple
din lexicul românesc de origine latină, cronicarul conchide
edificator: “şi altile mulţi de limba latinească, că
de le-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”12.
Continuatorul lui Grigore Ureche în scrierea istoriei Moldovei, marele
logofăt Miron Costin a făcut şi el, se ştie, din
aflarea originii neamului său o preocupare de căpetenie. Cele câteva
versuri adăugate la Psaltirea lui Dosoftei, stihurile despre “descălecatul
ţării” cuprinse în Predoslovia la Letopiseţul
Ţării Moldovei, scrierile sale în limba polonă prin care
dorea să demonstreze vecinilor de la nord, originea romană a românilor
şi, apoi, De neamul moldovenilor, sunt mărturii
peremptorii ale unor continui frământări ce i-au dominat viaţa,
ale cercetărilor întreprinse şi a unor răspunsuri pe care
le-a găsit şi le-a comunicat. Lucrarea, De neamul
moldovenilor trebuie considerată, în acest sens, cum bine s-a
afirmat, “primul tratat savant consacrat exclusiv originii
neamului’2. Această lucrare sintetizează, încă
din Predoslovie, concepţia lui Miron Costin asupra originii românilor:
“Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă,
să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie
sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei si Ţării
Munteneşti si românii din Ţările Ungureşti ... că
toţi un neam si o dată descălecaţi sântu”14. În sprijinul ideii sale, Miron Costin aduce şi
numele de român (rumân), afirmând că “numele vechiu şi
mai dreptu este rumân, adecă râmlean, de la Roma”15.
Contemporanul său muntean, eruditul stolnic Constantin Cantacuzino,
preocupat de aceeaşi componentă fundamentală a neamului său,
a formulat cu deosebită claritate, originea comună a tuturor românilor:
“Însă rumânii înţeleg, nu numai ceştia de aici (din
Ţara Românească, n.a.), ce şi din Ardeal, carii încă
mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi
şi într-altă parte să află şi au această
limbă... Ce dară pe aceştia ... tot români îi ţinem
că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi
cură “16.
În Transilvania, unde procesul destrămării feudalismului era mai
avansat decât în celelalte provincii româneşti, iar asupririi
sociale a maselor i se adaugă cea naţională austro-ungară,
formarea conştiinţei naţionale a avut loc mult mai devreme
iar afirmarea şi manifestarea ei apare mult mai puternică.
Concludentă la acest sens este poziţia militantă a
episcopului-Clain, care susţinea în faţa autorităţilor
imperiale atât originea daco-romană cât şi dreptul legitim al
naţiunii române la unitate politică, statală. El ameninţa
autorităţile imperiale că va trece în fruntea credincioşilor
în Ţara Românească17 pentru
a scăpa de apăsătorul jug al asupririi naţionale.
Un rol cu totul excepţional în demonstrarea romanităţii românilor
l-a jucat, se ştie, Şcoala Ardeleană. Reprezentanţii
de seamă ai acestei grupări au demonstrat, pe baza unor izvoare
documentare de primă importanţă, descendenţa romană
a poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor, caracterul
latin al limbii române, militând pe baza acestor fapte probante pentru
unitate naţională. Prin vastitatea materialului consultat în
vederea realizării scopului pe care şi 1-au propus, opera
reprezentanţilor Şcolii Ardelene, a corifeilor săi, cu
deosebire - Samuel Micu, Gh. Şincai18, Petru Maior, Ion Budai
Deleanu - are valoarea unui adevărat “manifest politic”. Conchizând
asupra datelor care atestă ocuparea Dacici de către romani
şi apariţia poporului român, Petru Maior arăta: “Deci
romanii aceia, la anul de la urzirea Romei 858... trimişi de împăratul
Traian, ca să stăpânească satele si oraşele,
cuprinseseră Dacia toată prin Banat până la Dunăre...
De la aceşti stăpânitori ai Daciei romane este acel neam...
carii pre limba lor se cheamă romani adică români”1.
