|
Copiii,
când sunt obosiţi, totdeauna cer să li se spună
poveşti. Le povestim despre cei ce sunt doar oale si ulcele,
adică cenuşă în urne. “Moş Ene pe la
gene”, cine altul este acesta decât Enea, strămoşul
gintei latine. Ţinut de mână, luliu, fiul lui Enea,
este viitorul, deoarece merge în faţa tatălui său.
Enea îl duce în spate pe bătrânul său părinte
Anchise. Enea îşi asumă trecutul.
Vrem să ne
limpezim negurile timpului. Vrem să ne purtăm povara
tainică a luminii, a trecutului satului nostru de obârşie,
Tibru.
Împăratul
Tiberius (14-37 e.n.) a fost bântuit ani la rând de o întrebare
năroadă: cum a chemat-o pe bunica Hecubei (ultima regină
a Troiei). Şi chiar dacă ar fi aflat aceasta, Tiberius
nu ar fi putut clinti spre bine sau spre rău nici măcar
un fir din iarba lumii. |
|
Dar dacă noi întrebăm: de unde vine numele satului nostru Tibru,
întrebarea nu este o sminteală, întrebarea este mai frumoasă
decât orice posibil răspuns, deoarece vrem să ştim
etimologia numelui Tibru, de câte mii de ani este vatra satului nostru
şi cine ne sunt strămoşii.
Pe malurile
Tibrului roman a fost scrisă istoria Europei, a Africii de Nord
şi a Asiei Antice Anterioare până pe malul Eufratului. Din
totdeauna izvorul Tibrului italic a fost pe teritoriul etrusc (Toscana de
astăzi care gravitează cultural în jurul Florenţei). Spre
deosebire de neamurile italiote: latini, sabini, umbri, samniţi, veneţi,
liguri etc., etruscii vorbeau o altă limbă şi aveau o
civilizaţie complet diferită faţă de restul
peninsularilor. La sânul etruscilor s-au civilizat romanii. Etruscii au
dat Romei regi şi tot de neam etrusc a fost şi Mecena. Istoricul
roman Varro afirma că numele Tiberis (aşa spuneau latinii apei)
este etrusc, deoarece aşa susţin etruscii, sau latin deoarece
romanii au avut un rege cu numele Tiberius (George Dennis, “ Lumea
etruscilor”, vol II, pag. 325).
În
“Infernul” lui Dante scrie atât de frumos: “Mai mult decât crezi
sunt grelele morminte”. Aşa este!
În necropola
din Perusia (oraş etrusc din Toscana, astăzi se cheamă
Perugia) s-au descoperit patru urne. Prima urnă are inscripţionat
un nume THEPHRI care pare să indice persoana cea mai importantă,
poate chiar străbunul neamului. Pe cea de-a doua urnă stă
scris THEPHRISIA (adică soţia lui THEPHRI). Ibidem pag. 326.
Un caz similar
apare în Volterra: familia CECINA dă un nume omonim apei CECINA.
Etimologia
numelui TIBERIS este etruscă şi nicidecum latină. Surpriza
cea mare apare în “ Istoria romană” a lui Theodor Mommsen, vol.
I, pag. 106. Istoricul danez (Al II-lea Titus Livius, cum îi spun eu)
prezintă feriae publicae, adică calendarul serbărilor
populare ale latinilor:
- Lupercalia,
adică sărbătoarea lupilor (luperci);
- Fontinalia,
adică sărbătoarea izvoarelor (fontana);
- Terminalia,
adică sărbătoarea pietrei de hotar (terminus);
- Portunalia,
adică sărbătoarea porturilor (portus);
- Neptunalia,
adică sărbătoarea zeului mărilor (Neptun);
- etc, etc
Dar sărbătoarea
fluviului care le scălda Laţiumul cât şi Roma, se numea
Volturnalia. Nesesizat de Mommsen, este limpede că latinii îşi
numeau fluviul Volturnus. Deci numele Tiberis nu are rădăcina în
limba latină, ci în cea etruscă. Varro ştia acest adevăr,
deoarece nu putea fi atât de naiv încât să creadă că cei
ce stau mai aproape de Ostia unde Tiberisul se varsă în Marea
Tireniană dau numele fluviului. Numele fluviului îl dau cei ce stau
mai aproape de izvor, adică etruscii.
