(Continuare din revista Dacoromania, nr. 36) Discurs rostit la 2/14 mai 1848 în Catedrala Blajului de Simeon Bărnuţiu. XXVIII. Ştiţi, că ungurii, mai ales de 12 ani încoace, şi-au propus ca să topească într-una pe toate naţiunile cele de sub coroana ungurească, şi să facă din toate numai o naţiune tare şi mare şi un regim tare şi mare unguresc. Acesta e un lucru foarte mare, bine să însemnăm, că e într-adevăr mai mare decât toate victoriile lui Atila şi ale lui Arpád, pentru că aceştia au supus cu puterea nişte popoare blânde şi le-au ţinut în ascultare tot cu puterea, până ce se stinseră ei; după pierirea lor naţiunile acestea au rămas cu datinele, cu limba şi cu religiunea lor, căci acei cuceritori barbari aveau lipsă numai de braţele, iară nu de limba naţiunilor subjugate, de averea, nu de religiunea şi datinele lor naţionale.

XXIX. De tot altmintrelea cugetă ungurii din zilele noastre. Aceştia au aflat că Atila şi Arpád, Ştefan şi Matia Corvinul au făcut rău, de ce nu i-au ungurit pe toţi locuitorii Panoniei şi ai Daciei şi de ce au lucrat ei după principiul „regnum unius linguae imbecille est”. Aşadar ungurii de astăzi de oare-câţi ani încoace lucră la ungurirea şchiailor, românilor ş.a., cu o însufleţire care ar produce fapte demne de mulţumită omenirii întregi, când ar pune atâta osteneală pentru ca să introducă libertatea cea adevărată nu numai la naţiunea ungurească, ci la toate naţiunile de a căror egalitate nu vor să ştie nimica.

XXX. În ce chip se apucă un econom bun cu toţi ficiorii şi domesticii, de cultura agrilor săi, împarte lucrul la toţi, le dă mijloacele cele de lipsă şi stă de ei, ca să se poată bucura la timpul său de un cules bun, de un secerat mănos; aşa s-au apucat şi ungurii cu toate puterile de lucrul lor, ca să-i facă unguri pe toţi. Dieta Ungariei de Ia 1836 puse lege, ca să se ducă ungureşte toate negoaţele administraţiunii publice şi să se bage limba ungurească în toate şcoalele din Ungaria; jurnalele ungureşti din ambe patriile ungureşti — aşa numesc ei Ţara Ungurească şi Ardealul — lăţesc de mult planul unguririi pretutindenea, învaţă pe toate naţiunile, că nu e salute într-alt nume, afară de cel unguresc. De este vreun român aci de faţă, care n-ar fi cetit gazeta de Pesta (Pesti Hirlap), pentru acela mai repeţesc, că decând începu a ieşi această gazetă, redactorul ei Ludovic Kossuth strigă neîncetat cu versul tunetului către toţi ungurii: „Să properăm, să properăm,să ungurim pe toţi croaţii, românii şi scheii, că de nu perim”! În ce chip se repede un torent din munte după frângere de nor, desrădăcinează arborii, ucide oameni şi vite, spală sămănături şi sate, duce şi răstoarnă tot: aşa se repezi acest bărbat în contra naţiunilor Ţneţungureşti şi cu atâta furie ameninţă, că le va stânge şi nu va suferi „in secula seculorum” ca să facă măcar învăţături morale în limba naţională prin seminarele lor, încât comitele Széchenyi, cel dintâi apostol al unguririi, e constrâns a-i dumeri furia şi a-i striga : ,,Ne kényszeritsük tüzzel, vassal, hanem vegyük bé az alkotmány sántzai közzé, hogy ökis bé vegyenek minket magokba, tudni illik, nyelvünket”, adică: ,,Să nu-i constrângem cu foc şi cu fier, ci să-i recepem în constituţiune, ca şi ei să ne receapă pe noi, adică limba noastră”. Nicolae Wesselényi dă sfat ungurilor, ca „numai acei români să capete drepturi de cetăţean,care se vor face unguri”, şi-i pare rău că Ioan Bob, episcopul românilor, a făcut toate fundaţiunile sale în interes naţional. Aşa cugetă şi lucră toată nobilimea cea înaltă. Ce să zic de corifeii inteligenţei ungurilor? Unul din cei mai renumiţi învăţaţi ungureşti, scriind memoria despre apărarea pruncilor mici, arată că lăţirea limbii ungureşti peste toţi locuitorii ţării e mai nainte decât libertatea şi fericirea ţării: ,,Faceţi ca să vorbească ungureşte toţi locuitorii ţării — striga acest ungur învăţat — atunci eu nu voi cere de la voi ca graţie libertatea şi fericirea ţării”. Altul provoca mai an pe episcopii românilor deadreptul, ca să se apuce numai decât de traducerea cărţilor bisericeşti de pre limba română în cea ungurească, ca să se bage în biserica românilor. Cine să nu fie auzit, cum fierb şi cum se frământă ungurii de oare câţi ani, ca să facă şcoale apărătoare de prunci, în care să se ungurească mai întâi pruncii românilor, învăţând limba ungurească de la 2 ani până la 7, apoi în vreo douăzeci de ani să se ungurească satele şi comunităţile române pe calea, aceasta? Care român nu ştie că înainte cu şase ani se acceptă planul unguririi şi de către dieta din Cluj, şi se făcu proiect de lege, ca să se pună restimp de 10 ani naţiunilor neungureşti, ca să înveţe ungureşte, pentru că după aceea vor curge toate în limba ungurească. Să spună venerabilul consistor din Blaj, care se află de faţă în biserică, câtă frică şi cutremur i-au cuprins pe toţi, când au înţeles de acest proiect al dietei, şi cu ce însufleţire se apucară, ca să întoarcă răul acesta de la naţiunea română!

