|
Victoria răsculaţilor vlaho-bulgari din Paristrion şi
Munţii Haemus (Munţii Balcani), cu sprijinul cumanilor nord-dunăreni,
asupra Imperiului Bizantin în 1185-1186, a dus la constituirea între
Balcani şi Dunăre a Imperiului Vlaho-Bulgar sau Imperiul Asăneştilor,
în frunte cu conducătorii mişcării, fraţii vlahii,
Asan şi Petru. Succesele înregistrate împotriva forţelor
bizantine, destinate înăbuşirii mişcării, au impus
autorităţilor de la Constantinopol o primă recunoaştere
a noii organizări politice, în anul 11881.
În condiţiile politice complexe din Peninsula Balcanică, la sfârşitul
secolului al XII-lea şi la începutul secolului următor, alături
de Imperiul Vlaho-Bulgar vor lua naştere, la sud de Munţii
Balcani şi alte formaţiuni politice vlahe, autonome, aflate în
raporturi conflictuale cu Bizanţul. Cauzele care au determinat acestă
evoluţie politică a vlahilor balcanici au fost multiple. Dintre
cele identificate de noi, considerăm două ca determinante: aria
de răspândire a vlahilor, sub forma unor insule compacte între
celelalte populaţii din regiune, ceea ce a împiedicat o acţiune
comună a acestor enclave împotriva Bizanţului; rivalităţile
existente la nivelul fruntaşilor vlahi, dornici de parvenire,
speculate şi întreţinute cu abilitate de diplomaţia
bizantină.
a.
Vlahia macedoneano-thessaliană. Incapabil
să anihileze prin forţa armelor răscoala vlaho-bulgară,
Imperiul Bizantin a recurs, în acest scop, la serviciile abilei sale
diplomaţii, care a găsit în rivalităţile dintre
fruntaşii vlahi din diferitele regiuni ale Balcanilor terenul ideal
de acţiune.
O primă încercare a diplomaţiei bizantine de a rupe coeziunea forţelor
răsculate, mai exact de a împiedica o acţiune comună a
tuturor vlahilor, parţial încununată de succes, s-a produs
chiar în faza de început a mişcării vlaho-bulgare, prin
1185-1186. În acest scop, autorităţile constantinopolitane au
susţinut acţiunile „separatiste” ale unui fruntaş
vlah din Macedonia, Dobromir Chrysos, pe care l-au dirijat împotriva conaţionalilor
săi, răsculaţi împotriva dominaţiei bizantine sub
conducerea lui Asan şi Petru. „Acest Chrysos – scrie
Niketas Choniates – era vlah după neam [...], şi nu se înţelesese
cu Petru şi Asan când ei s-au ridicat împotriva romeilor (bizantinilor,
n.n.), ba chiar ridicase armele împotriva lor; împreună cu cinci
sute de oameni din acelaşi neam cu el, pe care-i avea şi
devenise un aliat al romeilor”2.
Acţiunea curţii bizantine, care înregistrase pentru moment
succes, a sfârşit însă prin a se întoarce împotriva
imperiului deoarece, după câţiva ani petrecuţi în slujba
Bizanţului, fruntaşul vlah manifestă tendinţe vădite
de a abandona legăturile cu acesta şi de a se apropia de cei de
o etnie cu el. Tentativa fruntaşului vlah, o grea lovitură
pentru politica imperiului în regiune, a fost temporar anihilată de
Bizanţ. „Nu după mult timp – relatează Choniates
– surprins că înclină spre cei de un neam cu el, înaintând
mereu [pe acest drum], şi năzuind să dobândească o
putere [autonomă], e aruncat în închisoare”3.
Când a avut loc defecţiunea lui Chrysos de la colaborarea cu Bizanţul,
izvoarele contemporane nu ne spun. În ceea ce ne priveşte, pe baza
informaţiilor pe care le deţinem, credem însă că
actul s-a produs cel mai târziu la sfârşitul anului 1187 sau la începutul
anului 1188, când succesul răscoalei vlaho-bulgare era cert, iar
statul Asăneştilor devenise o realitate politică recunoscută
de Bizanţ.
Abil, Chrysos va reuşi să înlăture suspiciunile curţii
bizantine, care planau asupra lui, şi să-i recâştige încrederea.
Situaţia gravă a imperiului în Balcani şi criza sa de aliaţi
în regiune vor fi lucrat cu siguranţă în favoarea fruntaşului
vlah, perceput încă de autorităţile imperiale ca adversar
ireconciliabil al Asăneştilor, având propriile sale ambiţii
politice. Ca urmare, el „fu eliberat şi trimis să păzească
Strumitza (Strumica, în Macedonia, n.n.)”4, funcţie ce-i asigura nu numai o
importantă putere militară ci şi controlul asupra unui
puternic punct strategic.
Odată instalat în noul post, fruntaşul vlah trece hotărât
la punerea în aplicare a mai vechilor sale planuri politice, favorizat
fiind de această dată, atât de înalta funcţie militară
deţinută, ce-i asigura avantajele menţionate mai sus, cât
şi de densa locuire vlahă din regiune, animată de puternice
sentimente antibizantine. Ca urmare, notează Choniates, Chrysos „a
înşelat speranţele împăratului care l-a trimis acolo
şi şi-a pus în gând să fie şi el pentru romeii din
vecinătate o pacoste neruşinată”5.
