Înăuntrul
vieţii unui popor sau a unei epoci se intersectează numeroase
tendinţe etice. După cum
fiecare epocă îşi are adevărurile sale , tot aşa
fiecare îşi are şi morala sa, un sistem de precepte pe care
omul recunoscându-le le aplică.
Spartanii aveau o morală
a curajului şi a disciplinei, atenienii o morală a demnităţii
şi armoniei sufleteşti, romanii o morală a voinţei
şi puterii. În societatea modernă, cel puţin în
perioada de început, au coexistat o morală a luptei, a desfăşurării
brutale a forţei, dar şi alta a liniştii şi păcii;
o morală a autorităţii colective dar şi una revoluţionară
a independenţei individuale; o morală a scopurilor înalte în
viaţă, dar şi una epicureică a îndestulării
simţurilor, o morală a datoriei pure, dar şi una a
sentimentului; o morală idealistă dar şi una materialistă.
Moralitatea îşi are
un bun păzitor al ei : conştiinţa morală. J.J.
Rousseau în "Emile" îi consacră un adevărat imn :
"Conştiinţă, conştiinţă, instinct
divin, nemuritoare şi cerească voce, ghid sigur al unei fiinţe
ignorante şi mărginite, dar înţelepte şi libere,
judecător infailibil al binelui şi răului, fără
tine eu nu simt nimic în mine, care să mă ridice deasupra
animalelor, decât tristul privilegiu de a mă rătăci din
eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect fără regulă
şi a unei raţiuni fără principii".
Deşi conştiinţa
morală nu este nici perfectă nici înnăscută, deşi
uneori ea este ezitantă în discernerea între bine şi rău,
cu toate acestea ea rămâne un puternic sprijin pentru valorile
morale, care se susţin prin ea, o nobilă însufleţire
pentru un act moral şi o durere profundă în faţa unei
injustiţii. Fără conştiinţă morală
oamenii ar fi nişte fiinţe sălbatice, ce nu şi-ar
reprima pornirile josnice, decât în faţa unei constrângeri mai
puternice decât instinctele lor agresive.
Morala în care crede un
individ este aceea conformă conştiinţei sale morale.
Influenţele - ca să nu le etichetăm prea dur constrângeri
- pot să ne determine să ducem o viaţă fără
de reproş, dar nu ne pot înălţa niciodată la cota
adevăratelor virtuţi. Moralitatea născută din
personalitatea noastră, nu din joc de influenţe presante, este
valoarea cea mai de preţ. Idealul moral este formarea personală,
centrul vieţii în noi, nu în părerile altora, nu în
moravurile tradiţionale, preluate prin inerţie, fără
discernământ. Armonizarea noastră în viaţa socială
trebuie să poarte pecetea actului creator şi nu a unei obedienţe
forţate. Un om liber, capabil de a trăi valorile morale se
simte răspunzător faţă de el însuşi în
intimitatea conştiinţei lui morale de încălcarea acestor
valori. Acel judecător care este conştiinţa noastră
ne judecă şi ne condamnă definitiv, fără apel.
Remuşcarea, spunea Victor Hugo în "La conscience", nu
este doar un subiect de speculaţii literare, ea este un chin grozav
care roade şi distruge lent.
Vinovatul care se ridică
până la simţirea înaltă a demnităţii umane,
nu caută iertarea în afară. El vede o datorie ineluctabilă
în a purta vina sa, în acceptarea răspunderii sale. Se întrevede
în aceasta o distincţie morală a omului liber.
Imoralitatea este o
mutilare interioară. Este - cum spunea. Guyau în "Esquisse
d'une morale sans obligations" - acelaşi lucru a nu putea să
râzi când eşti vesel sau să plângi când eşti trist,
adică a nu putea să exprimi în afara inimii ceea ce simţi.
Stoicismul este fără
îndoială una din cele mai de seamă doctrine morale, capabilă
prin preceptele sale să-şi păstreze valabilitatea peste
veacuri. Chestiunea fundamentală pusă de stoicism este
fericirea. Se dă tema - cum afirmă E. Brehier în "Du
sage antique au citoyen moderne" - de a afla dacă omul poate
prin propriile sale forţe să scape de toate relele, de erori,
de incertitudine, de ignoranţă, de mizerie, de sclavie.