XXXI. Iată, ce voesc ungurii şi care e scopul lor! Până în 15 martie încă nu ştiau ce să facă, pentru că le erau legate mînile şi picioarele de cabinetul din Viena şi nu puteau proceda contra croaţilor şi a schiailor, cum doreau, nici nu puteau apuca toate mijloacele, care erau de lipsă la acest scop; acum au ministerul lor, acesta cunoaşte mijloacele şi pot zice că locul prim între mijloacele acestea îl ocupă uniunea — nu e de lipsă a mai adăuga că uniunea Ardealului cu Ţara Ungurească, pentru că cuvîntul acesta se înţelege de la sine. De ai întreba pe vreun ungur ce este uniunea: s-ar mira de neştiinţa-ţi, şi dacă ai mai întreba, ţi-ar mai răspunde, că uniunea e fericirea, e libertatea însăşi, uniunea e cornucopia6, care cuprinde toate bunătăţile pămînteşti; cine are uniunea are toate; uniunea ne dă toate; pentru aceea de acest cuvînt misterios sînt pline toate gazetele; uniunea e materia de conversaţiune în toate cercurile societăţii; uniunea e scrisă pe toţi păreţii; flamura-uniunii e plantată pe case; pe biserici şi chiar şi pe carele călătorilor.

XXXII. Eu însă cu toate aceste nu sînt mulţumit cu uniunea, nici nu mă topesc de bucuria cea universală, ci vreau să cerc mai cu deamănuntul, ce este uniunea pentru unguri şi ce este uniunea pentru români?

XXXIII. Ce se ţine de întrebarea primă: Ce este uniunea pentru unguri? aceasta o poate cunoaşte fiecine, fără să fie politic; ştim toţi, că ungurii vreau să facă ţară ungurească din pămîntul Ardealului; vreau ca să nu mai fie două patrii ungureşti mici, ci să se facă din amîndouă o patrie ungurească mare. Ungurii simt că proprietatea, care şi-au arogat pînă acuma asupra pămîntului românilor, nu stă pe temeiu sigur; pentru că din dreptul războiului cuceritor nu se naşte proprietate, ci numai posesiune, pînă se simte în putere naţiunea subjugată ca să scuture jugul. Asta bine o ştiu ungurii; ei ştiu, că maurii nici în 700 de ani nu şi-au cîstigat drept asupra Ispaniei; pentru aceea vreau acum a-şi cîştiga proprietatea, care în adevăr nu o au avut pînă acum; prin uniune vreau a-i pleca pe români, ca să-şi dee din mîini proprietatea părintească, bunătatea cea adevărată pentru nişte bunătăţi părute si înşelătoare; încă pînă acum numai urmele tiraniei ungureşti sînt tipărite pe pămîntul românilor, ca si pe feţele lor; dreptul lor nu e întabulat nicăiri; cu Verböczi, cu Aprobatele şi cu diplomatele regilor ungurii nu pot proba proprietatea asupra pămîntului altor naţiuni, fiindcă aceste, ca nişte documente fabricate de unguri pe partea lor, n-au putere înaintea judeţului umanităţii; iară dacă i-ar putea pleca pe români la uniune, atunci învoirea românilor le-ar da document nou, cu care şi-ar consolida posesiunea cel puţin încă pe oarecîte sute de ani, nu pentru totdeauna, fiindcă nici o generaţiune n-are drept ca să pună jug pe grumazii generaţiunii viitoare.

XXXIV. Cînd ar locui pe pămîntul Ardealului numai unguri şi saşi, şi împreună cu aceştia, în loc de un milion şi jumătate de români, ar locui pe atîţi japoni, au altă limbă, atunci eu n-aşi avea să zic nimic în contra unirii Ardealului cu Ţara Ungurească; însă pămîntul acesta nu-1 ţin japoni, nici arabi; ci afară de o mînă de saşi şi unguri mestecaţi printre români, Ardealul e proprietate adevărată a naţiunii române, care o a cîştigat cu bună dreptate înainte cu vreo mie şapte sute de ani, şi de atunci pînă astăzi o ţine, o apără şi o cultivează cu multă sudoare şi osteneală. Deci eu zic, că nici un român nu poate fi cu nepăsare, cînd este întrebarea: al cui să fie pămîntul acesta, care pînă acum a fost al românilor: nu ne este tot una şi nu ne poate fi tot atît, ori să fie al românilor, ori al ungurilor, şi apoi românii iară să fie numai toleraţi în pămîntul lor. Prin urmare, înţelesul cel adevărat al întrebării acesteia: să fie uniune sau să nu fie? este: să ne dăm pămîntul nostru ungurilor, sau să nu-l dăm; să ne vindem ţeara ungurilor, sau să nu o vindem; să fim şi de aci înainte numai lipiturile altor naţiuni, au să fim liberi? Ce va răspunde adunarea la aceste întrebări; ce va răspunde tot poporul român, cînd va fi de faţă?

XXXV. Ştiu ce zic patronii uniunii, că adică uniunea nu numai că nu ia proprietatea de la nime, ci din contră voeşte să facă proprietari şi pe aceia cari pînă acum nu erau. La aceasta eu observ, că ungurii numai lor îşi dau proprietatea, care se fac că o dau românilor; pentru că în oara cînd se va proclama uniunea, ştergîndu-se servitutea, se vor şterge totodată şi naţiunile, afară de cea ungurească; numai aceasta va rămînea vie şi proprietară înaintea legii, şi proprietatea naţiunilor omorîte prin lege va servi ungurilor de spese pentru îngropăciunea acestor naţiuni. De ar voi ungurii să dee îndărăt proprietatea la domnii cei adevăraţi, precum se laudă că o vor da, atunci ar recunoaşte mai întîi existenţa naţiunilor, care locuiesc împreună cu ei, căci aceste sînt domnii cei eminenţi ai pămîntului, ca cele ce sînt nemuritoare, apoi individele oamenilor muritori; ci ungurii nu vreau să ştie nimica de alte naţiuni, afară de cea ungurească, prin urmare nici de proprietatea altor naţiuni, afară de a celei ungureşti; aşadar, cînd se fac că dau proprietate individelor, atunci într-adevăr o iau de la naţiuni şi fac donaţiune nouă naţiunii ungureşti, cu proprietatea românilor şi altor naţiuni.