Când s-a produs cu exactitate noua „trădare” a intereselor
imperiului de către Chrysos, nu ştim cu exactitate. În opinia
noastră, ea s-a consumat înainte de 1197, an în care el atacă
regiunea oraşului Serrai, iar împăratul Alexios III Angelos
(1195-1203) renunţă la o proiectată campanie militară
împotriva sa, ordonând demobilizarea armatei imperiale concentrate în
acest scop la Kypsella (Ipsela, în Turcia europeană) şi „lăsând
aşadar ţinuturile dinspre Apus în aceeaşi stare de suferinţă
în care fuseseră şi mai înainte”6,
spre nemulţumirea reprezentanţilor aristocraţiei bizantine
din themele europene, care deţineau domenii în regiune.
Eşuarea acţiunii bizantine, încă înainte de a începe, nu a
avut alt rezultat decât consolidarea poziţiilor politice şi
militare ale lui Dobromir Chrysos care, trecut în tabăra ostilă
imperiului, a întreprins numeroase acţiuni militare antibizantine,
încununate de succes, în regiunea văilor Strymonului (Strumei)
şi Axiosului (Vardarului), în zona oraşului Serrai, în urma cărora
„îşi însuşise Strumitza şi cucerise cetăţuia
numită Prosakos (Prosek, în Macedonia, n.n.) şi-şi
înjghebase acolo reşedinţă de tiran”7.
La capătul acestor acţiuni, fruntaşul vlah punea bazele
unei formaţiuni politice locale, unei noi Vlahii autonome, cu
reşedinţa la Prosakos, care, favorizată de conjunctura
politică din Balcani, se va consolida şi extinde în perioade
următoare.
Eşecul tuturor acţiunilor militare bizantine întreprinse împotriva
lui Dobromir Chrysos a determinat diplomaţia bizantină să
recurgă din nou la metodele sale specifice pentru reatragerea
acestuia în sfera de influenţă a imperiului. Pentru a-şi
atinge scopul, în anul 1199, împăratul Alexios III Angelos îi „cedează
lui Chrysos Prosakos şi Strumitza şi ţinuturile din jurul
lor şi consimte să-i dea de soţie [...] pe una din femeile
din neamul său. Şi intrând în Bizanţ, despărţi
pe fiica protostratorului (Manuel Kamytzes, n.n.) de soţul ei
şi i-o trimite lui Chrysos”8.
Actul prezenta în esenţa sa o importanţă deosebită:
recunoaşterea oficială de către Bizanţ a existenţei
şi autonomiei Vlahiei întemeiate de Dobromir Chrysos.
Succesul Imperiului Bizantin a fost din nou unul efemer deoarece după
eliberarea socrului său, protostratorul Manuel Kamytzes, din
captivitatea vlaho-bulgară, la începutul anului 1201, Chrysos şi-l
asociază pe acesta la conducerea formaţiunii sale politice, rupe
legăturile cu Bizanţul şi atacă stăpânirile
imperiului din Macedonia şi din nordul Greciei. Rezultatele înregistrate
sunt spectaculoase căci, aşa cum arată Choniates, „ei
cuceresc repede Pelagonia (Bitola, n.n.) şi supun cu uşurinţă
Prilapos (Prilep, n.n.) iau în stăpânire şi celelalte
oraşe din apropiere, le răzvrătesc pe cele mai depărtate,
trec prin Tempele thessaliene, cuprind şesurile, pun în mişcare
Elada, răzvrătesc Peloponezul”9. În una din scrisorile sale,
adresată împăratului, din martie-aprilie 1202, Niketas
Choniates oferă unele înformaţii care permit conturarea cu mai
multă precizie a limitelor maxime ale Vlahiei întemeiate de Chrysos.
Prezentând, într-un stil metaforic, acţiunile întreprinse de
aliatul şi asociatul acestuia, Manuel Kamytzes, împotriva
imperiului, istoricul bizantin afirmă: „Iar după ce dintr-o
dată a fost eliberat sărind pe câmpiile din apropiere cu capul
falnic ridicat, înainta atingând pământul numai cu vârful
copitelor ca să se îmbăieze în apele Axiosului sau ale
Peneiosului (Pinios, în Grecia centrală, n.n,) şi ca să
zburde prin luncile lor”10.
Coroborând toate aceste informaţii, suntem în măsură să
afirmăm că formaţiunea politică organizată de
Chrysos se întindea în urma acestor succese din valea Strymonului până
în cea a Piniosului, unde sub controlul său intra, cu certitudine,
oraşul Stanos (Kallambaca), pe cursul superior al râului şi,
probabil, oraşul Larissa, pe cel inferior, cu regiunea înconjurătoare,
desemnată de cronicarul bizantin cu termenul de „şesuri”.
Sub autoritatea sa intrau întinse teritorii din Macedonia şi din
nord-estul Greciei, respectiv Thessalia, regiune cunoscută sub numele
de Vlaha Mare, din cauza numărului mare de vlahi care o
locuiau. Totodată, prin acţiunile sale, Chrysos declanşa o
puternică reacţie antibizantină, secesionistă, în întreaga
Grecie, respectiv în themele Hellada (Grecia centrală) şi
Achaia (Peloponezul), îndeosebi în regiunile locuite de vlahi: Epirul,
Munţii Pindului, nordul Peloponezului. În urma acestor succese, Vlahia
macedoneano-thessaliană, întemeiată de Chrysos,
atingea, atât întinderea, cât şi forţa sa maximă11.