În toate epocile istoriei moderne pentru nici un alt popor romanic, conştiinţa
ascendenţei latine, a romanităţii, nu a fost invocată
atât de constant şi de pertinent ca de români, datorită
vitregiilor istoriei, numeroşilor detractori, care din interese
egoiste cu pronunţat caracter politic, au încercat şi încearcă
să ne tăgăduiască aceste nobile origini. Demonstrarea
latinităţii, romanităţii şi continuităţii
noastre a reprezentat “reazimul constant si de nebiruit al unei lupte
milenare pentru păstrarea fiinţei etnice”20.
Conducătorii revoluţiei de la 1848 au acţionat în acelaşi
sens, afirmând originile naţionale, latinitatea şi romanitatea,
aspiraţiile şi idealurile românilor sub influienţa
spiritualităţii franceze şi italiene, naţiuni la rândul
lor de origine şi cultură latină.
În epoca modernă neoclasicii şi simboliştii au urmărit,
în genere, apropierea noastră ca popor de popoarele şi
culturile romanice, văzând în aceasta nu numai continuitatea unor
tradiţii, dar şi rezolvarea aspiraţiilor noastre naţionale,
îndeosebi emanciparea şi împlinirea idealului de unitate naţională,
în graniţele fostei Dacii.
Concomitent cu preocuparea pentru demonstrarea şi afirmarea romanităţii,
în planul etnicităţii, numeroşi reprezentanţi ai vieţii
spirituale româneşti au relevat, cu aceeaşi stăruinţă
şi forţă de pătrundere ideea dacică, originea
daco-romană a poporului nostru21.
Afirmarea pe multiple planuri a originii dacice a poporului român într-un
articol ca acela al lui B.P. Haşdeu, intitulat Perit-au dacii?(1860)
reprezintă o reacţie împotriva exceselor latiniste, îndeosebi,
în perioada Şcolii Ardelene.
Imaginea şi orizontul Daciei ca expresie geografică şi
tradiţie istorică, nu a părăsit niciodată conştiinţa
neamului românesc fiind evocată în toate epocile evoluţiei
noastre istorice de către cele mai avansate personalităţi
politice şi culturale. Dacia latinizată prin limbă şi
cultură, simboliza în conştiinţa militanţilor pentru
unitate naţională temelia organică a viitoarei Românii,
baza ei teritorială, naţională si spirituală. Orice
spaţiu de pe o parte sau alta a Carpaţilor a fost pentru ei un
spaţiu din vechea Dacie, o parte integrantă, organică din
teritoriul stăpânit de armatele lui Burebista şi Decebal.
După cum remarcă istoricul Vasile Netea, nimeni n-a subliniat
acest lucru cu mai multă pasiune patriotică şi elocvenţă
ideea originii noastre dacice decât marele latinist şi corifeu al
Şcolii ardelene, August Treboniu Laurian, în a cărui operă
se vorbeşte argumentat despre: Dacia superioară, Dacia
inferioară, Dacia transalpină, Dacia alpină, Dacia centrală,
Dacia orientală, Dacia instramontană, Dacia ultramontană,
Dacia inframontană, Dacia citramontană, Dacia supramontană
ş.a.22 ).
În acelaşi sens, trebuie subliniat faptul, de loc întâmplător,
că numeroase reviste de prestigiu tipărite de cărturari cei
mai reprezentativi ai naţiunii noastre au purtat nume semnificative
în ceea ce priveşte valenţele conştiinţei originii
noastre daco-romane cum sunt: “Magazin istoric pentru Dacia”,
“Dacia literară”, fondate de Nicolae Bălcescu şi
multe altele. Este sugestiv, totodată, faptul că una din primele
reviste ale mişcării socialiste din ţara noastră a
adoptat denumirea de Dacia viitoare.
În numărul al doilea al organului de presă al socialiştilor
români, din ianuarie 1883, intitulat, semnificativ “Dacia
viitoare”, se arăta că “astă unire e incompletă.
Voim Dacia aşa cum ea fu, fiindcă şi dreptul, tradiţiunea
şi plebicitul, trecutul şi prezentul ne dau dreptul la o Dacie
Romană, Transilvania şi celelalte părţi ale vechii
Dacii unde românii sunt în majoritate, trebuie să fuzioneze mai
curând sau mai târziu în statul roman23.