Tibur-Tibru
Tibru, sat din
cadrul comunei Cricău, jud. Alba aşezat în apropierea cetăţii
Piatra Craivii, considerat centrul spiritual al dacilor, justificat de
cele 6 sanctuare descoperite în prezent, la fel ca şi unele obiecte
specifice, de cult. Piatra Craivii, prin înălţimea sa, domină
împrejurimile.
Înainte de întemeierea
Romei (753 î.e.n.) spaţiul latin avea durate cetăţi străvechi
precum Alba pe muntele Alban (astăzi Monte Cavo), Tusculum, Praeneste,
Tiburul etc. Dacă în fiecare primăvară latinii urcau spre
Alba (centrul Confederaţiei Latine) pentru a-şi sărbători
zeul suprem în jurul templului lui Jupiter Latinus, atunci când doreau să
li se prezică viitorul mergeau la Templu Sibilei, oracolul lor din
anticul Tibur (astăzi oraşul Tivoli). Roma este sub confluenţa
a două ape: Tiberis şi Amnio (cel mai frumos afluent al
falnicului fluviu). Pe Amnio este ridicat Tiburul. Via Tiburtina, urcând
pe malul acestui râu, lega Roma de Tibur.
Izbitor de asemănător
este peisajul Tiburului cu cel al satului Tibru. Aceleaşi coline înclinate
abrupt spre vale, aceleaşi colţuri stâncoase pe versanţii
din stânga, aceleaşi genuni ale apei. În Tibru, pe un grui rotund,
sunt structuri de ziduri străvechi. Să fi găsit romanii în
satul nostru un oracol dac şi să-1 fi denumit Tibur? Localnicii
daci să fi modificat după legile riguroase ale foneticii Tibur
în Tibru? Vezi anagramarea cuvântului Iuda în Aiud, Glad (sabie) în
Gald (Galde). Grupul fonetic “bru” este extrem de sonor în limba dacă
(vezi Tabula Peutingeriană segmentum VIII unde între Apula (Alba)
şi Salinis (Ocna-Mureş) este localitatea Brucla (Aiud).
Vezi Ovidiu Drâmba - “Istoria civilizaţiei şi a culturii”
vol I, pag. 811, cuvântul dac brusture .
Eu nu am veleităţi
de istoric sau lingvist, doar depăn în cuvinte gânduri pornite
dintr-o simţire. Eu întreb spre a fi limpezit, fiindcă vreau să
ştiu adevărul.
Arhaice sunt
toponimele tibrene.
Poiana Alacului,
indubitabil de la alac, numele străvechi de mii de ani al grâului sălbatic,
care şi azi creşte răzleţ în acest loc.
Ticera, astăzi
Chiciura (este numele antic al lirei, instrument sacerdotal al tracilor
(vezi Iordanes).
Zarin, şaua
ce prelungeşte Gruiul Ticerei (“grui” este cuvânt tot dac). În
apropierea Zarinului mijesc prin fânate structuri de ziduri străvechi.
Satul să fi purtat numele de Zaridava? (precum Ziridava, Zargidava
etc, care sunt cetăţi dace deja confirmate arheologic).
Poni, nicidecum
pluralul de la pom, ci de la pomoerium, cuvânt latin preluat din
limba etruscă pone. Pone era spaţiul sacru pe care întemeietorul
unei aşezări îl trasa cu plugul în contextul unui ritual.
Aulus Gellius şi Festus relatează că pone se află
în interiorul cetăţii, în afara ei sau în imediata vecinătate
a zidurilor acesteia “post murum aut pone muros” sau
“proximum muro” (vezi George Dennis “ Lumea etruscilor” vol. II,
pag. 211). Tumulul de la Poni, necercetat încă, să fie mormântul
“celui mai vechi tibrean”?
În fiecare primăvară
sau toamnă plugurile scot la lumină ceramică preromană,
cât şi romană. Printre cioburi protoistorice şi antice, pe
hotarele tibrene, cresc holdele.
Cunoscut de către
toţi istoricii ca satul în care s-a încheiat armistiţiul răscoalei
lui Horea, Cloşca şi Crişan şi mai puţin ca vatră
antică ce a dat Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia un tezaur
de monede de argint romane. Niciodată, dar niciodată, Tibrul nu
a fost favorizat în ideea unor săpături arheologice. Nu a stârnit
niciodată curiozitatea arheologilor.
Tibru, un sătuc
din Transilvania, Tibru, fluviul care a trecut şi trece prin Roma, un
toponim care nu spune nimic nimănui. Am priceput că ceea ce este
scris în Biblie este adevărat: “Dumnezeu le-a împietrit inima”.
Dr.
Ioan Căliman
|
|