Pericolul reprezentat de acţiunile fruntaşului vlah a determinat
curtea imperială să-şi intensifice eforturile pentru
anihilarea sa. Nici un mijloc nu a fost considerat reprobabil pentru
atingerea scopului, fapt subliniat de acelaşi Niketas Choniates care
afirmă că împăratul Alexios III Angelos „s-a folosit
şi de alte mijloace ca şi de înşelăciune pentru a
şi-l apropia pe Chrysos”12.
În primul rând, diplomaţia bizantină a acţionat pentru
ruperea alianţei dintre Dobromir Chrysos şi Manuel Kamytzes,
prin îndepărtarea fruntaşului vlah de socrul său. În
acest scop, încercând să-l lege cât mai strâns de Chrysos de
curtea imperială, basileul „i-a dat de soţie pe nepoata lui
Theodora [...], trimiţând să o aducă la Bizanţ.
Şi cu astfel de tertipuri redobândeşte Pelagonia şi
Prilapos”13.
Prin această politică, curtea imperială, pe lângă
faptul că recupera unele din teritoriile pierdute, reuşea să
îl despartă pe Chrysos de socrul său, văzându-şi
astfel atins primul obiectiv propus. A urmat apoi înlăturarea, pe rând,
a celor doi foşti aliaţi. Primul lovit a fost Manuel Kamytzes
care, confruntat de unul singur cu ofensiva bizantină, nu s-a putut
menţine, obligat fiind să-şi abandoneze teritoriile
controlate pe cursul superior al râului Pinios din Thessalia, cu
importantul oraş Stanos. Odată anihilat Manuel Kamytzes, Bizanţul
s-a întors împotriva lui Dobromir Chrysos, rămas izolat, dându-i
lovitura decisivă. În primăvara anului 1202, imperiul îşi
vedea realizat şi obiectivul final propus: neutralizarea completă
şi definitivă a fruntaşului vlah din Macedonia şi
desfiinţarea formaţiunii sale politice. În urma acestor acţiuni
diplomatice şi militare, arată Choniates, basileul „a
cucerit Strumitza învingându-l de astă dată pe Chrysos prin înşelăciune”14.
Teritoriile Vlahiei macedoneano-thessaliene, care îşi înceta
existenta, erau reintegrate imperiului.
Ţara
lui Petru. Încercarea
autorităţilor bizantine de a-l atrage de partea imperiului pe
Dobromir Chrysos nu a fost una singulară. După constituirea
Imperiului Vlaho-Bulgar (c.1187), atenţia diplomaţiei de la
Constantinopol s-a îndreptat chiar asupra conducătorilor de la Târnovo.
Cel vizat de acţiunile diplomaţiei imperiale a fost Petru, nemulţumit
probabil de faptul că trebuia să ocupe doar al doilea loc în
ierarhia politică a statului, după fratele său Asan, acesta
după ce, conform informaţiilor transmise de unii cronicari
bizantini, în prima fază a răscoalei vlaho-bulgare
(c.1185-c.1186), lui i-a revenit, se pare, rolul esenţial ceea ce l-a
determinat, ca la un moment dat, să se autoproclame împărat
(c.1186-1187)15.
Conjunctura politică de la Târnovo devenea astfel favorabilă acţiunii
versatei diplomaţii bizantine, care va căuta să se
folosească la maximum de divergenţele dintre cei doi fraţi
încercând să-l atragă pe Petru de partea imperiului şi să
facă din acesta interpusul politicii sale. Momentul producerii
acestei acţiuni diplomatice bizantine nu-l cunoaştem cu
exactitate, dar puţinii autori bizantini care îl menţionează,
îl plasează la începutul anului 1193.
Referitor la această problemă, retorii bizantini contemporani,
Georgios Tornikes II şi Sergios Kolyvas susţin, în două
cuvântări adresate basileului Isaac II Angelos (1185-1195), că
acţiunea bizantină s-a încheiat cu deplin succes. Primul, într-un
lung discurs, din ianuarie 1193, afirmă că „unul dintre cei
doi fraţi răzvrătiţi, acest Petru [...], se pocăieşte
[acum] de răul [făcut] şi, căindu-se sincer pentru ce
făcuse la beţie şi neavând încotro e nevoit să se
roage de iertare [...]. De aceea şi inima-i învârtoşată
şi-o schimbă şi după ce şi-o întărise,
[...], şi-o înmoaie şi din dârză cum era mai înainte, o
face docilă şi moale şi spre ascultarea poruncilor tale
[...]. Şi aşezând alături una de alta tihna supunerii
şi viaţa plină de primejdii a celui care se răzvrăteşte
şi cântărindu-le pe amândouă în balanţa propriei
conştiinţe, [...], acesta se hotărăşte pentru ce
e mai bun şi socoteşte că e cu mult mai sănătos
ca el să treacă în rândurile slujitorilor şi să rămână
liniştit şi să trăiască în pace, bucurându-se
de iertarea stăpânului, [...], deşi trebuia să fie zdrobit
şi şters de pe faţa pământului împreună cu tot
neamul lui [...]. Tu însă te-ai purtat cu blândeţe şi
pentru că s-a îndreptat şi s-a înţelepţit şi
ţi s-a supus şi ţi-a cerut iertare, l-ai lăsat să
trăiască mai departe şi să mărturisească
despre iertarea ta şi să fie pildă pentru fratele său,
pentru ca acesta privind la ruda sa şi cunoscând pilda să gândească
şi el ca fratele său şi să se îndrepte şi să
se mântuiască”16.