La rândul ei, revista “Emanciparea”, aparţinând tot mişcării
socialiste, milita pentru promovarea unor schimbări sociale de
structură în Noua Dacie ce avea să se înfăptuiască,
obiectiv formulat expres de către redactorii săi. Într-un
articol al revistei se specifica: “Vrem Dacia, dar nu Dacia cămătarului,
Dacia proprietarului, Dacia patrie a stăpânitorilor şi stăpâniţilor”24.
Este de remarcat că folosirea denumirii de Dacia, ca simbol al unităţii
de stat a poporului român, a avut o largă circulaţie în mişcarea
de idei din România privind problema naţională, fiind frecvent
utilizată de teoreticienii societăţilor cultural-patriotice
şi politice care militau pentru unitate naţională, de
altfel ca şi în producţia literară25. Faptul indică influenţa
puternică a ideilor paşoptiste asupra gândirii şi acţiunii
mişcării pentru unitatea politică statală a românilor
din toate provinciile istorice.
În ultimele decenii ale secolului trecut în publicistica românească
întâlnim numeroase reviste, care cultivă cu fervoare ideea originii
noastre bivalente, daco-romane.
Aceasta se reflectă pregnant, îndeosebi, în presa literară, din
vechea Românie, prin denumirea dată unor reviste de profil si anume:
“Columna lui Traian”, “Traian” etc.
Apărută în anul 1869, revista (foaia) Traian, în
conducerea căreia un rol proeminent l-a exercitat Bogdan Petriceicu
Haşdeu (care încă din 1860 a criticat virulent excesele
latiniste în articolul Perit-au Dacii?, a contribuit substanţial,
ani la rând, la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei
naţionale, politice a românilor.
Un sprijinitor apropiat al mentorului revistei este D. Bolintineanu, care,
aderând la curentul latinist, publică în acelaşi an (1869) Viaţa
lui Traian August, fondatorul neamului românesc.
În articolul Program al revistei Traian, B.P. Haşdeu, după
ce evocă semnificaţia istorică a revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu, a revoluţiei din anul 1848 etc. scrie: “A fi
cineva român, iată singura nobleţă, singurul titlu,
singura ilustraţiune pe care noi o admitem”26, ceea ce subliniază preocupările,
proiectele revistei în direcţia formării conştiinţei
naţionale.
Astfel, revista rezervă spaţii corespunzătoare pentru
publicarea unor materiale cu caracter folcloric de inspiraţie
patriotică naţională. În direcţia cultivării
filiaţiei noastre, apartenenţei la Ginta latină, încă
din anul 1869, în coloanele revistei este evocată personalitatea lui
Napoleon ca un simbol al latinităţii. Articolul este
semnificativ, întrucât, apare înainte de izbucnirea războiului
dintre Franţa şi Prusia, reflectând astfel, sentimentele şi
simpatia noastră pentru poporul francez, B.P. Haşdeu, citează
unele cântece populare inedite, care evocă pe Bonaparte ca
expresie a sentimentelor de preţuire de care împăratul se
bucura în conştiinţa românilor. Astfel, sub titlul
semnificativ Napoleon cel Mare şi Francia, el publică
integral două versuri inedite din Cântecul lui Bonaparte27. Această lucrare este publicată
în două versuri: una moldovenească şi alta ardelenească.
De altfel, Haşdeu a publicat şi alte materiale folclorice sosite
din toate provinciile istorice, referitoare la originea românilor
(Moldova, Muntenia, Transilvania, Banat, Bucovina) . Contribuţii
teoretico-istorice valoroase întâlnim şi în coloanele revistei Columna
lui Traian cu privire la legitimitatea luptei românilor pentru
unitatea naţională.
Românii, indiferent de categoria socială din care proveneau şi de
îndeletnicirile lor - aşa cum am mai subliniat - au manifestat un
puternic sentiment al istoriei, o receptivitate profundă faţă
de problematica istoriei naţionale şi în acest context o
predilecţie pentru evocarea şi demonstrarea nu numai a originii
dar şi a aderenţei noastre nestrămutate la cultura şi
limba latină, la comunitatea popoarelor neoromantice.
