Avem datoria de a nu uita pe cei care au slăvit pământul, neamul şi istoria a tot ce este românesc. Poetul ardelean, George Coşbuc, pătrunde, ca şi Octavian Goga, în toate ungherele vieţii poporului român, cântând ,,bucuria şi amarul” celor aflaţi în seculară umilinţă sub apăsarea nemiloasă a pripăşiţilor pe meleagul nostru sfânt, moştenit de la vrednicii înaintaşi prin tăria braţelor şi-nălţarea sufletului. George Coşbuc se afirmă în creaţia poetică în anii când viaţa lui Eminescu cobora spre apus. Doi poeţi care au iubit pătimaş natura. Dar dacă ,,luceafărul” oglindit în lacul pădurii se consideră copil al naturii care îl cheamă, îl adoarme şi-l plânge, Coşbuc se îmbată de farmecul naturii până-ntr-atât, încât, în viziunea lui, se schimbă mersul firii: ,,în mormântul” lui ,,e totul cald, că e lumină”.   Ţâşnind din vatra binecuvântată a Ardealului, mult jinduită de trecători flămânzi şi avizi de bogăţii, Coşbuc a cântat odată cu poporul, s-a contopit cu tonul cântării neamului, simţindu-se ,,nerupta sa parte”. Înzestrat cu harul potrivirii cuvintelor, se pare, moştenit de la mama sa, tânărul Coşbuc cântă şi joacă alături de junii satului, însufleţind petrecerile cu strigături create pe loc în iureşul veseliei, preluate cu entuziasm şi transmise mai departe în alte aşezări, devenind anonime şi dând satisfacţie poetului când le descoperă publicate ca folclor în presa vremii.

În poezia lui Coşbuc, cântecul iubirii surprinde acest sentiment în toată gingăşia lui, curat, spontan, înflăcărat. Plămădită pe un ton jovial, poezia iubirii reflectă naivitatea tinereţii (,,Nu te-ai priceput”), narcisismul fetei care, admirându-şi frumuseţea, trăieşte în închipuire fiorul primelor îmbrăţişări (,,La oglindă”), gingăşia, viclenia drăgălaşă a feciorului care îşi tocmeşte sărutări pe dusul sacului (,,Rea de plată”) sau pe numărul de fuştei ai scării (,,Scara”). Disputa dintre fata bogată, nedorită de frumosul satului, şi fata săracă, bârfită de cea bogată, se sfârşeşte cu replica răcoritoare a celei a cărei avere este frumuseţea şi hărnicia: ,,Bogata-şi pupă boii-n bot / Îmbătrânind cu boi cu tot”, mândră că ea este aleasa (,,Duşmancele”). Poetul surprinde şi manifestările iubirii pătimaşe, în note de mare tensiune sufletească: ,,Şi când o văd, îngălbenesc; / Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc, / Iar când vin alţii de-o peţesc, / Vin popi de mă dezleagă”. Un asemenea îndrăgostit e în stare să ţină piept tuturor celor care-i sunt împotrivă, cu o dârzenie bărbătească, hotărât să ia ce este al lui: ,,Mi-e dragă una şi-i a mea, / Decât să mă dezbar de ea, / Mai bine-aprind tot satul!” (,,Numai una”).

Bărbăţii aceştia din viaţa satului, gingaşi, şugubeţi, hotărâţi şi puternici în anii tinereţii, devin luptătorii care sfidează moartea semănată de război, ironizând tragedia ei, purtaţi de gândul că viaţa-i dată să n-o trăieşti degeaba. Aşa se explică liniştea cu care dorobanţul, îndemnat să urce mai repede pe scară spre parapet de către un căpitan venit din urmă: ,,–Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii, de nu te sui­­?”, răspunde parcă cu vinovăţie, pe un ton de ironie  dureroasă, dar fără a se jeli: ,,–N-am putere să mă urc. / Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!”, iar la reproşul şi graba superiorului: ,,–Ţii la sân, se vede dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea!”, răspunsul lui înfiorează, îţi taie răsuflarea: ,,–Cum n-aş pune-o, da-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea” (,,Dorobanţul”), un răspuns calm, fără spaimă în faţa sângeroaselor momente ale războiului, cu o bărbăţie nestinsă de frică şi văicăreli. Această dârzenie a românilor vine de la strămoşii adânciţi în istorie, care au înţeles că ,,Nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănţuit”, porunca lui Decebal fiind luată drept stindard călăuzitor şi însufleţitor în toate momentele de răscruce pentru fiinţa nemului nostru, pe care apărătorii ei au reuşit să o menţină întreagă în cei două mii de ani.