XXXVI. Să considerăm drept aceea, că uniunea donează ungurilor o ţară întreagă fără de nici o osteneală; că Ardealul e patria aurului şi a metalelor nobile, care vor curge toate în punga naţiunii ungureşti; că sarea şi toate bunătăţile patriei noastre vor adăuga tezaurul ungurilor şi paupertatea românilor; iară ficiorii românilor vor forma legiuni, care se vor bate pentru gloria celor ce le-au şters numele cel glorios şi i-au botezat pe nume barbar; că patria noastră e cetate înconjurată de la natură cu muri cumpliţi, fără de care ungurii de pe cîmpiile Panoniei sînt expuşi la toate atacurile inimicilor, ca nişte iepuri pe şes; că tăindu-se Ardealul de către statul unguresc, acesta rămîne ca un om fără de picioare, ciung şi desfigurat, de nu poate să se mişte mai ales către Moldova şi România, ca să le cuprindă; că dacă nu se face uniunea cu Ungaria, se rupe legătura, care leagă pe ungurii din Ardeal cu cei din Panonia, şi atunci ungurii din Ardeal fireşte că se vor stinge pe încet, fiind tăiată comunicaţiunea lor cu creerii ungurismului din Panonia. Din contră, dacă se face uniunea, naţiunea ungurească cea mică, mai creşte cu un milion şi jumătate de români, şi cu vreo două sute mii de saşi, pe care îi face unguri uniunea, îndată cum se va proclama; să considerăm în urmă, că afară de emolumentele acestea, uniunea le dă ungurilor o putere nemărginită peste Ardeal, de a pune legi, de a comanda, de a administra ţara, numai în folosul naţiunii ungureşti, fiindcă după uniune legea nu va mai cunoaşte alte naţiuni; să le considerăm aceste toate bine, şi vom afla ce este uniunea, pentru unguri şi pentru cei ce aşteaptă ziua mai tare decît imperatorul oastei, ziua de triumf!

XXXVII. Ce este uniunea pentru români? Dacă ne aducem aminte, ce au folosit românilor toate uniunile de pînă acum, politice şi religionare, şi vom considera, că şi uniunea cea de acum numai spre binele ungurilor se urzeşte, putem prevedea, ce va fi uniunea pentru români. Cu toate acestea să o cercetăm ceva mai cu deamănuntul, ca să vedem şi să ne convingem, că sub larva libertăţii şi a frăţiei, cu care ni se înfăţişează uniunea, ea nu acopere pentru noi libertate, nici frăţie, ci numai servitute şi o fiară sălbatică, care mănîncă naţiuni.

XXXVIII.  Eu zic că libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decît naţională. Care om nu se va simţi vătămat pînă la inimă, dacă îl vei opri să nu vorbească, pe unul pentru ca 1-a făcut natura mai tîrziu, pe altul mai repede la vorbă, pe altul pentru că 1-a făcut natura ungur, pe altul sas; dacă îl vei opri să nu umble, pe unul pentru că are mers mai lin, pe altul căci păşeşte mai repede decît alţi oameni; au nu li se va turbura ferea, cînd îşi va auzi unul: „taci tîrziule”, altul: „taci moară de vînt”, altul: ,,ţine-ţi gura, ungure, sasule” etc.; într-adevăr toţi vor ferbe de mînie, pentru că tot omul are voe să vorbească şi să meargă cum i-a dat natura şi cum poate; şi cînd i-ai atacat libertatea aceasta, i-ai vătămat totdeodată sentimeritul de onoare, adică: libertatea oricărui om e legată de persoana lui cu cea mai strînsă legătură, e proprietatea lui cea mai personală şi poartă tipul persoanei fiecărui om, aşa cît nimenea nu se mişcă, nu cugetă, nu vorbeşte, nu umblă ş.a., decît fiecare în formele sale.

Acum să trecem de la persoana omului la persoana naţiunii, care încă are personalitate. Dacă e drept că persoanele nu-şi perd natura, cînd se leagă într-un corp naţional cu limbă şi datine comune, şi iată că tot aceeaşi vom fi constrînşi a zice şi de naţiune, ce zicem de o persoană singură: că libertatea naţiunii încă e legata strîns cu persoana ei, ca şi a persoanelor fireşti, dacă nu mai strîns; libertatea naţiunii încă poartă tipul naţiunii, cum poartă libertatea personală tipul persoanei omului; naţiunii încă i-a dat natura forme precum persoanelor fireşti; cu persoana naţiunii deodată se naşte şi libertatea ei, ca şi a persoanelor singuratice şi cu persoana dimpreună se stinge; tot ce ajută şi împiedică persoana, ajută şi împiedică libertatea naţiunii; tot ce lăţeşte libertatea, aceea creşte preţul şi înalţă demnitatea naţiunii, cu cît îşi preţuieşte mai mult persoana sa oarecare naţiune, cu atît îşi preţuieşte mai mult, cu atît îşi afirmă mai fierbinte şi libertatea şi cu atît are mai mare preţ şi respect înaintea ginţilor, face şi alte lucruri mari pentru onoare, nu sufere nici un scăzămînt din libertatea sa, pentru că ea simte că fără de libertate nu e onoare pe pămînt, şi viaţa naţiunii fără onoare e mai amară decît moartea; pentru libertate îşi pune averea şi viaţa, libertatea e coarda inimii ei cea mai personală, proprietatea ei cea mai naţională, inima ei, sufletul ei, ornamentul ei!