Al doilea, nu numai că reia aceeşi opinie, dar exagerând-o vădit,
susţine chiar faptul că, intrat în serviciul imperiului, Petru
a devenit adversarul fratelui său, Asan: „Astfel, după ce
pe unul dintre fraţii răzvrătiţi (Petru, n.n.)
din părţile Apusului (Peninsula Balcanică, n.n.) l-ai
făcut să treacă de partea ta, împărate [...]; şi
nu numai că-l rânduieşti între ai tăi [pe fostul răzvrătit],
ci îl faci să fie piatră de poticneală pentru fratele său
şi-i stă acum acestuia împotrivă cel ce-i stătea alături
şi i-a ajuns duşman cel din casa lui”17.
Două probleme importante ridică informaţiile retorilor
bizantini, şi anume: când s-a produs, cu exactitate, intervenţia
diplomaţiei bizantine pentru atragerea lui Petru de partea imperiului
şi care a fost rezultatul real al acestei intervenţii.
Elogii la adresa împăratului, cele două cuvântări impun o
abordare şi o acceptare critică a informaţiilor oferite.
Totuşi, opiniile retorilor bizantini au fost adoptate şi de unii
specialişti contemporani, străini sau români, care acceptă
faptul că prin anul 1193 s-a produs o ruptură completă între
Petru şi Asan, în urma căreia, al doilea a preluat puterea
deplină18.
În ceea ce ne priveşte, plecând de la faptul că discursul lui
Georgios Tornikes II din ianuarie 1193 consemnează un fapt consumat
deja, considerăm că tentativa diplomaţiei bizantine de a-l
atrage de partea imperiului s-a produs în două etape distincte:
prima dată, prin anii 1187-1189, adică imediat după
investirea ca ţar a lui Asan, când nemulţumirea lui Petru, care
pierduse puterea supremă, trebuie să fi fost maximă; a doua
oară, după 1190, respectiv după eliminarea pericolului
reprezentat de cruciaţii germani la trecerea prin imperiu, acţiune
care concentrase pentru rezolvarea sa, toate eforturile şi resursele
diplomaţiei imperiale, iar Petru însuşi eşuase, aşa
cum vom vedea, în tentativa de a obţine din partea împăratului
Friedrich I Barbarossa (1152-1190) tronul Bizanţului.
În ceea ce priveşte rezultatele înregistrate de diplomaţia
imperială, constatăm că derularea evenimentelor posterioare
anului 1193 infirmă însă categoric afirmaţiile autorilor
menţionaţi. De altfel, nici anterior anului 1190, ca şi după
această dată, nu dispunem de nici un element care să
confirme vreun succes bizantin în tentativa de atragere a lui Petru de
partea imperiului. Simptomatic rămâne faptul că nici un alt
izvor, contemporan sau tardiv, fie bizantin, fie de altă provenienţă,
nu menţionează vreo acţiune de tipul celei prezentate de
Georgios Tornikes II şi Sergios Kolyvas.
Asupra factorilor care au stat la baza insuccesului bizantin ne vom opri în
continuare. La eşuarea tentativei diplomaţiei bizantine de
atragere a lui Petru de partea imperiului a contribuit, în primul rând,
politica abilă a lui Asan. Confruntat cu demersurile curţii
bizantine pe lângă fratele său, de care, cu certitudine avea
cunoştinţă, acesta şi-a asociat fratele la conducerea
statului delegându-i, totodată, unele competenţe ale puterii
politice, creindu-i, astfel, dacă nu calitatea de partener egal, cel
puţin iluzia participării egale la exercitarea autorităţii
supreme.
În acest scop, Asan i-a încredinţat fratelui său, spre guvernare
directă, teritoriile răsăritene ale statului, grupate în
jurul vechilor centre Preslavul Mare şi Probatos, constituite într-o
organizare politică autonomă în cadrul Imperiului Vlaho-Bulgar,
aşa-numita Ţară a lui Petru. Faptul îşi
găseşte confirmarea în relatările cronicarilor bizantini
Georgios Akropolites şi Theodoros Skutariotes (secolul XIII). Primul,
în lucrarea sa Istoria, afirmă că ţarul
vlaho-bulgar „despărţind o parte din stăpânirea sa,
i-a poruncit să o conducă el (Petru, n.n.). Căci
Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile] din jurul
lor au fost dăruite lui Petru de fratele său Asan, ca posesiune
proprie; din această pricină până astăzi ele poartă
numele de Ţara lui Petru”19.