Deşi se îndepărtează de sat pentru învăţătură şi, mai târziu, pentru procurarea mijloacelor de trai, rădăcinile ardeleanului au rămas tot în Ardeal. Viaţa ţăranilor îşi găseşte reflectare în poezia lui George Coşbuc, în toate ipostazele ei cu tradiţii şi obiceiuri de nuntă şi înmomântare, cu atmosfera vieţii rurale în cele patru anotimpuri între care vara are supremaţia, cu momentele ieşirii la muncă şi întoarcerii în fapt de seară de la truda câmpului a tinerilor hăulind. Prezenţa omului în mijlocul naturii animă tabloul spaţiului firii încremenite ,,în miezul verii” toride, iar unduirea lanului se armonizează, în mişcare şi culoare, cu secerătorii ,,flăcăi şi fete”, care ,,cântau o doină-n cor”, cu fuga mieilor spre izvor, cu zborul graurilor suri.

Dar creaţia inspirată din universul vieţii satului nu se reduce doar la idilizarea acesteia, întrucât alte creaţii poartă amprenta durerii celor lipsiţi de drepturi, în neputinţă de a se opune despoţilor, căci legi sunt doar pentru ei. De aceea, ,,poetul ţărănimii” se înregimentează voit şi convins în rândurile luptătorilor pentru drepturi şi libertate. Dacă Octavian Goga vesteşte cu speranţă că ,,Va străluci odată vremii / Norocul nostru-al tuturora” sau descifrează, adresându-se plugarilor, că ,,...în pacea obidirii voastre / Ca-ntr-un întins adânc de mare, / Trăieşte-nfricoşatul vifor / Al vremilor răzbunătoare” (,,Plugarii”), Coşbuc simte revolta şi îndârjirea care împietresc sufletul ţăranului şi revarsă o neagră ameninţare, ca un uriaş val al durerii, în poezia ,,Noi vrem pământ!”. Legătura cu pământul e atât de puternică, încât pe aceşti ,,...copii ai firii / Urziţi din lacrimi şi sudoare” (O. Goga: ,,Plugarii) nu-i poate opri nicio forţă să-i înlăture pe venetici: ,,Când nu vom mai putea răbda.../ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!” Suferinţa, batjocura, prigoana ating fiinţa urgisiţilor până în cele mai profunde coarde ale credinţei în ajutorul divin. Înrobirea tot mai înjositoare zdruncină acestă firavă speranţă şi aceştia se îndoiesc că ar fi un Dumnezeu şi pentru ei: ,,Dacă şi el e de-ai lor, / Nu-l mai vrem ocrotitor, / Ne-nfrăţim cu iadul”  (,,In opressores”). Iadul acesta a fost 1907, când poezia ,,Noi vrem pământ!” a lui George Coşbuc circula ca un manifest, ca o chemare la luptă, ţăranul găsind în cuprinsul ei oglinda propriului suflet, pornit să taie brazda dreptăţii. Răspândită în foi volante printre răsculaţi, ea a contribuit la întărirea hotărârii şi la însufleţirea luptei, având un asemenea răsunet în rândul maselor revoltate, încât ,,tagma jefuitorilor” cer arestarea periculosului agitator. Convingerea poetului se află consemnată într-un manuscris păstrat la Biblioteca Academiei din Bucureşti în care poetul îşi întăreşte poziţia exprimată în poezia ,,Noi vrem pământ!”: ,,Toţi am fost învinuiţi câteodată...Am fost şi eu şi sunt vrednic de învinuire. Am scris odată şi l-aş mai scrie, dacă nu l-aş fi scris... Unii, atunci, şi acum, au declarat că au dreptul să mă bată, iar acum, ca şi atunci, am datoria să le primesc bătaia”. Nicolae Iorga remarcă atitudinea consecvent bătăioasă a lui Coşbuc, iar unii comentatori străini au definit, foarte just, poezia ,,Noi vrem pământ!” drept ,,Marseillaisa română”, ea purtând numele lui Coşbuc şi spiritul protestatar românesc, revoluţionar în multe ţări ale Europei şi chiar în America Latină. Pusă pe melodie, poezia s-a cântat asemănător cu ,,Răsunetul” lui A. Mureşanu.

,,Suflet în sufletul neamului” său, George Coşbuc lasă în istoria literaturii române cel mai impunător monument al marelui voievod, Mihai Viteazul. Imaginea poetică, mânuită cu măiestria izvorâtă dintr-o admiraţie vibrantă, face din chipul neînfricatului luptător un titan proiectat pe fundalul bolţii albastre: ,,Gigantică poart-o cupolă pe frunte / Iar barda din stânga i-ajunge la cer / Şi vodă-i un munte”. În iureşul luptei, eroul nu mai este un pământean obişnuit: ,,...vorba-i e tunet, răsufletul ger” când, alergând ,,năvală nebună”, îşi cheamă adversarul la luptă dreaptă: ,,Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi”.