XXXIX. Ce ar face, ungurii, cînd le-ar cuvînta încă odată de pe tron împăratul Iosif în chipul următor: „Ungurilor! acum este epoca libertăţii, eu am pus filosofia, ca să fie dătătoare de legi în împărăţia mea, fiţi liberi toţi, vorbiţi ce vreţi, însă numai nemţeşte; ridicaţi-vă şcoale şi învăţaţi, însă, numai nemţeşte; ridicaţi-vă teatre şi tipografii, faceţi şi tipăriţi ce vă place, însă numai nemţeşte; lăpădaţi-vă portul naţional şi limba voastră, cea necultă, pentru că aşa cere unitatea şi salutea statului, ca să fie numai o limbă în şcoale şi în teatre, în case şi în piaţe, în biserică şi în judeţe”. Au n-ar ridica ungurii iarăşi furci ca să spînzure portul nemţesc, cum au făcut după moartea împăratului Iosif? Ce ar zice şi cum s-ar purta germanii, cînd i-ar face alt Napoleon Bonaparte ca să-şi lepede limba cea aspră şi cînd le-ar impune limbă, legi, gubern şi datine frînceşti, fire-ar acestea cît de liberale, chiar şi pînă la gradul cel mai înalt republican? Cum s-ar mulţămi cu rusismul cabinetele, dietele şi universităţile de la Pesta pînă la Berlin şi Gotinga, cînd i-ar mai constrînge rusul pe unguri şi germani la limba şi la religiunea ortodoxă, apoi să-1 îmbrace de o sută de ori mai liberalmente decît e îmbrăcat maghiarismul? Acum închipuiţi-vă, că vin nişte deputaţi de la dieta ungurească în mijlocul acestei adunări şi încep, a cuvînta în chipul următor: „Românilor! Astăzi e, ziua libertăţii tuturor, pentru voi încă sînt puse scaune la masa libertăţii, veniţi de şedeţi şi voi judecători de la comitate pînă la cancelaria de curte şi luaţi parte la toate onorurile politice şi militare, însă numai cei ce ştiţi ungureşte ca ungurii născuţi; acum e ziua dreptăţii pentru toţi, veniţi toţi cei asupriţi şi dăunaţi, de luaţi dreptate ieftină şi repede, însă vedeţi ca să vă fie scrise instanţele ungureşte şi să vă luaţi totdeauna cîte un ungur lîngă voi, ca să vorbească pentru voi la judecător, pentru că, ştiţi că mama noastră cea dulce, patria comună, nu mai sufere în judeţe altă limbă, fără numai cea ungurească, nici să i se plîngă cineva, fără numai cu lacrimi ungureşti; astăzi e ziua luminii, şcoalele ţărei sînt deschise şi pentru voi, nu ca înainte de împăratul Iosif, învăţaţi drept aceea toţi şi vă luminaţi, însă numai ungureşte, pentru că aşa cere unitatea statului!” Nu vă întreb, dacă s-ar afla români, care să accepte vreo diregătorie, în care văd că le caută să lucre în contra naţiunii sale, pentru că vînzătorii au fost la toată naţiunea şi vor fi; nu vă întreb, dacă vor merge românii, la judecători, cînd vor vedea dreptatea legată de limba ungurească, şi la şcoalele ungureşti, cînd va fi acoperită luminarea cu limba ungurească; ci vă întreb: Au este aceea libertate, care leagă onorurile ţărei numai de o limbă în ţara aceea unde sînt mai multe limbi; au dreptate e aceea, care o face statul numai celor ce ştiu ungureşte; lumină adevărată e aceea, de la care opreşte statul pe toţi cei ce nu ştiu ungureşte? Eu zic că aceasta nu e libertate, nici dreptate, ci este o calamitate mare pe acele popoare nefericite, care au căzut în astă groapă întunecoasă ce poartă nume de stat.

XL. Ce folos va avea naţiunea română de libertatea de tipar, care o promit ungurii, cînd tipografia cea liberă nu va umbla fără numai pe folosul ungurismului, şi dacă va cuteza vreun român a apăra interesele naţiunii sale, tiparul unguresc îl va nota înaintea lumii ca pe un criminal şi judeţele îl vor certa? Ce-i vor folosi miniştrii cei responsabili ai naţiunii ungureşti, care nu vor suferi în sînul lor nici un element străin neasemănat? Ce-i vor folosi chiar şi la aceea întîmplare, cînd ar fi români toţi miniştrii din Buda-Pesta, dacă aceştia nu înfăţişează naţiunea română şi interesele ei? Apoi dieta cea anuă au nu va fi aceea dieta ţării şi a naţiunii ungureşti, legiferă, persecutătoare şi stingătoare de naţiuni? Care român poate crede că dieta asta va purta grije pentru înflorirea românilor prin cultură naţională, cînd ne-o spun în faţă că sub coroana ungurească nu pot fi mai multe naţiuni?

XLI. Egalitatea civilă? Aceasta atunci ar avea loc în stat, cînd ar apăra legile statului într-o formă pe toţi cetăţenii şi le-ar face dreptate, fără ca să-i întrebe dacă sînt nobili sau plebei, miseri sau avuţi, creştini sau păgîni, albi sau negri, barbari sau români şi cînd le-ar deschide calea spre câştigarea mijloacelor vieţii şi spre cultura tuturor într-o formă; însă lucrurile nu merg aşa, ci din contră vedem că la judeţe îşi face dreptate sieşi fiecare naţiune, şi afară de acestea îşi cearcă fiecare numai fericirea şi cultura sa; şi în specie ungurii şi saşii, de cînd locuiesc împreună cu românii, numai într-aceea se adoperă, cum să le iee locurile şi cum să-i ţină în paupertate şi în întuneric. Deci nu poate să zică nimenea că românului tot una îi e, dacă îl va judeca judeţ unguresc sau săsec, sau din contră un judeţ ales şi aşezat de români.