Cel de-al doilea, preluându-l în totalitate pe predecesorul său,
susţine aceeaşi opinie, şi anume că „lui Petru, tăindu-i
o parte din stăpânirea lui, i-a poruncit (Asan, n.n.) să
o conducă (Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile]
din jurul lor i-au fost date lui Petru, din care pricină, şi până
astăzi, ele poartă numele de Ţara lui Petru)”20.
Măsura politică iniţiată de Asan a reprezentat nu doar
un artificiu de guvernare, ci însăşi actul de constituire a
unei entităţi politice distincte, autonome, în cadrul
Imperiului Vlaho-Bulgar. Reşedinţa formaţiunii politice
autonome conduse de Petru va fi fi fost, foarte probabil, vechea reşedinţă
a ţarilor bulgari, Marele Preslav. Totodată, prin măsura
iniţiată, Asan îl îndepărta, cu abilitate, pe nesigurul său
frate de centrul puterii vlaho-bulgare.
Asocierea lui Petru la conducerea Imperiului Vlaho-Bulgar, politica sa
antibizantină, dar şi ambiţiile sale imperiale, precum
şi larga autonomie de care beneficiau teritoriile aflate sub directa
lui guvernare îşi găsesc confirmarea, chiar dacă indirect
în relatările unor surse apusene, cum este cazul cronicii atribuite
canonicului Ansbertus, cel care l-a însoţit pe împăratul
german Friedrich I Barbarossa în cea de-a doua cruciadă. Cu prilejul
trecerii cruciaţilor germani prin teritoriile Imperiului Asăneştilor
(1190), relatează Ansbertus, „Petru, domnul vlahilor şi
bulgarilor”, i-a oferit împăratului german un ajutor militar
de „40.000 de vlahi şi cumani”, cifră mărită
apoi la „60.000 de sârbi şi vlahi”, pentru cucerirea
Constantinopolului, solicitând, în schimb, pentru sine, tronul
basileilor de la Bizanţ21;
tratativele nu s-au finalizat însă.
Foarte probabil acum, diplomaţia bizantină relua demersurile
pentru atragerea lui Petru de partea imperiului. Acţiunea, la care
fac referire cei doi retori bizantini, se consumase deja la începutul
anului 1193 fără a aduce rezultatele spectaculoase proclamate de
aceştia. Un element semnificativ din acest punct de vedere rămâne
acela că, atât după acestă dată, cât şi în
scurta sa domnie dintre 1196-1197, Petru a continuat cu fidelitate
politica antibizantină a fratelui său, Asan, rămânând
acelaşi adversar neîmpăcat al Imperiului Bizantin. Eşecul
înregistrat îşi găseşte, de asemenea, o certă
confirmare în faptul că diplomaţia bizantină s-a văzut
obligată, după 1193, să-şi canalizeze eforturile în
direcţia atragerii de partea imperiului a unui alt fruntaş vlah,
Ivanco, rudă apropiată a suveranilor de la Târnovo, acţiune
al cărei succes, cert de această dată, se materializa în
anul 1196 prin asasinarea lui Asan.
O ştire importantă, chiar dacă indirectă, privind împărţirea
puterii şi a guvernării teritoriilor Imperiului Vlaho-Bulgar între
Asan şi Petru, ne transmite Niketas Coniates. Conform relatării
cronicarului bizantin, în momentul morţii lui Asan, Petru nu se afla
la Târnovo, ci în altă parte, de unde va reveni în grabă cu
forţe proprii asediindu-l pe asasinul fratelui său, care ocupase
capitala22.
Faptul că în momentul morţii fratelui său Petru nu se afla
la Târnovo, unde va reveni apoi cu forţe proprii punând capăt
uzurpării lui Ivanco, reprezintă, în opinia noastră, o altă
confirmare certă, atât a asocierii la domnie a celor doi fraţi,
cât şi a împărţirii şi guvernării separate a
teritoriilor statului vlaho-bulgar. Unde va fi fost Petru în momentul
consumării dramaticelor evenimente de la Târnovo, nu credem că
este greu de stabilit. Foarte probabil, fruntaşul vlah, în calitate
de coregent, se afla la propria sa reşedinţă de la Preslav.
Măsura politico-administrativă, atât de importantă pentru
evitarea unor confruntări fratricide şi menţinerea
coeziunii factorilor politici ai tânărului stat sud-dunărean,
iniţiată de Asan, a fost, după părerea noastră,
de scurtă durată, ea fiind menţinută doar până
prin anii 1196-1197. Dacă nu Petru care, odată urcat pe tronul
de la Târnovo (1196), în calitate de succesor al fratelui său, va
fi reintegrat deplin aceste teritorii Imperiului Vlaho-Bulgar, atunci
acest lucru va fi fost făcut, cu certitudine, de ultimul dintre fraţi,
Ioniţă, care a ocupat scaunul imperial în anul 1197. De altfel,
credem că dispariţia Ţării lui Petru din
sursele bizantine, în primul rând, după această dată, deşi
amintirea existenţei ei era încă vie în mintea cronicarilor
din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, nu a fost deloc întâmplătoare,
ea datorându-se, în opinia noastră, tocmai acestui fapt.
Vlahia
din Thracia. Ceea ce nu a
putut realiza cu Petru, diplomaţia bizantină a reuşit cu un
alt fruntaş vlah, Ivanco, văr primar cu suveranii de la Târnovo.