În timp ce stăpânirea
de sine, înţelepciunea, echilibrul interior, austeritatea sunt tot
atâtea valori morale de prim plan ale "fericirii" stoice, pe
care modernitatea le ignoră nu o dată în practicile sale, fără
să aibă vreun temei viabil, este surprinzător faptul că,
dimpotrivă, ea acceptă indiferenţa faţă de
afecte, aşadar partea contestabilă a moralei stoice.
Contestabilă, pentru că distrugerea sentimentelor duce la sărăcirea
vieţii, la aneantizarca bogăţiilor spirituale.
Afirmaţia stoicilor
greci Zenon din Kition, Cleantes ş.a. că înţelepciunea
("sophia") însemnează apropierea de realitate,
participarea Ia bogăţiile ci, iar stoicilor romani Caton,
Seneca, împăratul filozof Marc Aureliu că înţelepciunea
("sapientia") însemnează simţul moral fin,
cultivat, contactul cu tot ce există, capacitatea de a selecţiona
tot ce este de valoare - şi ca un corolar al acestor concepte - că
înţeleptul este singura fiinţă fericită, conţine
mult adevăr, pe care omul modern îl omite cu vinovăţie
din câmpul moralei sale.
Evoluţia adaptării
vieţii industriale şi colective la ideea de morală şi
de justiţie - chiar dacă progresul moral privit istoriceşte
este în vădită afirmare - nu este lipsită de sinuozităţi,
de depresiuni şi revirimente, de înălţări şi
prăbuşiri, de alternări ale binelui şi răului,
ale certitudinii şi nesiguranţei. În istorie ca şi în
natură există un ritm - ritmul cosmic - o succesiune de epoci
şi de perioade. Tot aşa în viaţa omenirii există
epoci de echilibru, epoci organice când morala şi celelalte funcţiuni
sociale îşi găsesc o formă viabilă de organizare,
dar şi epoci de criză, de transformări, de dereglări,
de convulsii, când nu numai spiritul de disciplină este ignorat
dar şi principiile morale sunt sfidate, iar echilibrul relaţiilor
omeneşti este agresat.
Societatea actuală
traversează una din cele mai eclantante crize morale din istoria
sa. În secolul al XX-lea puternic tectonizat de seismele ce i-au
zguduit din temelii structurile morale, au fost ucişi zeci de
milioane de oameni, sub cinicul pretext al aşa ziselor "războaie
legitime" pentru învingători, în contrast cu războaiele
criminale pentru învinşi! Învingătorii în final au
eroi iar învinşii criminali. Războaiele care pârjolesc
pământul îl irigă cu sânge uman! Pretinsa lor "legimitate"
rezidă în lanţul închis în cercul vicios al vindictelor
ucigaşe, în care nu se mai poate stabili veriga de început.
Spiritul imperialist nu
este invenţia secolului al XX-lea, după cum nici războaiele
nu sunt o descoperire a modernităţii, dar ambele au cunoscut
în acest veac o malefică fulgerare pe firmamentul - destinului
omenirii.
"Învăţaţi
să gândiţi imperial" incita orgoliul britanic Joseph
Chamberlain, ministrul coloniilor, unul din promotorii mişcării
imperialiste, care a provocat sciziunea partidului liberal englez.
şi a regrupat adversarii autonomiei irlandeze revendicate de
majoritatea irlandezilor sub egida "Home Rule".
"Drang nach Osten"
clama Hitler în paranoicele sale deliruri posedat de tiranica obsesie a
"Lebensraum"-ului.
"Dacă nu aţi
fi ocupat Ciprul ar fi fost începutul decadenţei voastre"
ironiza Bismark Albionul.