În timpul misiunii sale diplomatice de la Paris, ca reprezentant al
domnitorului A.I. Cuza, V. Alecsandri, „se
bucura sincer să afle documente despre istoria redescoperită
a naţiei sale”29,
în micile prăvălii de pe malurile Senei profilate pe vânzarea
cărţilor vechi.
Imaginea ţării sale îi încălzea sufletul. Consacra ore în
şir cercetării unor documente şi lucrări vechi de
istorie, care, cuprindeau referinţe cu privire la trecutul poporului
său. În corespondenţa trimisă în ţară, scria
entuziast: “Am cetit într-un volum apărut de curând... că
Justiţinian împăratul Bizanţiei s-a născut în Dacia
dintr-o familie săracă de ţărani... O ştiai
aceasta?”30, ceea ce reliefează puternica rezonanţă a
ţării lui Decebal şi Burebista în conştiinţa
viitorului rege al poeziei româneşti.
O mărturie elocventă a conştiinţei latinităţii
şi romanităţii bardului de la Mirceşti, o reprezintă
creaţia sa de valoare şi rezonanţă universală, Ginta
latină, care avea să-i aducă în anul 1878 încoronarea
în cadrul concursului de la Montpellier. Prin obţinerea premiului
juriului pentru cea mai bună creaţie a poeţilor de limbi
romanice, în care erau evocate valenţele nobile ale limbii şi
conştiinţei latine, V. Alecsandri a demonstrat nu numai măiestria
sa artistică, poetică, dar şi forţa simţămintelor
naţionale ale românilor, a originii lor glorioase latine.
Aceste concluzii se desprind şi dintr-o scrisoare trimisă de
poetul laureat lui Iacobn Negruzzi: “Când am primit programul Societăţii
(Felibrilor, n.a) de la Montpellier, m-am hotărât a scrie şi eu
ceva nu însă cu sperare de a câştiga premiul, dar cu simpla
idee de a trimite un specimen de limbă română, spre a se
constata încă o dată rudirea noastră cu toate ramurile
gintei latine”
31.
Norocul a vrut ca toate poeziile prezentate la concursul de la Montpellier
să fie mai slabe “decât a mea şi astfel am ieşit eu
triumfător”.
Marele poet şi patriot îşi cxprtima satisfacţia că
astfel “România e astăzi mai cunoscută în lumea învăţaţilor”
din Occident si ceea ce-1 bucura în mod deosebit era faptul că
poezia sa “a motivat urările poeţilor latini pentru România”32 domeniu în
care considera că a realizat un veritabil triumf.
Vasile Alecsandri vedea o legătură indisolubilă între acest
succes literar al unui poet român şi interesele politice ale României,
subliniind în încheierea scrisorii sale către Negruzzi: “Am câştigat
un nou drept la simpatiile marilor popoare de viţă latină
şi, poate, că acele simpatii, răsărite pe câmpul
literar, vor rodi şi pe câmpul politic”33.
Problema romanităţii românilor şi a continuităţii
lor în Dacia a constituit, de asemenea, subiectul de predilecţie
izvorât dintr-o datorie ştiinţifică, moral-patriotică
a celor mai de seamă istorici şi lingvişti români.
Într-o scrisoare diplomatică de răspuns la o circulară a
guvernului ţarist, prin care se condamnau revoluţiile din 1848
din Principatele Române şi se contesta latinitatea românilor,
marele istoric şi om politic, M. Kogălniceanu ţinea să
sublinieze răspicat următoarele: “Cum că noi ne tragem
din Romani, n-avem trebuinţă de multe dovezi. Limba noastră
(.,.) ne dovedeşte şi istoria adevereşte”34.