În anul 1196, la instigaţiile curţii imperiale de la
Constantinopol, Ivanco îl asasinează pe Asan şi încearcă
să ocupe tronul. Implicarea curţii imperiale în asasinatul de
la Târnovo este subliniată de Niketas Choniates care relatează:
„Se spune chiar că Asan a fost omorât de Ivanco la sfaturile
sebastocratorului Isaac (sebastocratorul Isaac Comnenos, la data
respectivă prizonier la Târnovo, n.n.), care-l îndemnase cu
multe făgăduieli la aceasta, dar mai ales îl înflăcărase
promisiunea că-l va căsători cu fiica lui Theodora”23. Spre aceeaşi concluzie
conduce şi informaţia aceluiaşi istoric, conform căreia,
după asasinat, confruntat cu puternica opoziţie a lui Petru, susţinut
de fracţiunea naţională a elitei politice vlaho-bulgare, „Ivanco,
făcând cunoscut împăratului ce se întâmplase, îl îndemna să
trimită pe cineva cu oaste să preia Târnovo şi împreună
cu el să lupte pentru a cuceri întreaga Misie (Bulgaria dintre
Balcani şi Dunăre, n.n.)”24.
Eşuarea expediţiei bizantine trimise în ajutorul lui Ivanco, sub
comanda protostratorului Manuel Kamytzes, ducea însă la prăbuşirea
iremediabilă a planurilor Constantinopolului de a ocupa Târnovo
şi de a desfiinţa statul vlaho-bulgar. Lipsit de ajutor extern,
Ivanco nu se poate menţine, tronul Imperiului Vlaho-Bulgar fiind
ocupat de Petru, care şi-l va asocia, la rândul său, la domnie
pe fratele mai tânăr Ioniţă (viitorul ţar Ioniţă
Asan Kaloiannes, între 1197-1207).
Refugiat le Constantinopol, Ivanco, care îşi schimbă numele în
Alexios, după cel al basileului, era primit cu multă consideraţie,
numit strateg şi însărcinat cu apărarea themei
Philippopolis, calitate de care s-a achitat cu prisosinţă. „Şi
bărbatul acesta – scrie Choniates – a depus cele mai mari
eforturi în părţile Philippopolisului şi era pentru romei
ca un stăvilar îndrăgit în calea năvălitorilor din
neamul lui, care cu ajutorul sciţilor (cumanilor, n.n.) prădau
ce le cădea în cale; uneori luptând alături de împărat
s-a arătat deosebit de viteaz”25.
Numit strateg într-o themă cu o numeroasă populaţie vlahă,
Ivanco va profita de situaţie şi va acţiona în direcţia
atingerii propriilor sale scopuri politice: realizarea unei stăpâniri
proprii autonome faţă de Bizanţ. Timp de circa patru ani
(1196-1200), fruntaşul vlah, ascunzându-şi cu grijă intenţiile,
s-a arătat fidel şi s-a făcut, mai ales, util
imperiului în calitatea lui de strateg al themei Philippopolis. În toată
această perioadă însă, sub masca servirii imperiului, el
îşi va consolida, cu perseverenţă, propriile poziţii.
Căci, aşa cum arată Choniates, „de cum s-a domnit
peste ţinuturile de acolo, pe toate le sucea şi le învârtea, căci
era un om abil şi energic în orice lucru ce venea în întâmpinarea
năzuinţelor şi voinţei lui. Şi pe cei dintr-un
neam cu dânsul îi învăţa meşteşugul războiului
îmbogăţindu-i prin daruri şi întărindu-i cu armament
şi refăcând fortăreţele, a făcut aproape de
necucerit ţinuturile din faţa Haemusului”26.
Încrederea curţii bizantine în Ivanco avea să se năruiască
însă brutal la începutul anului 1200, odată trecerea fruntaşului
vlah la acţiune deschisă împotriva imperiului. Răzvrătit
împotriva Bizanţului, aliat cu vărul său Ioniţă
Asan Kaloiannes, noul ţar vlaho-bulgar de la Târnovo, cu care se împăcase,
beneficiind de o capacitate militară apreciabilă, Ivanco ocupă
importante teritorii bizantine în Thracia, punând bazele unei formaţiuni
politice proprii, unei Vlahii, cu centrul foarte probabil la
Kritzimos (Kričim, în Bulgaria, pe râul Vača, la sud-vest de
Philippopolis)27.
După ce cu sprijinul ţarului de la Târnovo respinge un atac al
forţelor bizantine comandate de ginerii basileului, Theodoros
Laskaris şi Alexios Paleologos, şi de protostratorul Manuel
Kamytzes, în cursul căruia ultimul este făcut prizonier (primăvara
1200), Ivanco declanşează o puternică contraofensivă
în zona Munţilor Rodopi şi în sudul Thraciei; acţiunea, o
grea lovitură pentru stăpânirile bizantine din regiune, se
soldează cu succese importante, consemnate de istoriografia bizantină
a epocii. Într-un interval de timp scurt, fruntaşul vlah a scos de
sub stăpânirea imperiului şi „a atras de partea sa şi
a despărţit de romei toate regiunile care se întind până
la Mosynopolis (Gümiurgina, în Grecia, n.n.) şi chiar până
la Xantheia (Xanthi, în Grecia, n.n.) şi de la muntele
Pangaion (Kušnica, în Bulgaria, n.n.) şi la Abdera. Şi-a
supus negreşit şi thema Smolenon (themă la sud de
Philippopolis, n.n.) şi se întindea în împrejurimi ca o boală
molipsitoare, robind şi ucigând pe romei, luând de la unii bani de
răscumpărare şi lăsând să rămână la
casele lor pe aceia din neamul său care i se supuneau de bunăvoie”28.