Setea de dominare în dezlănţuirea
sa generează cel mai infam act de imoralitate: războiul. Ce prăpastie
fără fund între recurgerea la crima în masă, războiul,
şi "arta de a trăi" susţinută cu atâta
elocinţă de Montaigne, bazată pe o înţelepciune
prudentă, inspirată de bun simt şi de toleranţă,
în căutarea atât de anevoioasă a dreptăţii şi
adevărului.
Cu armele poţi cuceri
un imperiu, dar nu te poţi aşeza pe ele, sfătuia atât de
înţelept Talleyrand pe orgoliosul împărat, care şi-a
umbrit genialitatea creaţiilor sale civice supravieţuitoare
peste veacuri, prin întunecata campanie din Rusia, uriaş mormânt
al propriilor oşteni şi începutul sfârşitului gloriei
sale militare. Cât de palidă imagine ne oferă "butoiul
de pulbere" pe care era aşezată Europa veacului al
XIX-lea, faţă de ogivele atomice pe care se reazemă lumea
astăzi, la începutul mileniului al
III
-lea! Dacă vom înlătura
toate pretextele politice, economice etc. sub care se ascund războaiele
de agresiune de ieri şi de astăzi, vom descoperi în spatele
lor hidosul spectru al imoralităţii.
Încălcând porunca
dumnezeiască "să nu ucizi", omenirea a împins demenţiala
sete de sânge până la genocid, culmea paradoxului, contemporan cu
explorarea cosmosului, un summum al genialităţii umane!
Actualmente terorismul a
îmbrăcat forme subterane de organizare mondială, iar
omorurile de mulţimi nevinovate prin fanatismul criminal al
sinucigaşilor "kamikadze" au ajuns să fie declarate
o faptă de eroism "bene - merenti", plătit în avans
şi post factum prin bogate "recompense" individuale
şi familiale! Vremurile noastre de profund dezechilibru moral au
ajuns să "statueze" o nouă şi abominabilă
profesiune, aceea de "killer", de ucigaş la comandă;
cu sâmbrie! Miliarde de dolari stau la îndemâna unor dezaxaţi
periculoşi pentru a ucide, pentru a distruge civilizaţia
şi cultura acestei lumi. Pe ce căi au fost acumulate uriaşe
averi pătate cu sânge? Cum poate reacţiona omenirea binelui
în legitimă apărare împotriva acestei diabolice maşini
a morţii?
Cutremurată de
permanente şi crunte ameninţări, societatea şi-a
pierdut echilibrul moral, a decăzut pe o treaptă joasă a
ignominiei, a pierderii de onoare, provocată de necurmata sa hăituire.
Nu este o scuză aceasta, ci o explicaţie. O explicaţie
care ne îndeamnă totuşi să nu absolutizăm, pentru că
aşa cum înotătorii versaţi şi puternici reuşesc
să scape de strânsoarea vârtejului care îi trage la fund spre
mormântul apelor, tot aşa caracterele tari izbutesc să evite
pierderea omenescului moral al învăţăturii divine şi
să se smulgă din învolburarea tentaţiilor Răului.
Omenirea a intrat într-o
criză morală de peste un secol. Disciplina colectivă a
pierdut din substanţa autorităţii sale tradiţionale.
Unele reguli morale au încetat să se mai impună, fără
ca altele "mai bune" să le ia locul. Dimpotrivă, în
vidul creat au năvălit patimile, viciile, dezmăţul,
corupţia, delaţiunea etc., care creează falsa şi
periculoasa iluzie a fericirii, asemenea substanţelor psihotrope ce
distrug viaţa după un scurt timp de administrare. Drogurile au
năvălit în rândul tineretului, al studenţilor şi
al elevilor. Autoritatea publică se dovedeşte neputincioasă,
cu toate acţiunile ce le întreprinde pentru stârpirea traficului
de droguri şi pentru "asanarea" vieţii tinerilor căzuţi
în robia dependenţei de aceste otrăvuri ale sufletului şi
trupului.
Din cauza nesiguranţei
morale, clătinării tuturor normelor, acutizării tendinţelor
divergente din sânul societăţii înrăite şi neliniştii
generale, mulţi oameni nu mai sunt preocupaţi să dea vieţii
lor o direcţie morală sănătoasă. Omul modern a
ajuns la blazare. Soarta lui psihică este mai mult umbrită decât
luminată, mai mult înnourată decât senină.
