România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Armata română - apărătoare a Marii Uniri din 1918

     

1. Armata română - parte componentă a societăţii româneşti

 O particularitate specifică istoriei poporului român, trăitor într-o ţară cu frumuseţi naturale deosebite şi cu bogăţii de toate felurile, echilibrate, ţară aşezată la intersecţia marilor interese şi drumuri comerciale ale Europei, a constituit-o realizarea în etape distincte a idealurilor naţionale de unitate şi independenţă. În multimilenara sa istorie, România şi-a făurit bogate tradiţii familiale, religioase, militare, culturale, şcolare, de limbă proprie, de cult pentru eroii neamului, pentru creatorii şi apărătorii valorilor naţionale, şi-a creat, în acelaşi timp, şi instituţii corespunzătoare acestora pe care s-a sprijinit şi se va sprijini întreg edificiul naţional al statului român.

Din zorii genezei lor şi până astăzi românii nu s-au manifestat ca un neam războinic, ci dimpotrivă, ca o populaţie paşnică prin întregul său mod de viaţă. Pentru o astfel de populaţie, războiul are funcţia de apărare, de îndepărtare, de respingere sau înlăturare a pericolului extern. Pentru o astfel de nevoie s-a născut Armata română, cea mai veche armată permanentă din Europa.

Oştirea română trebuie privită istoric de pe poziţia interesului naţional, cu trecutul său glorios, ca parte inseparabilă a societăţii româneşti, importantă valoare naţională, cu rădăcinile adânc înfipte în tradiţile neamului de unde îşi trage seva. Ea este o prezenţă vie în toate fibrele sufletului românesc, o întâlnim în folclorul românesc, în cântecele şi baladele populare, în povestirile din război sau din timpul satisfacerii stagiului militar de către veterani, ceea ce denotă că armata este o insituţie foarte bine integrată social. Armata română a fost şi este, după religia străbună a românilor, instituţia-valoare în care românii aveau şi au cea mai mare încredere, fapt ce i-a imprimat în istoria neamului ROLUL DE SCUT împotriva vrăjmaşilor trecuţi, prezenţi şi viitori, o şcoală a naţiunii şi a bărbăţiei, pentru toţi cei care îi trec pragul.

Bazele ideologico-teoretice şi tradiţiile pe care s-a întemeiat crearea organismului militar românesc au ţinut armata departe de frământările politice din societate şi au supus-o VOINŢEI ŢĂRII pe care o apăra. Legătura strânsă cu poporul din care provenea, recrutarea cadrelor militare din toate structurile societăţii au făcut imposibilă apariţia în România a unei caste militare, aşa cum există şi azi în multe ţări din Ameria Latină, din Africa sau din Asia, care exercită presiuni asupra puterii politice sau chiar se impun în viaţa politică a ţării respective.

Specific istoriei poporului român de realizare în etape a idealurilor naţionale, etapele înfăptuirii “Micii Uniri”, la 1859, şi cuceririi independenţei de stat, la 1877-1878, fiind realizate, i-au urmat alte etape în drumul spre ţelul final, încheiat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 prin MAREA UNIRE, după ce la 9 aprilie 1918, sub protecţia Armatei române, a avut loc Unirea Basarabiei cu România, iar la 28 noiembrie sub aceeaşi protecţie s-a înfăptuit Unirea Bucovinei cu România.

 

2. Armata română - apărătoarea Marii Uniri din 1918

 Înainte de Unire dar şi după aceea, în Transilvania s-au petrecut evenimente grave ce subminau hotărârea Adunării de la Alba Iulia. Populaţia românească a fost terorizată, şi supusă unor grele încercări. La Giurcuţa (azi Beliş), lângă Huedin, 45 de români au fost omorâţi din ordinul baronului Urmanczi Şandor, pentru că au strigat “Trăiscă România Mare”. La  Făget, lângă Lugoj, peste 100 de români paşnici au fost omorâţi printr-un perfid atac aerian: un planor maghiar a aruncat bombe asupra lor. Aceştia îşi manifestaseră adeziunea faţă de Unire. În judeţul Arad au fost înregistraţi peste 300 de morţi.

Asasinate şi execuţii în masă s-au  petrecut la Chereluş, Covâsânţ, Curtici, Siriam Sighişel. La Lunca, lângă Beiuş, avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, după ce au fost bătuţi, maltrataţi, după ce li s-au tăiat nasurile au fost aruncaţi într-o groapă şi îngropaţi de vii. În gara Teiuş, stegarul Ion Arion a fost împuşcat mortal din podul  gării în timp ce se deplasa la Alba Iulia fluturând tricolorul românesc. Pe 26 februarie 1919, la Băseşti a fost atacat până şi carul mortuar al lui Gheorghe Pop, pe care populaţia satului îl ducea pe ultimul său drum. Se încerca dezarmarea gărzilor naţionale româneşti. Gărzile naţionale maghiare nu s-a supus Consiliului Naţional Român, ca organ de justiţie şi administraţie recunoscut de guvernul ungar condus de Karoly.

S-a întreprins tot felul de promisiuni şi presiuni asupra fruntaşilor politici români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Iuliu Maniu, Aurel Lazăr şi alţii să rămână fideli Ungariei, promiţindu-li-se că vor fi asigurate toate drepturile populaţiei româneşti. S-au purtat tot felul de tratative care au eşuat. Românii, sătui de intrigi, calomnii, minciuni şi de teroare, fac disperaţi apeluri repetate către Guvernul României de a interveni. În zilele de 10, 18, şi 15 noiembrie 1918, trei delegaţii cer Guvernului României, care se aflau la Iaşi, să vină în sprijinul populaţiei româneşti transilvănene care trăia zile grele. Unirea, în curs de realizare, era pusă în pericol.