Ştiu că ungurului şi sasului nu-i e tot atît, de cine să fie judecat; pentru aceea şi-au apărat ei totdeauna cu atîta furoare privilegiile chiar şi asupra altora: pentru ce au cuprins ei toate diregătoriile lîngă împărat, la gubern şi la toate judeţele, şi pentru ce vreau să le facă acum toate ungureşti ? Doară ca să facă dreptate şi uşurare românilor? Nici-decum; ci chiar din contră, ca să-şi facă singuri dreptate loruşi, şi românului să nu-i rămînă nici un mijloc de apărare; ci ştiu că dreptatea e cum o fac oamenii, şi fiind oameni şi judecătorii, judecînd fiecare după plecarea şi patima sa, ca toţi oamenii, de i-ai îngrădi cu o mie de legi, totuşi: „plus valet favor in judice, quam miile leges in codice”; de unde urmează, că nici o naţiune nu poate spera dreptate pentru sine şi pentru fiii săi, cînd e supusă la judeţele altei naţiuni, căci dreptatea nu depinde numai de la legi bune, ci şi de la judecători buni şi drepţi; şi precum nu poate fi nimeni judecător drept în cauza sa, aşa nu poate să fie nici o naţiune judecătoare dreaptă peste alte naţiuni. În deşert vorbesc de independenţa judeţelor, pentru că fiecare judeţ va judeca totdeauna după plăcerea şi în folosul acelui ce 1-a aşezat, temîndu-se ca să nu-1 răstoarne; în deşert se zice că judecătorului se cade a fi mai presus de toate respectele de confesiune, de naţionalitate, de naştere şi altele asemenea; în deşert, pentru că această lege morală nu garantează dreptate nici plebeului la judeţul aristocraţilor, nici Iudeului la judeţul creştinului, nici românului la judeţele ungureşti şi săseşti; aceştia vor face totdeauna plăcere şi vor cerca folosul particular al castei, confesiunii si naţiunii de care se ţin. La judeţele aceste ungureşti, fireşte că şi limba încă va fi ungurească; românul nu va putea duce nici un proces în limba lui; mărturisirile românilor sau ale altora mărturisiri şi documente asupra românilor aceştia nu le vor înţelege; nu se vor putea înţelege nici cu advocaţii, nici cu judecătorii, nici aceştia cu românii; şi românii numai atunci vor şti cum le-au curs legea pe la judeţe, cînd vor vedea pe executori că le iau ereditatea şi-i duc la furci.

XLII. Acum judecaţi, cum va putea fi românul egal cu ungurul înaintea legii în asemenea împrejurări, cînd românul numai cu gura ungurului va putea vorbi cu judecătorii şi aceştia vor judeca toţi după plăcerea ministrului dreptăţii ungureşti, acestei dreptăţi de cabinet, care îi ucide de 904 de ani pe români!

XLIII. De egalitate religionară nici nu mai voi să vorbesc. Ce egalitate pot să aştepte românii în anul 1848, cînd încă în anul 1842 deputaţii ungurilor în Cluj stau de episcopii românilor, ca să traducă numaidecît cărţile bisericeşti în limba ungurească? Frăţia asta nouă a ungurilor către miniştrii bisericii române va sta numai într-aceea, că-i vor mulţumi pre unii, episcopi sau preoţi mai de frunte, ca prin aceştia să-i tămînde si să-i înşele pe toţi cu vorbe bune şi speranţe mincinoase. Văstu-aţi numai înainte de oare-cîţi ani biserica unită din Boian coperită cu tulei de cucuruz şi altarul îngropat în nea; văstu-aţi casa popii unit din Abuş, mai umilită decît o colibă de munte, desgrădită cu totul şi fără de nici un edificiu de economie?

Cine să creadă, că după unirea asta nouă politică vor fi mai bine prevăzuţi preoţii, mai bine coperite bisericile şi casele lor? Domeniul bisericii române din Oarda, poses în sute de ani, l-a perdut biserica română la 1714, sub uniune, cu proces de o zi. Iată ce egalitate a produs uniunea religionară! Dacă a produs o egalitate ca aceasta uniunea cea sacră, ce egalitate se poate aştepta de la uniunea cea profană, care se urzeşte acum!

XLIV. Se promite mai încolo ridicarea servitutei, unindu-se Ardealul cu Ungaria. Asta o cred. Ci eu cred că se va ridica şi dacă nu se va uni, pentru că i-a venit timpul ca să cadă. O putere cumplită şi nevăzută, care lucră în contra despotismului pretutindenea, lucră demult şi la surparea acestei cetăţi barbare şi murii ei se vor răsturna amuşi pe aceia care nu vor să o dărîme din amoare cătră omenire. Vedem că ea s-a şters în Ungaria; şi va cădea şi în Ardeal; dar dacă se va face Ardealul ţeară ungurească prin uniune, atunci libertatea românilor nu va custa7 doară nici un an, şi iarăşi va cădea în servitute; şi pentru ce? pentru că în ţeara ungurească şi libertatea încă va fi ungurească, şi aceasta va fi legată de condiţiuni, care românul nu le va putea împlini sau au le va împlini după aşteptarea şi plăcerea ungurilor; ungurii vor da libertate numai celor ce vor voi a se face unguri, pe aceştia îi vor ajuta la diregătorii politice, scolastice, bisericeşti etc., le vor face venituri şi îi vor lăuda în public; iar din contră pe care îi vor simţi că nutresc sentimente naţionale, îi vor depărta şi îi vor certa. Care cunoaşte firea românilor poate prevedea că nu se vor supune aşa uşor la măsurile unguritoare; ungurii îi vor lua cu răul, ca să-i ungurească prin şcoală, biserică şi prin toate mijloacele cele mai egoistice, care îi pot veni în minte unui guvern teroristic şi tirănos. Românii nu vor asculta, le vor sta în contră, şi aşa îi vor lipsi de libertate, cum i-au lipsit în secolii trecuţi nu numai pe români, ci chiar şi pe fraţii lor. Ce cugetaţi, dacă scrie Wesselényi înainte cu oarecîţi ani, că numai acelora români să se dee drepturi de cetăţeni, care se vor face unguri, au nu o va pune condiţiunea asta ministerul şi dicta ungurească acum după ce va avea putere nemărginită peste români? Ba o va pune fără îndoinţă; şi eu cred că şi ştergerea servitutei cea de acum e numai o rîmă în unghiţa a tot înghiţătorului ungurism, cu care vreau să-i prindă pe români ca pe nişte peşti fără de pricepere.

