|
Revine timid din când în când în actualitate, conjunctural doar,
problema românilor uitaţi de tratate, în afara graniţelor
acceptate după 1918. Fiindcă, în pofida unor reale preocupări
interbelice de a făuri o imagine cuprinzătoare şi reală
despre aceste grupuri instrăinate, de fii ai romanităţii,
încercările de acest fel au rămas într-un stadiu în care, se
pare că nu exită încă un studiu sintetic, edificator, care
să confere ştiri reale suficiente şi utile factorului
decizional şi nu mai puţin, acea bancă de date necesară
continuării studiilor întrerupte brutal, ca „nefolositoare”
puterii instalate la noi după 6 martie 1945.
Problema
originii şi existenţei romanităţii din Panonia,
anterior şi ulterior ocupării ei de triburile ungare, n-a fost o
temă netedă, acceptată sau controversată sumar de
istoriografie. O amplă şi de durată dispută s-a purtat
până la lămurirea lucrurilor în însăşi
istoriografia maghiară, fiindcă de acceptarea sau respingerea
„de plano” a unei anteriorităţi româneşti, cu referire
tocmai la timpul formării limbii şi a neamului românesc,
depindea „trăinicia” eşafodajului teoretic al noncontinuităţii
românilor, eşafodaj al cărui structuri şi module se
finisau în acel timp.
La
baza disputei a stat apelul tot mai constant şi insistent al
diferitelor istoriografii la ştirile furnizate de opera viu disputată,
dar cu unele limite anacronice, ce e drept, a echivoului. Anonimus,
personificat de unii într-o vreme, în acel P(etrus) dictus magister,
posibil de identificat, la rândul lui, în una şi aceeaşi
persoană cu Petrus Magister, fost student al Universităţii
parisiene între 1173-1192, ipotetic şi el, notar al regelui Bela al
III
-lea, în timpul deci al
renumitului cancelar de curte Katapán.
Căci,
rezumând la maximum obiectul disputei, ştirile transmise de
Antonimus, coincideau de minune în privinţa istoriei ungurilor,
fiind astfel apreciat drept un excelent istoric pragmatic şi neîntrecut
geograf, dar, culmea, era socotit un biet poet iscoditor de poveşti
şi răspânditor de date mincinoase şi anacronice când era
vorba de a fi reflectat pe români, în special pe cei din Ardeal (Drăganu,
1933).
Întâmplarea
face însă ca, organizând cruciada a II-a spre Locurile Sfinte,
Ludovic al
VII
-lea, regele Franţei,
să-şi ataşeze suitei expediţionare şi pe un Odo
de Deagilo, iscoditor scrib şi analist de curte, care, înspirându-se
din cronica „Gesta Hungarorum”, a lăsat posterităţii în
descrierile sale, între altele, o versiune populară – în consens
probabil cu cel care i-a furnizat ştirea – a existenţei, în
Panonia, prin locurile prin care trecea expediţia, a păşunilor
lui Julius Caesar (... pabula Julii Caesaris extitere...), în fond a mult
disputatei afirmaţii despre cunoscutele „Pascus Romanorum”, păşunile
romanilor, redate cert de Anonimus, când vorbeşte despre locuitorii
Panoniei la venirea ungurilor, sub forma aflată în circulaţie
de „... Slavi, Bulgari et Blachii ac pastores Romanorum” (slavi,
bulgari şi valachi, adică păstori ai românilor) (Subl. n.s.).
Este
incredibil ce concentrare de condeie ştiinţifice a avut loc
pentru a combate afirmaţia cronicarului anonim la multe sute de ani
după trecerea lui în controversata-i eternitate, Se încerca desfiinţarea,
sau anularea textului însuşi incriminat, redat mai sus în expresia
citată ce utiliza conjuncţia „ac” nu cu rol copulativ, ci
explicativ, deci nu „şi” ci „deci”, prin urmare nu „slavi,
bulgari şi valahi şi păstori ai românilor”, ci „slavi,
bulgari şi valahi, adică păstori ai românilor”.
Se vădea
deci, cum două modeste părţi de vorbire, conjuncţiile
„şi” şi „deci” (et) au putut avea o contribuţie hotărâtoare
la interpretarea textului ce afirma sau nega prezenţa, de altfel
recunoscută şi de istoricul Melich, a romanităţii
existente, deci reale, în Panonia în timpul aşezării ungurilor
aici, aşa cum cronicile ulterioare confirmă la rândul lor.
Amintind
de eminentul istoric Melich, nu putem subestima faptul cum o banală
interogaţie logică de altfel a acestuia ocazionează
istoriografiei, în mod indirect, o afirmaţie: „Cum s-a născut
– întreabă el – credinţa că ungurii au cucerit Panonia
de la români şi că pe timpul cuceririi locuiau în Panonia păstorii
românilor”, (după Kezai şi Cronicom Pictum) în timpul lui
Attila?