În urma acestor succese, Vlahia constituită de Ivanco ocupa o
arie relativ întinsă în Thracia. Hotarele sale, imprecis
delimitate, urmau, după părerea noastră, cursul superior al
Hebrosului (Mariţa) de la vest de Philippopolis (Plovdiv) şi râul
Nestos (Mesta), la apus, pantele meridionale şi răsăritene
ale Munţilor Rodopi, la sud, est şi nord, şi, din nou, râul
Hebros, în nord-est, atingând litoralul Mării Egee în zona oraşului
Abdera29.
Succesele vlaho-bulgare din primăvara anului 1200 consfinţeau
existenţa autonomă a Vlahiei din Thracia, conduse
de Ivanco.
Ca şi în celelalte cazuri prezentate, succesele obţinute de
Ivanco evidenţiau clar potenţialul militar al vlahilor din
regiune, iar alianţa şi colaborarea cu Imperiul Asăneştilor
tendinţele unificatoare ale Vlahiilor balcanice. La fel ca şi
ceilalţi conducători vlahi din Peninsula Balcanică – Asăneştii
de la Târnovo; Dobromir Chrysos şi Manuel Kamytzes –, Ivanco
şi-l asociază la conducerea formaţiunii sale politice pe
fratele său Mitos30.
Din păcate însă, Vlahia din Thracia, creată de
Ivanco, va avea o existenţă meteorică, doar de câteva luni
(primăvara-vara 1200). În vara anului 1200, după ce eşuase
în tentativele de a-l înlătura prin forţă pe acest nou
şi incomod adversar, împăratul Alexios III Angelos recurge la o
reprobabilă stratagemă diplomatică, condamnată chiar
şi de apropiaţii săi, pentru a-şi atinge scopul.
Prezentând această acţiune, Niketas Choniates relatează că
„încheindu-se într-un târziu tratativele şi jurămintele
aşa cum ceruse Alexios (Ivanco, n.n.) mai pe urmă împăratul
ia o hotărâre despre care dacă era demnă de un general sau
de un împărat; căci aceştia trebuie mai ales să aşeze
mai presus de orice respectarea jurămintelor. A trimis aşadar la
Alexios (Ivanco, n.n.) cu dumnezeieştile Evanghelii [...]
şi l-a atras pe sine şi, după ce, aşa cum spuneam,
s-au făcut jurămintele, l-a prins şi l-a pus în lanţuri
[...]. Şi apoi îşi supune oraşele şi fortăreţele
pe care le cârmuia Alexios (Ivanco, n.n.) fără greutate,
iar pe fratele acestuia, pe Mitos, îl face să fugă”31.
În urma acestei acţiuni reprobabil, justificată însă prin
raţiuni de stat, Vlahia autonomă din Thracia, din zona Rodopilor,
îşi înceta existenţa, teritoriile sale fiind reîncorporate
imperiului.
*
Anihilarea celor două formaţiuni politice vlahe autonome,
constituite concomitent cu Imperiul Asăneştilor – Vlahia
macedoneano-thessaliană, întemeiată de Dobromir Chrysos,
şi Vlahia din Thracia, fondată de Ivanco, – a fost
facilitată de un întreg complex de factori. Identificarea acestora
reprezintă o problemă esenţială a studiului nostru.
În primul rând, potenţialul lor economic, demografic şi militar,
net inferior celui bizantin, epuizat repede, nu le-a permis o rezistenţă
îndelungată în confruntările cu imperiul. Din acest punct de
vedere, superioritatea Bizanţului s-a dovedit decisivă. De
asemenea, nici căderea lor imediat după ce nu au mai beneficiat,
dintr-un motiv sau altul, de susţinerea politică şi militară
a Imperiului Vlaho-Bulgar, nu credem că este una întâmplătoare.
În al doilea rând, absenţa unei organizări statale propriu-zise
şi, implicit, a instituţiilor specifice statului feudal –
monarhia, biserica, armata, administraţia etc. – a imprimat acţiunilor
antibizantine ale acestor organizări mai mult un caracter spontan,
decât unul organizat, cu scopuri politice bine definite. Conducătorii
lor au acţionat, mai degrabă în direcţia instaurării
şi conservării unor stăpâniri proprii asupra unor regiuni
mai mult sau mai puţin întinse, decât pentru constituirea unor
organizări statale solide.