XLV. Ce e drept, garda naţională, care se apromite în punctele ungureşti, e cetatea cea mai tare a libertăţii şi onoarea fiecărei naţiuni, aşa cît fără de aceasta şi fără representaţiune naţională, poporul e numai o ciurdă de vite, o turmă de oi, pe care le mulge, le tunde şi le ucide un tiran de păcurar, fără să se poată apăra de el; însă ce bucurie vor avea românii, cînd îşi vor vedea ficiorii înşiraţi în gardele naţionale şi în regimente, cînd aceste toate vor fi ungureşti? Garda naţională, paladiul libertăţii popoarelor celor culte, pentru românii încorporaţi cu Ţeara Ungurească va fi numai instrument de asuprire, de stoarcere şi de ucidere la mîna comandanţilor ungureşti. Pe românii din un sat îi vor ridica asupra altui sat român, care nu va voi a se unguri; la urmă îi vor face să şi jure, că vor apăra constituţiunea ungurească şi vor custodi cu sanctitate legile ungureşti, care sînt făcute şi se vor mai face pentru stîngerea naţiunii române.

XLVI. Însă la ce să memorăm mai multe libertăţi ungureşti: cînd nu numai în 12, dară nici într-o mie de puncte ca aceste nu vei afla nici măcar o libertate, precum nici într-o mie de trupuri moarte nu se află nici măcar o viaţă, pentru că a ieşit sufletul din toate; aşa scoate şi uniunea sufletul din toate libertăţile, omorînd naţionalitatea; pentru aceea zisei, că libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decît naţională, şi că libertatea fără de naţionalitate nu se poate înţelege nici la un popor de pe pămînt.

XLVII. Dacă e nimicită libertatea poporului fără de naţionalitate, e nimicită totdeodată şi cultura şi fericirea aceluia, fiindcă fără de libertate nu e cu putinţă cultura; deci observaţiunea asta singură ar ajunge ca să vedem unde ne duce uniunea, periclitînd naţionalitatea ; ci, fiindcă cultura fiecărui popor astăzi e măsura fericirii şi a sigurităţii lui doară mai mult decît a fost oarecînd, să cercetăm mai deaproape legătura culturii şi a libertăţii naţionale.

XLVIII. Poporul, care cunoaşte că lumina ştiinţelor şi a artelor mai mult nu poate fi proprietatea unor clase privilegiate, ci trebuie să se facă bun comun a toată naţiunea, acela trebuie să facă din cultură negoţ comun a toată naţiunea. Să cercăm la popoarele luminate, care sînt mijloacele culturii? şi vom afla că acele sînt şcoalele şi institutele naţionale pentru ştiinţe şi arte, iară mijlocul culturii politice în specie îl aflăm în universităţi; universităţile nu sînt nicidecum mijloc arbitrar, ci sînt un mijloc necesar, dictat de aceeaşi indeginţă8 firească a popoarelor chemate la viaţa politică, care i-au învăţat pe oameni a semăna şi a coace pîine ca să trăiască: numai de la universităţi se poate aştepta jurisprudenţă luminată, de la scoale şi institute naţionale, cultura naţiunii; însă chiar pentru că cultura e puterea cea mai tare pe pâmînt şi e o cetate nouă a unităţii naţionale, naţiunea întreagă trebuie să-şi împreune puterile întru ridicarea acestor aşezăminte şi să facă negoţ comun din cultură, de vrea să se bucure de fructele ei ca de un bun comun; însă cum se va putea apuca naţiunea de acest negoţ comun fără de limba naţională? Să luăm de exemplu, că guvernul republicii franceşti demandă învăţătorilor de prin institutele ţerii, ca să nu mai facă învăţăturile în limba francescă, ci în cea latină; să zicem, că tot asemenea demandă şi guvernul anglesc, guvernele italice şi germane: ce ar urma din această strămutare? Nu zic că învăţătorii acestor naţiuni luminate n-ar fi în stare a face învăţaturi şi în limba latina, dar mă leg, că n-ar trece mult şi universităţile acestor popoare n-ar fi mai luminoase decît liceul catolicilor din Cluj; îndată ai vedea că nu le e îndemînă nici învăţătorilor, nici învăţăceilor a cugeta în limba lui Cicerone ca în limbele lor, mintea s-ar osteni sub greutatea cea străină, ştiinţa din zi în zi tot mai mult s-ar întuneca, s-ar face mai grea de învăţat şi mai uşoară de uitat, toate regiunile ei, şi cele mai luminoase, s-ar umplea de erori, cum era pe timpul despotismului limbii scolastice, şi rătăcind odată mintea de la calea cea adevărată, ar trece cente de ani pînă şi-ar veni în ori, ca să-şi cunoască rătăcirea; religiunea s-ar îngropa în fanatism şi filosofia n-ar fi în stare să ridice piatra de pe uşa mormîntului; invenţiunile şi descoperirile în arte şi în ştiinţă ar înceta îndată; industria şi comerciul, care numai la lumina ştiinţei înfloresc si numai arta le poartă, mult s-ar împiedica şi parte ar cădea cu totul; starea cea înfloritoare a omenimii de astăzi s-ar vesteji, sentimentul de libertate ar amorţi şi la naţiunile libere, de n-ar mai rămînea cine să lucre pentru desjugarea naţiunilor aservite, însă eu vă asigurez, că naţiunile aceste luminate niciodată nu vor lua limba străină pentru învăţătură; ci vor demonstra totdeauna, cu consens universal, că natura pentru aceea i-a dat limbă fiecărei naţiuni, ca să se folosească cu aceeaşi în toate negoaţele vieţii, precum i-a dat picioare omului ca să umble pe picioarele sale, urechi ca sa auză cu urechile sale, ochi ca să vadă cu ochii săi; vai de omul pe care îl poartă altul, vai şi de naţiunea care nu umblă pe picioarele sa!e sau nu vede decît cu ochii altei naţiuni: niciodată nu va pătrunde raza de cultură Ia creerii acestei naţiunii, ci va rămînea pururea întunecată ca orbul şi servă naţiunilor răpitoare.