Eruditul istoric V. Pârvan. Cel care avea să ne lase moştenire
lucrarea monumentală Getica cu prilejul susţinerii unei
dizertaţii consacrate împlinirii a optsprezece veacuri de la moartea
lui Traian, va evoca, prin cuvinte profund emoţionante, ideea de
permanenţă a românilor în teritoriul Daciei de altă dată:
“Când Roma ne-a lăsat singuri în cetatea lui Decebal
etern-veghetorul, valul năvălirii barbare ne-a acoperit cu
totul. Cum se prind de pământ, proptindu-se în multele lor rădăcini
copacii înecaţi de apele furioase ce vor să-i smulgă cu dânsele,
aşa ne-am prins noi cu toată tăria sufletului nostru de străvechea
noastră ţarină daco-romană, propitindu-ne în zidul
munţilor ca să nu fim smulşi şi târâţi de
puhoi.
În lucrarea “O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”35,
reputatul istoric Gh. Brătianu analizează cu obiectivitate
ştiinţifică şi respinge cu argumente temeinice de
natură istorică, lingvistică, geografică, etnografică
şi arheologică, teoria migraţiunii care se opune ideii
continuităţii daco-romane. El menţionează, totodată,
contribuţiile istoricului francez, Ferdinand Lot cu privire la
combaterea teoriilor neştiinţifice, ale unor istorici maghiari
şi austrieci, în legătură cu procesul de formare şi
continuitatea poporului român în Transilvania. Respingând printr-o
fundamentată argumentare ştiinţifică pseudo-teoriile
lui Hunfalvy şi Rosler, privind aşa-zisa imigraţie în masă
compactă a populaţiei din Dacia, odată cu retragerea romană,
Ferdinand Lot le caracterizează ca fiind tendenţioase şi
neîntemeiate din punct de vedere istoric şi politic. Gh. I. Brătianu
subliniază că, dacă unii, îndeosebi istoricii unguri neagă
teoria continuităţii, susţinând implicit formarea marii
populaţii a vlahilor (a căror existenţă este pe deplin
atestată, deci etnogeneza poporului ce se va numi românesc), la
sudul Dunării, în Peninsula balcanică, iar alţii, îndeosebi
istoricii bulgari, neagă cu vehemenţă şi acest lucru,
se pune în mod firesc întrebarea “de unde s-a ivit acest popor
devenit pe neaşteptate aşa de numeros, încât a cotropit
locurile tuturor vecinilor săi, fără a ţine seama de
titlurile lor legitime de proprietate şi de prioritate”36.
De unde au venit deci românii, dacă potrivit acestor teorii trebuie să
căutăm originea lor, pretutindeni în afară de România. Cu
alte cuvinte, cel mai statornic popor în spaţiul carpato-dunărean,
cu cea mai atestată vechime, pentru cine respectă adevărul
lingvistic, etnografic, folcloric, arheologic şi artistic este
transformat într-un popor fără istorie, fără origine,
fără patrie. Pe bună dreptate, Brătianu aminteşte
şi subliniază actualitatea protestării dramatice a lui
Mihail Kogălniceanu din anul 1843, în lecţia de deschidere a
cursului de istorie la Academia din Iaşi: “Neavând istorie,
fiecare popor duşman, ne-ar putea zice: “Originea ta este
necunoscută, numele tău nu-ţi aparţine, mai puţin
pământul pe care locuieşti”. Cuvinte actuale în anul
1939, actuale şi azi în anul 2006 devreme ce există încă
- nu popoare duşmane, dar istorici certaţi cu adevărul
şi obiectivitatea ştiinţifică, ce nu se sfiiesc să
ajungă la cele mai aberante şi absurde concluzii în ceea ce
priveşte originea noastră.
Procesul intens al romanizării a fost pus la îndoială, invocându-se
desele războaie şi invazii, pentru a face mai credibilă
teoria evacuării totale a Daciei. Efectele acestui proces al romanizării
au fost însă cu atât mai durabile în cazul poporului nostru dacă
ţinem seama de unitatea sa timpurie, originară şi în
devenire istorică, sub raport etnico-lingvistic şi cultural.