Se adaugă factorilor menţionaţi mai sus, o serie de alţii
subiectivi, specifici, care, prin manifestarea lor au favorizat acţiunile
represive bizantine. Între aceştia se detaşază îndeosebi
neînţelegerile existente în anumite momente între conducătorii
formaţiunilor respective, generate de ambiţii personale, care
i-au împins la acţiuni separate, divergente, în totală opoziţie
cu tendinţele unificatoare care se manifestau în societatea vlahă,
în ansamblul său. Ostilitatea arătată Asăneştilor,
atât de Dobromir Chrysos, cât şi de Ivanco, care s-au făcut
instrumente ale politicii Imperiului Bizantin, acţionând împotriva
conaţionalilor lor, primul între 1185-1187/1188, cel de-al doilea între
1196-1200, nu a fost în măsură să le atragă cu uşurinţă
nici încerderea nici sprijinul factorilor politici de la Târnovo, în
momentul în care au trecut în tabăra ostilă Constantinopolului.
În sfârşit, absenţa unei concepţii şi a unor obiective
politice ferme şi coerente la conducătorii formaţiunilor
politice respective, pe care posibilităţile de parvenire, prin
ocuparea unor funcţii în ierarhia curţii bizantine, cu care au
fost ademeniţi de diplomaţia bizantină, i-au determinat să
abandoneze lupta în favoarea unor înţelegeri proprii cu imperiul.
Acest lucru le-a sporit vulnerabilitatea şi a jucat un rol important
în anihilarea lor.
prof. dr. Vasile MĂRCULEŢ
NOTE
1 Pentru
desfăşurarea răscoalei vlaho-bulgare şi constituirea
Imperiului Vlaho-Bulgar al Asăneştilor, vezi: N. Choniates, Istoria,
Despre Isaac Angelos, I, 4-5, în F.H.D.R., vol. III, Bucureşti,
1975, p. 252-257 (în continuare: Choniates); G. Akropolites, Istoria,
11, în F.H.D.R., III, p. 396-399 (în continuare: Akropolites); Th.
Skutariotes, Cronică pe scurt, în F.H.D.R., III, p. 412-417 (în
continuare: Skutariotes); Efraim, Cronica, v. 5756-5816, în
F.H.D.R., III, p. 463-465. Pentru discuţii: A.A. Vasiliev, Histoire
de l’Empire Byzantin, tome II (1081-1453), Paris, 1932, p.
88; G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, München,
MCMLXIII (1963), p. 335; S. Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin,
Bucureşti, 1981, p. 157-158.
2 Choniates,
Despre Alexios Angelos, II, 3, în loc. cit., p. 288-289.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
6 Ibidem,
în loc. cit., p. 288-291.
7 Ibidem,
Despre Alexios Angelos, III, în loc. cit., p. 292-293; Fr. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden des oströmischen Reiches von 565-1453,
II: Regesten von 1025-1204, München, 1925, reg. 1653 (în
continuare: Regesten, II).
8 Ibidem,
Despre Alexios Angelos, III, 1, în loc. cit., p. 298-299; Fr. Dölger,
Regesten, II, 1653.
9 Ibidem,
Despre Alexios Angelos, III, 7, în loc. cit., p. 310-311.
10 Idem,
Cuvântări şi scrisori, în F.H.D.R., III, p. 364-365.
11 V.
Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale
republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în
secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 54 (în continuare: Imperiul
Bizantin şi Ţările Române).
12 Choniates,
Despre Alexios Angelos, III, 7, în loc. cit., p. 310-311.
13 Ibidem.
14 Ibidem,
în loc. cit., p. 310-313.
15 Ibidem,
Despre Isaac Angelos, I, 4, în loc. cit., p. 256-257; Skutariotes,
în loc. cit., p. 414-415.
16 G.
Tornikes II, Cuvântare către Isaac Angelos, în F.H.D.R., III,
p. 386-389.
17 S.
Kolyvas, Cuvântare către împăratul Isaac Angelos, în
F.H.D.R., III, p. 374-375.
18 A.
Každan, La date de la rupture entre Pierre et Asen (vers 1193), în
Byzantion, XXXV, 1965, 1 (Mémorial Henri Grégoire, I), p.
167-174; V. Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul
Europei în secolele IX-XIII, Iaşi, 1999, p. 262.
19 Akropolites,
12, în loc. cit., p. 398-399.
20 Skutariotes,
în loc. cit., p. 434-435.
21 Ansbertus,
Historia de expeditione Friderici imperatoris (ed. A.
Chroust), în M.G.H.S., vol. V, Berlin, 1928, p. 17-67.
22 Choniates,
Despre Alexios Angelos, I, 5, în loc. cit., p. 284-287; Cf.
Skutariotes, în loc. cit., p. 424-427.
23 Ibidem,
Despre Alexios Angelos, I, 6, în loc. cit., p. 284-285; Cf. Ibidem,
în loc. cit., p. 426-427.
24 Ibidem.
25 Ibidem,
în loc. cit., p. 288-289.
26 Ibidem,
Despre Alexios Angelos, III, 2, în loc. cit., p. 300-301.
27 Cf.
S. Brezeanu, op. cit., p. 160, unde fixează ca centru al
Vlahiei lui Ivanco, oraşul Philippopolis (Plovdiv).
28 Choniates,
Despre Alexios Angelos, III, 2, în loc. cit., p. 304-305.
29 V.
Mărculeţ, Imperiul Bizantin şi Ţările Române,
p. 57.
30 Cf.
Choniates, Despre Alexios Angelos, III, 4, în loc. cit., p.
306-307.
31 Ibidem
|
|