XLIX. Aşa vor păţi românii, dacă vor băga limba ungurească în şcoalele naţionale; şi cu atît vor merita mai mult despreţul lumii, fiindcă trăim în secolul luminilor, vedem descoperirile ginţilor luminate, ne spun toate acestea că cultura lor cea adevărată numai de atunci se începe, de cînd au început a învăţa în limbele naţionale. Anglii ne arată că cultura lor nu se poate înainta decît angleste, a francilor franceste, a italienilor italieneşte, a germanilor nemţeşte, şi în urmă ungurii strigă de răsună toată lumea, că naţiunea ungurească nu se poate cultiva decît ungureşte; ce absurditate ar fi din partea românilor, cînd ar zice în contra consensului tuturor ginţilor: Aşa este, că românul încă nu poate învăţa, nici i se cade a se cultiva, fără numai ungureşte. Dacă vor învăţa tinerii românilor la scoale ungureşti, nu vor fi nici de un folos naţiunii române, pentru că în şcoalele ungurilor se vor deprinde ca să-i înveţe pe unguri, nu pe români. Ştim cîtă împedecare a fost pînă acum pentru cultură, limba latină, ca limba învăţămîntului, şi, afară de aceasta, pentru români lipsa şcoalelor naţionale; cît asudau tinerii românilor şi ne miram de unde vine, că au atît de puţine cunoştinţe; şi pînă acum românii tot au mai învăţat şi în, limba lor, cel puţin în Blaj; dar dacă se vor propune toate ştiinţele în limba străină, ce lumină poate să aştepte naţiunea noastră de la atari şcoale? E lucru cunoscut, că preoţii ungurilor reformaţi sînt mai buni oratori decît ai catolicilor şi ai românilor, pentru că învaţă ştiinţele şi aria retorică în limba naţională din tinereţe: cîţi oratori şi poeţi cu renume ar fi creat şcoalele Blajului, cînd ar fi învăţat a perora tinerimea noastră nu numai pro Milone şi pro domo sua, ci şi pentru naţiunea noastră, nu numai latineşte contra răpirilor lui Verres şi a conjuratului Catilina9, ci şi româneşte asupra tiraniei sub care gem românii! Ci să nu vă îndoiţi cîtuşi de puţin, că dacă nu vor avea românii scoale naţionale, cu limba lor pentru toate ramurile cunoştinţei omeneşti, nu vor avea în etern nici politici, nici jurişti, nici advocaţi buni, nici oratori şi poeţi, care să răspundă numelui lor; literatura noastră încă nu va apuca niciodată peste mediocritate, ca şi cunoştinţa limbilor clasice; şi tot tezaurul cunoştinţelor anticităţii şi al lumii de astăzi numai cu ajutorul limbii naţionale se poate cîştiga. Cum va detuna deputatul naţiunii în contra despotismului în adunări, dacă nu se va învăţa din tinereţe a-1 cunoaşte şi a-1 urî; cum se va aprinde de amoarea libertăţii, cînd se va naşte serv altei naţiuni? Şcoalele ungureşti vor smulge din piepturile tinerilor naţiunii noastre şi amoarea aceea care o plantase într-însele matrele române; şi cu cît vor învăţa mai mulţi români la şcoale străine, cu atît va perde naţiunea mai mulţi fii; lăcomia onorurilor şi folosul privat îi va trage către străini, ei vor ama numai limba ungurească, se vor incinta de frumuseţile acesteia şi vor admira faptele naţiunii ungureşti, pentru că numai aceste le vor cunoaşte toată viaţa şi dorul lor va fi legat singur de naţiunea care-i va amăgi cu frumseţea şi cu bunătăţile sale, de naţiunea română nu-i va mai lega nimic, rupîndu-se odată legătura cea dinţii şi cea din urmă a limbii naţionale.

L. Drept aceea, dacă-şi vrea cultura oarecare naţiune, să se unească, ce e drept, însă nu cu altă naţiune, care vrea să-i iee naţionalitatea dim­preună cu cultura care o are, ci să se unească mai întîi cu sine însăşi, ca să se apuce de cultura naţională cu puteri unite. Ce se ţine de români, ar fi nebunie, dacă s-ar lăpăda de naţionalitate-si — şi s-ar uni cu ungurii pentru cultură, înţelepciunea spune că românul să se unească cu român, germanul cu german, schiaul cu schiau, pentru înaintarea culturii. Aşadar românii mai întîi să se unească între sine spre acest scop de la Nistru pîn’la Em, si de la Em pîn’la Tisa; apoi să se unească cu celelalte familii romane, pentru identitatea limbii şi cumnăţia cea firească a cugetelor şi a sentimentelor. O însoţire ca aceasta poate să aibă loc, şi fiind oarecare naţiune împărţită sub mai multe guberne, fiindcă n-are fire şi tendenţă politica, ci este destinată singur spre înaintarea culturii umanităţii, pe calea cea firească a naţionalităţii oricărui popor. Aşa îi vedem pe germani şi italieni foarte uniţi întru înaintarea ştiinţelor şi artelor, cu toate că sînt despicaţi în mai multe guberne; însă unitatea limbii îi leagă pe toţi, fire-ar sub gubern, de sultan au republican.

LI. Iată ce însemnătate are limba naţională la toate ginţile: ea regulează mişcările vieţii la toate, ca creerii mişcările trupului, le însufleţeşte şi le înalţă, dacă o stimă cum se cade; lipsa ei le duce la barbarie, dacă nu ştiu să se servească cu ea, numai în braţele ei creşte arta şi ştiinţa, numai cu aripile artei şi ale ştiinţei sboara industria şi negoţul, numai în aceste grădini înfloreşte fericirea naţiunilor, deci care zice că naţiunea română se poate cultiva şi în şcolile streinilor, acesta vrea ca să rămînă oarbă şi şerba altor naţiuni: ,,hic niger est, hunc tu Romane caveto”10.