Un reputat bizantinolog ca N. Bănescu explica rezistenţa populaţiei
din Dacia romană în grelele condiţii după retragerea
aureliană şi faptul că nu şi-a pierdut conştiinţa
romanităţii prin aceea că legătura cu imperiul - cu
cel de apus, dar apoi cu cel bizantin nu s-a rupt niciodată complet. “Pentru
această dăinuire şi întărire pe pământul strămoşilor
ei (“urmaşii romanităţii din Dacia”) sunt datori mai cu
seamă Bizanţului, sentinelă de veghe la Dunăre, de
care mereu s-au frânt valorile poporului barbar. “Sigiliul” “Romei
străbune a hotărât originile poporului nostru, cel al Romei nouă,
păstrarea şi evoluţia lui”37.
Virgil Cândea scria că de aici rezultă “voinţa
daco-romanilor în epoca de formare a poporului român, de a-şi păstra
modul de viaţă, limba, credinţa, obiceiurile, organizarea
socială, teritorială şi militară decurgând din
civilizaţia latină a înaintaşilor lor, şi această
conservare a fost negreşit efectul apărării cu armele, al
negocierilor cu populaţiile războinice ce s-au perindat în
Dacia, iar nu o concesie a acestor populaţii...” Acest efort îndelungat
s-a încheiat prin succesul localnicilor. După câteva secole de
rezistenţă, când amintirea atâtor populaţii, care vânturaseră
Dacia se pierduse cu desăvârşire, rămăsese pe întreg
cuprinsul ţării poporul dominant, dând fostei provincii romane
o nouă fizionomie, românească, prin neam, limbă, instituţii,
obiceiuri.
Prin salvgardarea lor, dovadă supremă de fidelitate faţă
de gintă şi civilizaţia din care se trăgeau,
locuitorii Daciei şi-au manifestat dorinţa păstrării legii
proprii (literal: a autonomiei). Era modul în care împrejurările
istorice ale mileniului întâi au îngăduit acestui popor afirmarea
unui crez de neatârnare. El avea să fie împlinit, pe măsură
ce condiţiile social-economice şi conjunctura politico-militară
au permis-o, prin întemeierea de state feudale, rezultat al unirii formaţiilor
teritoriale româneşti anterioare”38.
Academician
Constantin Gh. Marinescu
Prof. univ. dr.
Ion Gh. MARINESCU
NOTE
1 Cf.
Mircea Muşat, Izvoare şi mărturisiri străine despre
strămoşii poporului român, Editura Academiei, Bucureşti,
1980, passim.
2 G. Călinescu, Specificul naţional, în vol, Carmen
saecvlare Valachicum, Editura “Maerva” Bucureşti, 1979, pp.
75-78.
3 A.
Annbruster, Romanitatea românilor. Istoria una idei, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972.
4 Cf.
Dinu Giurăscu, Statul Asăneştilor, “Magazin
istoric”, nr.3/1981, p. 13.
5 Cf.
Zoe Dumitrescu Buşulenga, Sinteze, Editura “Eminescu”, Bucureşti,
1973, p. 9.
6 I.
Coja, Conştiinţa latinităţii - factor al luptei
pentru neatârnare, în Omagiu lui Constantin Drăgan, vol.
I. 1977, p. 139.
7 I.
Coja, loc.cit., p. 133; Cf. şi V. Netea, Conştiinţa
originii comune şi a unităţii naţionale în istoria
poporului român, Editura “Albastros”, 1980, p. 50.
8 Învăţăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura “Minerva”,
Bucureşti, 1980, p. 265, passim.
9 A.
Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972, p. 212.
10 Grigore
Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura P.P.
Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 134; Cf. şi Gândirea
social-politică despre unire (1859), Culegere, Bucureşti,
Editura Politică, p. 12.
11 Ibidem.
12 Ibidem,
p. 67.
13 A.
Armbruster, Op.cit, p. 191; Cf. şi Gândirea social-politică
despre unire, p. 15.
14 Miron
Costin, De neamul moldovenilor, în M. Costin, Opere, ediţia
P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 241; Cf. şi Gândirea
social-politică despre unire, p. 15.
15 Ibidem.
16 C.
Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în vol. Cronicarii,
munteni, ediţia Mihail Grigorian, vol. I, Bucureşti, 1961,
p. 52.