Atari
supoziţii nu vor rămâne însă mult neverificate şi
sub imperiul semnului întrebării. Alföldi András, savant de
prestigiu, îşi va lega, la puţin timp, numele de cercetările
de la Fenek Puszta, doveditoare certe a unei existenţe reale şi
de durată a romanităţii culturale aici, până în
secolul al VI-lea d. Hr. Fenomenul nu se constituie ca un fapt izolat,
fiindcă şi un Ernst Schwartz, dar şi alţii, evaluând
monumentele din Bavaria şi toponimia din epoca romană, fac
dovada existenţei acolo, a unui popor care a vorbit o limbă
neolatină, romană adică, prin secolele VIII-IX, în Bavaria,
Salzburg, Austria de Sus şi chiar în jurul Vienei. (Die
althoedeutsch...), populând cu latini acele aşezări numite „Walchen”
sau „Vici Romanistici”. Cu privire la vechimea elementelor romanice în
Câmpia Panoniei, la fel de discutată de-a lungul timpului între
istoriografi, adevărul este că se dispune de texte credibile
şi greu de contestat dacă e
vorba de un dialog onest şi nepărtinitor. Se va apela la aceeaşi
sursă a Anonimului.
a) „Et
mortuo iloo (Attila) preocupassent Romani principes terram Panonie...”
(aproape ca în româneşte), romanii, adică, au venit în
Panonia după moarta lui Attila.
b)
„...Panoni autem, qui inhabitatabant tunc panoniam, omnes erans pastores
romanorum...” Textul e mai lung, amintind de zece duci sau conducători,
dar pentru moment reţinem doar că locuitorii panoni care locuiau
atunci Panonia toţi erau păstorii romanilor.
Descoperirile
monetare şi arheologice ce au avut loc apoi s-au bucurat de respectul
şi de concluziile ştiinţifice realiste tot timpul în
această zonă. Cele romane sunt, fără nici o rezervă,
deosebit de concludente.
Împotriva
euforiei apologeţilor röslerieni, în general, ai noncontinuităţii
romanice în Panonia şi Dacia, un alt savant, J. Jung, trage linie de
egalitate în redactarea situaţiei create în momentul ajungerii
fiilor Romei de aici sub stăpânire germanică. De altfel, în
atare condiţii precare sub aspect documentar ca cele din aceste
veacuri întunecate, nu numai pentru istoria românilor, logica istorică
onestă, întemeiată pe argumente credibile, are de jucat un rol
covârşitor. Istoricului de bună credinţă îi vin
adesea în ajutor texte nebănuite, ascunse sau foarte greu
accesibile. Astfel, un Hieronimus, un Salvianus sau Priscus Rhetor,
istorici din vasta galerie bizantină, benefică pentru trecutul
acestor veacuri, ating în opera lor şi zonele de confluenţă
culturală carpato-danubiană, istoricului revenindu-i deloc râvnita-i
misiune de justă interpretare a strărilor de fapt astfel date.
Semnificativă
pentru situaţia romanităţii din Panonia este povestioara cu
valoare de document rămasă de la Priscus Rhetor, acest eminent
istoriograf al veacului al V-lea, trac de origine, după cum îl trădează
numele. În anul 449, împreună cu înaltul demnitar din Bizanţ
Ma<ri>nus, Priscus a făcut parte din ambasada trimisă de
casa imperială bizantină la Attila. Im<por>tanţa lui
Priscus Rethor p<entru> cunoaşterea trecutului romanităţii
orientale constă tocmai în înregistrarea şi descrierea realităţilor
găsite la curtea lui Attila. La această fastuoasă curte,
Priscus se cunoaşte cu romanul Rusticus, vreun fost latifundiar al
timpului, după cum îl arată numele, care, ajuns prizonier, a
reuşit să devină folositor şi iubit acolo. Fostul cetăţean
roman (Rusticus) îi povesti lui Priscus că în noua sa ţară
(Hunia) nu există şicană (administrativă) şi
fiscală, motiv pentru care nu s-ar mai întoarce acasă. Se învederează
astfel situaţia deloc precară a popoarelor zise subjugate de
huni, apoi de către unguri, că ambele neamuri de luptători
preferau materializarea ideii practicianiste conform căreia pământul
fără oameni care să-l cultive este avere săracă.
Există,
ce e drept, şi izvoare care acreditează ideea că populaţia
romanică la venirea ungurilor în Panonia s-ar fi risipit în nordul
boemic sau în sudul balcanic, dar, tot potrivit logicii istorice, oricâţi
romani s-ar fi retras din faţa ungurilor au rămas totuşi
destui fii ai Romei pentru a putea fi invidiaţi că utilizează
acele „...de bonnis Hungariae...” (Fejerpataki, 14), adică „...Şi
pe drept se spunea că Ţara Panoniei este păşunea
romanilor...”. Un D. Pais, credibil prin tot ce a scris, într-o lucrare
despre acţiunea ungurilor, redată în spiritul lui Anonimus,
publicată în 1926, arată că „Luând în considerare
momentele cunoscute ale naşterii şi răspândirii poporului
valah, nu credem cu neputinţă să nu fi trăit într-adevăr
în timpul cuceririi ţării în fosta Panonie romană (subl.