LII . Acum să vedem cît adevăr cuprinde în sine acea teorie faimoasă a politicilor din Buda-Pesta, şi a celor dimpreună cu ei advocaţi ai uniunii, care zic că, precum cere unitatea statului uniformitate de drept, aşa cere neapărat şi uniformitate de limbă pentru legi, pentru înlesnirea gubernării, pentru ştiinţă, şi cum că celelalte limbi nici din acea cauză nu se pot suferi, pentru că acele nu sînt culte deajuns,

LIII. Un gubern de fiare sălbatice ia numai zeciueala din inimile cele blînde, şi apoi le lasă să cînte, să răgească, să sboare şi să se guberne fiecare după firea speciei sale. Deci un gubern de oameni e mai sălbatic decît fiarele, dacă nu sufere limbile altor naţiuni, şi pe aceste a se guberna fiecare după natura şi indigenţele sale. Însă mintea cea sănătoasă nu poate aproba atare stat. Dacă e de lipsă ca să fie state pe pămînt, şi dacă e statul tocmai o necesitate de la natură, atunci statul fără de îndoinţă numai pentru aceea e de lipsă, ca, fiind în stat, oamenii să se poată apăra mai uşor întrînsul, decît afară de stat; adică: statul e un aşezămînt omenesc spre apărarea persoanei şi a bunurilor omenirii. Cînd zic că e aşezămînt omenesc, atunci voi să înţeleg că nici nu e aşezămînt îngeresc mai presus de fire, nici nu trebuie să fie institut diavolesc, iad înghiţitor de libertate şi spaima ginţilor neputincioase; cînd zic spre apărarea persoanei, atunci înţeleg totdeodată şi libertatea şi onoarea, căci oamenii fără libertate şi onoare mai mult sînt vite, care acum trag în, jugul unui, acum într-al altui tiran, decît oameni; cînd zic spre apărarea bunurilor, atunci înţeleg nu numai mîncarea şi băutura, îmbrăcămintea şi locuinţa, ci, afară de libertate, înţeleg şi limba, căci cine va zice că limba e numai un lucru de prisos pentru oameni şi naţiuni, şi că ar fi mai bine de oameni cînd ar fi muţi? cînd vorbesc de omenire, atunci înţeleg toate naţiunile, căci cine va zice că naţiunile nu sînt părţile omenirii? în urmă, cînd zic naţiune, atunci înţeleg persoana unui popor întreg, care e legat între sine cu aceeaşi limbă şi datini, căci cine va zice că natura i-ar fi desbrăcat pe oameni de demnitatea de persoană, cînd i-a unit într-un corp naţional cu legăturile frăţiei acestei minunate?

LIV. Dacă odată e persoană fiecare om, atunci nu poate să fie un om mai persoană decît altul, prin urmare nu poate să zică cătră alţi oameni: „Eu sînt statul, voea mea e lege pentru toţi”. Dacă e persoană oricare naţiune, atunci o naţiune nu poate fi mai persoană decît alta, prin urmare nu poate să zică către celelalte naţiuni din acelaşi stat: „Numai eu sînt statul, numai limba mea poate fi limbă diplomatică, iar ale voastre trebuie să se smulgă ca neghina din grîu; eu singură voi pune diregători iară să întreb pe turmele neungureşti ce păcurari să le pun, nu mă voi uita dacă vă veţi putea înţelege cu ei sau ba, dacă veţi avea încredere în ei sau ba, pentru că eu am voe şi putere să aşez pretutindenea oameni credincioşi planurilor mele; şi voi n-aveţi să mă întrebaţi, de ce fac aşa, ci voi sînteţi datori numai să ascultaţi şi să daţi dare şi ostaşi”. Omul ce umblă să ucidă pe altul şi-a pierdut dreptul de a fi suferit în societatea omenească; aşa şi-a pierdut dreptul de a fi suferită între naţiunile de pe pămînt şi naţiunea care lucră spre stingerea altora după atari maxime; o naţiune cuminte recunoaşte drepturi şi obligaţiuni împrumutate şi nu provoacă pe altele, ca să se apere de ea ca de o fiară sălbatică. Bine a dispus natura, ca libertatea omului să nu fie restrînsă, decît pînă cînd este aceasta sub gubernul cel firesc al părinţilor săi, care nu-i cade greu nimănui, tocmai pentru că este firesc; iar dacă iese de sub gubernul părintesc, natura nu va ca să fie un om serv altui om, ci va să fie liber în toată viaţa, ea vrea, ca mai mulţi oameni liberi să facă comunităţi, sate şi state libere, şi aceste să se guberneze de guberne aşezate cu votul tuturor liberilor, după legi puse de universitatea tuturor liberilor, nu cu mandate.

LV. Cu această egalitate a naţiunilor e legată strîns libertatea lor de a se dezvolta fiecare după firea sa în toate părţile vieţii statului. De aci urmează că pe lîngă toată unitatea statului nu este de lipsă nici uniformitate de drept, cu atît mai puţin uniformitate de limbă. Ce e drept, se zice, că dacă n-ar fi atîtea drepturi într-un stat, cum sînt de ex. în Austria: drept austriac, unguresc, săsesc, afară de cele bisericeşti, al căror număr e şi mai însemnat; ci dacă ar fi numai un drept în tot ţinutul statului, prin aceasta ar creşte amoarea cetăţenilor către patria comună; din contră, varietatea drepturilor particulare micşorează amoarea către aceeaşi şi flăcesce11 statul. La aceasta au observat de mult politicii cei mai mari, că sănătatea statului, ca şi a altui corp organic depinde de la proporţiunea părţilor şi a întregului, în care se face dreptate fiecărei părţi. Un cetăţean, o cetate, o provincie poate să-şi uite de statul de care se ţine, asta e o întîmplare de toate zilele, dar contranaturală; însă amoare adevărată numai către un stat ca acela pot să aibă cetăţenii, în care toţi iau parte la toate negoaţele statului. Este o părere falsă, dacă crede cineva, că dobîndeşte statul, dar nimiceşte formele individuale; cînd ar putea crea cineva în toată urbea, în tot satul un sentiment, încît să se ţină măreţ oricare că e membru al statului: prin aceasta întregul statului ar dobîndi putere nouă; aşa dobîndeşte şi prin drepturile particulare, cînd aceste sînt puse de voia cea universală a popoarelor diferite; din contră, impunîndu-le un drept, care nu răspunde firii lor, înceată a lua parte la lucrurile statului, se înstrăinează de către el şi-l părăsesc (Savigny)12.

Continuarea discursului în revista

DACOROMANIA nr. 38

Articolul a fost preluat din volumul I “1848 la români” - o istorie în date şi mărturii, de Cornelia Bodea (pag. 446-459)