Sufocat de aglomeraţiile
citadine, pierdut în trepidaţia infernală megalopoliseică,
unde însăşi siguranţa vieţii se clatină, în
orice clipă putând surveni un accident, o agresiune, o tâlhărie
sau o crimă, pedepsit la un anonimat cenuşiu cu stingerea
treptată a căldurii adevăratei vieţi sociale pe măsura
creşterii complexităţii societăţii, condamnat
la alegerea şi exercitarea acelei profesiuni "ce se caută",
chiar dacă este contrarie chemării sale lăuntrice, omul
modern este lipsit de trăirea înaltelor virtuţi. Sărăcit
fără să vrea de credinţa în valori absolute, el trăieşte
aruncat dintr-o parte într-alta de impresiile de moment, singurele
pentru care mai are răgazul preţuirii în necurmata sa luptă
cu "materialitatea" tiranică a cerinţelor existenţei
cotidiane. Puterea de a trăi intens viaţa cu toate bogăţiile
ei spirituale, culturale se stinge văzând cu ochii, aneantizându-se
până la blazarea totală, până la vacuitatea sufletească,
până la atrofierea acelor senzori ai frumosului înnăscuţi
prin creaţia divină, până la dispariţia liniştii
sufleteşti şi a capacităţii de meditaţie.
Omul modem, "homo
sociologicus" tinde să dezmintă această respectabilă
etichetă sub presiunea senzaţiilor de moment, după care
aleargă spre a-şi crea euforii artificiale cu care să
umple vidul sufletesc al blazării. Această stare nefirească
este simptomul dureros al neputinţei interioare, al ruperii unei
fibre lăuntrice a sănătăţii morale.
Poate greşim, dar nu
suntem departe de adevăr când afirmăm că epoca modernă
inaugurată cu atâta entuziasm şi putere de creaţie de
giganţii Renaşterii, dă astăzi semne îngrijorătoare
de decadenţă spirituală, de criză morală.
Intrat în istoria modernă cu încredere nemărginită în
capacitatea sa vitală, în vocaţia sa de "demiurg"
al marilor valori ale culturii umane, omul contemporan dezabuzat. cu
iluziile sfărâmate este stăpânit de forţe inumane, pe
care el însuşi le-a dezlănţuit asemenea ucenicului vrăjitor
şi acum îl împresoară şi îl ameninţă din
toate părţile.
S-a spus pe drept cuvânt
că umanul nu a putut înflori decât atunci când omul avea în
profunzimea sa sentimentul şi conştiinţa principiilor
superioare lui, (Nicolae Berdiaeff "Noul Ev Mediu").
Triumful omului natural,
ajuns astăzi explorator temerar al stelelor şi lunii, asupra
omului spiritual, conduce, dacă nu este stăpânit şi aşezat
pe o treaptă nehegemonică, acolo unde meritul să fie
recunoscut, nu poate apăra omul modern de răul lumii căzute
în haos, nu poate evita neobarbarizarea ei.
Timpurile de astăzi
au uitat că omul nu este scopul lui însuşi şi în loc de
unitate sufletească s-a instaurat o anarhie spirituală tot mai
accentuată.
Puterea politică
şi puterea economică se complac în vinovată expectativă
şi privesc cu necuvenită detaşare criza morală a
lumii contemporane, în numele unei libertăţi fals percepute
şi dăunătoare principiilor morale şi însăşi
ideii de democraţie.
Spre a ieşi din criza
în care se zbate, omul contemporan trebuie să-şi regăsească
poziţia sa cosmică şi sensul său metafizic. Vocaţia
acestei reînnoiri a omului moral o regăsim în prestigiul
Bisericii şi Şcolii, două instituţii menite - şi
nedezminţite de-a lungul veacurilor - să cultive credinţe
într-un ideal de adevăr, de dreptate şi de moralitate.
ing. PETRU OLOSU
|
|