Neadmiţând să se înroleze în armata austriacă, la 23 de ani pleacă la Bucureşti unde îl chinuie dorul de acasă, dor care se revarsă în poezia ,,Mama”, în secvenţe picturale de exterior şi de interior, imagini rămase vii în sufletul lui, în centrul cărora stăruie neşters chipul mamei, cu tresăriri la fiecare bătaie a ramurilor în geam, chinuită fiind, la rândul ei, de dorul de a-şi revedea fiul. Poezia a rămas emblemă a chipului mamei în literatura română.

Întreaga creaţie a poetului George Coşbuc îi luminează personalitatea ca om cu poftă de viaţă, vioi şi răzbătător: ,,O fi viaţa chin răbdat, / Dar una ştiu: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim!”, dar nu oricum, în concepţia poetului, ci o viaţă plină, nezădărnicită de nimicuri: ,,Viaţa-i datorie grea” (,,Moartea lui Fulger”) şi el o trăieşte intens cu convingerea că ,, O luptă-i viaţa, deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor!” (,,Lupta vieţii”), idee pe care o propagă pe tonul unui tribun către masele luptătoare pentru afirmarea drepturilor sociale şi naţionale, pentru că şi cugetul poetului George Coşbuc a fost prins în fierberea anilor de dinaintea Marii Uniri, eveniment la care n-a putut fi martor, întrucât l-a răpit moartea nedreaptă.

Izvorât din veşnicia satului, George Coşbuc rămâne în veşnicie prin gama de idei şi sentimente generoase, înveşmântate în arta creaţiei literare.

                                    Prof. Georgeta Ciobotă

,,Nicăieri sufletul poetului n-a vibrat în mai strânsă intimitate cu  acela al maselor exploatate ca în ,,Noi vrem pământ!”      Petru Munteanu (Prefaţă- ,,Cântec de vitejie”)

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut ,

Şi m-ai scuipat, şi m-ai bătut,

                  Şi câne eu ţi-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legământ

Să-ţi fim toţi câni, loveşte-n noi!

Răbdăm poveri, răbdăm nevoi,

Şi ham de cai, şi jug de boi:

                  Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci,

Băieţii tu-n război ni-i duci,

                  Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt;

Nici milă n-ai, nici crezământ!

Flămânzi copiii-n drum ne mor

Şi ne sfârşim de mila lor–

Dar toate le-am trăi uşor

                  De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat,

Ni-l faceţi lan, noi boi în jug,

Şi-n urma lacomului plug

                  Ies oase, şi-i păcat!

Sânt oase dintr-al nostru os;

Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos

Din case goi, în ger şi-n vânt,

Ne-aţi scos şi morţii din mormânt;–

O, pentru morţi şi-al lor prinos

                  Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim

Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,

Că nu-şi vor bate-ai voştri joc

                  De noi, dacă murim.

Orfani şi cei ce dragi ne sânt

De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,

Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,

Căci nici pentr-un mormânt n-avem!

Pământ–şi noi creştini sântem!

                  Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat,

Căci vremea ni-e în mâni la voi;

Avem un suflet încă-n noi

                  Şi parcă l-aţi uitat!

Aţi pus cu toţii jurământ

Să n-avem drepturi şi cuvânt:

Bătăi şi chinuri, când ţipăm,

Obezi şi lanţ, când ne mişcăm,

Şi plumb, când istoviţi strigăm

                  Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi,

Noi mame, şi surori, şi fraţi!

                  În lături, venetici!

Pământul nostru-i scump şi sfânt,

Că el ni-e leagăn şi mormânt:

Cu sânge cald l-am apărat,

Şi câte ape l-au udat

Sânt numai lacrimi ce-am vărsat–

                  Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum

Să mai trăim cerşind mereu,

Că prea ne schingiuiesc cum vreu

                  Stăpâni luaţi din drum!

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa

                  Nici în mormânt!

Poetul

Sânt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul–

În ranele tale durutul sânt eu,

Şi-otrava deodată cu tine o beu

Când soarta-ţi întinde paharul.

Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,

Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci,

Unindu-ne steagul şi larul,

Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,

Acolo-mi voi duce altarul.

Sânt inimă-n inima neamului meu

Şi-i cânt şi iubirea, şi ura–

Tu, focul, dar vântul ce-aprinde sânt eu;

Voinţa ni-e una, că-i una mereu

În toate-ale noastre măsura.

Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt–

Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt

Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,

Ai fulgere-n cer, tu, cel mare şi sfânt,

Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus

Par altora lucruri deşarte.

Dar ştie acel ce compasul şi-a pus,

Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,

De-i alb ori e negru ce-mparte!

Iar tu mi-eşti în suflet, şi-nsuflet ţi-s eu,

Şi secolii-nchid-ori deschidă cum vreu

Eterna ursitelor carte,

Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,