17 N.
Togan, Românii din Transilvania la 1733. Conscripţia Episcopului
loan Inochenţie Klain de Sadu, publicată după manuscripţii,
aflate la muzeul Brukental din Sibiu, Tipografia arhidiacezaoă, 1898,
p. 18.
18 Manole
Neagoe, Prefaţă la Hronica românilor de Gh. Şincai, Editura
Ştiinţifică. Bucureşti, 1967, p. 1.
19 P.
Maior, Istoria pentru începutul românilor, în Dacia, Budapesta
şi Gherla, 1883, p. 11; Cf. şi Antologia Gândirii
social-potitice revoluţionare şi democratice româneşti, pp.
51 -52.
20 B.
Teodorescu, N. Iorga si educaţia maselor, Bucureşti,
1967, p.27.
21 Pentru
Nicolae Iorga, fiecare colţ de ţară vorbeşte de
dacism, de latinitate, de fapte de cultură, economice, de biruinţă
şi suferinţele, dârzenia strămoşilor; Cf. şi B.
Teodorescu, Nicolae Iorga, Editura Tineretului, Bucureşti, p.
188.
22 V.
Netea, Permanenţa unor valori esenţiale de civilizaţie.
Emblemele continuităţii, “Contemporanul”, nr. 25 (754)
din 20. VI. 1980, p. 5.
23 C.
Titel Petrescu, Socialismul în România, 1835, 5 septembrie 1940,
Biblioteca socialistă, Bucureşti, 1946, p. 55-56.
24 I.
Bojan, Mişcarea muncitorească şi desăvârşirea
unităţii naţionale, “Tribuna”, nr. 31 (591) din
29.05. 1968, pp. 1-6.
25 Astfel,
apare semnificativă evocarea Dochiei, fiica lui Decebal, în poezia
lui Alecsandri, Asachi, Bolintineanu. La Eminescu, un fragment din Memento
mori este consacrat descrierii peisajului mirific, al vechii Dacii
şi eroismului legendar al dacilor în confruntarea cu armatele
romane. Numeroase pagini din opera lui M. Sadoveanu sunt consacrate evocării
Daciei, despre care afirmă că a fost “un liman de viaţă
uşoară; de aceea împotriva ei au venit dezmoşteniţii
lui Babel”. Dominat de ideea trecutului istoric al neamului său,
scriitorul se confensează că “după ce s-a isprăvit
campania războiului celui mare” (primul război mondial,
n.n.), am găsit un aliment nou sufletesc în întregirea
Daciei”.
26 Ovidiu
Papadima, Folclorul în periodicile lui Haşdeu, în vol. Studii
de istorie a literaturii române, de la C. A. Rosetti la G. Călinescu,
Editura Academiei, Bucureşti, l968, pp.221-234.
27 Ibidem.
28 Ibidem,
p. 234.
29 Mihnea
Gheorghiu, Scrisori din imediata apropiere, Editura “Albastros”,
Bucureşti, 1971, p. 96.
30 Ibidem.
31 V.
Alecsandri, Scrisori, Bucureşti, 1904, pp. 108-109; Apud,
Maria Platon, Vasile Alecsaadri, poeţii febrili şi Cântecul
Gintei latine, Editura “Junimea” Iaşi, 1980, p. 99.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Coja, Op.
cit., p. 136.
35 Les
invusions barbnres, Paris,
Payot, 1938, p.283, apud Gbeorghe I. Brălianu, O enigmă
şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, Fundaţia
pentru Literatura şi Artă, 1940, pp. 13-14.
36 Gh.
I. Brătianu, Op.cit. p. 26.
37 N.
Bănescu, Bizanţul şi romanitatea, de la Dunărea de
jos, în Discursuri de recepţie la Academia română, pp.
280-281.
38 Virgil
Cândea, Conceptul de independenţă - o permanenţă a
gândirii politice româneşti, în vol. Suveranitatea şi
progresul, coordonator dr. Nicolae Ecobescu, Editura Politică,
Bucureşti, 1977, pp. 61-62.
|
|