în text) sau în ţinutul de dincolo de Dunăre ceva populaţie
de păstori valahi, care vorbesc într-o limbă romană, adică
la origine latină”. Aşezându-se mai întâi în Panonia,
ungurii încep cu timpul procesul de feudalizare, context în care este
normal ca, primele menţiuni documentare, generate de acest proces de
donaţii imobiliare, să fie acolo de unde apar şi primele
menţiuni de nume româneşti.
Revenind
la izvoarele care menţionează, implicit şi explicit urme
ale romanităţii în Panonia, arătăm că în anul
1915, când apărea la Budapesta al doilea volum al unei atractive
şi seducătoare lucrări a ingeniosului istoric Al Takáts (în
traducere, „Schiţe din vremea turcilor”), nimeni nu bănuia
atunci forţa interpretativă de care acesta avea să dea
dovadă, răstălmăcind, ceea ce nu se făcuse încă,
evidenţa unor termeni al căror înţeles fusese demult
şi definitiv fixat in analele lingvisticii istorice.
Pentru
a reda extensiunile posibile ale unei anumite ingeniozităţi de
natură istorică, transcriem aici un citat mai cuprinzător,
care nu necesită nici un comentariu marginal. „Dacă răsfoim
cartea noastră de legi adeseori ne întâlnim cu expresiile Census
Valachorum si vigesi ma ovium. Traducătorii (lor), redau (pe) census
Valachorum totdeauna cu Oláhadó (darea românilor). Dar această
traducere – susţine autorul – este greşită (sic) (şi
aici vine în sprijinul romanităţii panonice) pentru că, -
continuă Takáts – dacă ar fi adevărat că cuvântul
Vlah înseamnă Oláh (= Român), atunci ajungem la rezultatul ciudat,
că în întreagă Ungaria Nordică până în Boemia,
apoi în ţinutul de dincolo de Dunăre (Dunántul) (în)
comitatele Sopron, Vas, Veszprem etc. au locuit români (Subl. ns. I.R.).
Urmează apoi (regretabil pentru prestigiul lucrării), o sentinţă
pur sentimentală, aşa adică precum ar fi fost de dorit să
se fi întâmplat. Continuă Takáts:
“Şi deoarece putem afirma cu sufletul liniştit (Oare?) că
acest lucru nu este adevărat trebuie să admitem (culmea) că
cuvântul Valachus n-a însemnat numai voláh sau Oláh (Român), ci
şi păstor”. Dar potrivit elementarei etici ştiinţifice,
cine combate acela este obligat a produce contraargumentele pe care se
sprijină. Or, acest lucru, în cazul acesta, nu se întâmplă.
Destul că intervenţia takátsiană, aşa absurdă
cum a fost, putea fi utilizată la construcţia teoriei originii
romanităţii actuale din Ungaria, adică a posibilei veniri a
românilor de acolo prin infiltrare de prin munţii Bihorului, aserţiune
pe care am citit-o recent într-unul din articolele publicate despre românii
din Ungaria. Era declaraţia unuia din conducătorii actuali ai
românilor de acolo şi a fost motivul pentru care am socotit necesară
această succintă schiţă, cunoscând ca aspectele
documentare ale romanităţii panonice nu se epuizează cu
cele redate aici, dar că problema trebuie cu mai multă
seriozitate cercetată, şi redată interpretativ cu toată
obiectivitatea.
Nu
putem încheia în spiritul obiectivităţii în care am căutat
să desfăşurăm interpretarea unor atari adevăruri
nu tocmai atât de dure pe cât de neobişnuite şi mai ales
neafirmate, sau afirmate timid, fără a arăta că am dat
curs şi principiului „audiatur et altera pars”, atât de
important în stabilirea unui echilibru al tuturor lucrurilor şi mai
ales în cercetarea istorică. Cum arătam la început, n-au
lipsit nici oponenţii unor atari desfăşurări, între
ei Kniezsa István, printre alţii, sub titlul „Pseudorumánen in
Panonien und (...) din 1935-36, care combate fără a putea nimici
însă aceste statornice argumente, alăturându-i-se în diferite
articole şi emninenţii specialişti în romanistică L.
Tamás (L. Treml) şi L. Gádi, ambii cu rezultate nelipsite de
importanţă, dar insuficient de concludente în comparaţie
cu adevărul palpabil şi concret pus în evidenţă de
lucrările şi ele elaborate de autori, în general, străini,
pe care se întemeiază această scurtă sinteză.
prof. dr. Ioan Ranca
|
|