La toate acestea se adaugă drama ostaşilor români ardeleni, drama lor psihologică de a fi fost puşi să lupte împotriva fraţilor lor în 1916-1917 în trecătorile Carpaţilor, dramă întruchipată în persoana sublocotenentului Emil Rebreanu, care a încercat, alături de sute şi mii de ofiţeri şi ostaşi, să treacă în rândurile Armatei Române. La proces i s-a cerut să răspundă că a greşit drumul, dar el a refuzat acest lucru. După ce lui Emil Rebreanu i s-a pus ştreangul la gât, a strigat: “Trăiască România Mare”.

Numai în Transilvania fuseseră mobilizaţi, în anul 1916-1917, peste 500.000 de ostaşi români pentru armata austro-ungară, reprezentând 93% din numărul total al celor mobilizaţi, din care 449.796 vor merge pe front, 41.739 au murit pe câmpul de luptă, iar alţii 11.275 în spitale, 25.406 vor fi invalizi de război. Vor rămâne 38.630 văduve de război, ale căror pensii IOVR vor fi plătite de statul român, şi 79.226 copii orfani. Majoritatea soldaţilor de origine ungară sau secuiască erau fie reţinuţi acasă, fie mobilizaţi în administraţie, la căile ferate, poştă, paza internă etc. Aşadar, “carne de tun” erau consideraţi şi folosiţi românii transilvăneni.

Armata română a susţinut şi apărat Unirea de la 1 Decembrie 1918, pătrunzând în Transilvania, la cererea Consiliului Dirigent, singurul organ de drept împuternicit de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. În prima fază a pătruns în Ardeal, Divizia 7 Infanterie şi Divizia 1 Vânători. La 1 decembrie 1918, aşa cum reiese din Arhiva Marelui Stat Major, dosarul nr. 1770, filele 4-5, Divizia 7 Infanterie are grosul forţelor dislocate în raionul: Piatra Neamţ, Fălticeni, Bistricioara, iar Divizia 1 Vânători în raionul: Iaşi, Comăneşti, Bacău. Avangărzile acestora pătrund prin trecătorile Carpaţilor Orientali, Borsec şi Ghimeş-Palanca, apoi au sosit Divizia 2 Vânători şi Divizia 6 Infanterie. Aceste patru divizii româneşti s-au pus, la 24 decembrie 1918, în subordinea Comandamentului Unic al Trupelor Române din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moşoiu, ardelean de origine, născut în Bran. Sediul comandamentului a fost la Sibiu. S-a mai constituit apoi Diviziile 16, 17, 18, 20, 21 şi 22 ardelene, formate din ostaşi români din Ardeal dintre care mulţi luptaseră pe fronturile din Italia, Franţa, Galiţia şi chiar Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. E relevant că mulţi s-au înrolat din proprie iniţiativă fără a mai aştepta primirea ordinelor de chemare. Pe Crişul Negru s-a constituit “Regimentul Beiuş”. Ulterior au apărut în zonă Brigăzile 4 şi 5 Roşiori, alte unităţi şi formaţiuni.

După 1 Decembrie 1918,  Ungaria s-a folosit de intrigi, dezinformări şi calomnii împotriva guvernului şi poporului român. S-a adresat marilor puteri, inclusiv SUA, cerând să nu fie de acord cu Unirea, se fac toate presiunile posibile. A fost folosit întregul arsenal de cunoştinţe şi prieteni, s-a apelat la generali din celelalte ţări aliate, dintre care unii aveau diferite grade de rudenie sau relaţii cu o serie de familii maghiare bogate. “Ungaria grofilor şi a şovinilor... se aşază disperat de-a curmezişul drumului nostru - atăta Constantin Kiriţescu - întrucât oligarhia ungară a fost deprinsă de secole să domine şi să exploateze popoarele conlocuitoare”. Drept urmare, Ungaria nu cedează nici după ce Armata română depăşeşte, pe baza acordului stabilit de aliaţi, aliniamentul Mureşului. Ea a mobilizat noi forţe şi trece la acţiuni făţişe împotriva tânărului stat naţional unitar român, abia constituit. Vor avea loc în a doua decadă a lunii aprilie 1919 luptele din Apuseni, ca urmare a pătrunderii trupelor ungare pe teritoriul nostru.

La 24 decembrie 1918 trupele române au intrat în Cluj, în milocul manifestărilor grandioase de entuziasm şi bucurie ale populaţiei româneşti. Contemporani ai evenimentelor ne spun că populaţia plângea de bucuria marelui eveniment.

Istoricul Constantin Kiriţescu ne-a lăsat despre acest episod, spre reflecţie, următoarele rânduri: “Pe clădirile şi monumentele Clujului fâlfâia mândru acum tricolorul românesc vestind începutul unui nou capitol de istorie. Vechiul oraş trecea sub stăpânirea legitimilor lui stăpânitori, urmaşii legiunilor romane care aci, în străvechea Napoca, întemeiază drepturile civilizaţiei latine şi ale puterii române”.

Lupte grele s-au dat în zonele Sebiş, Beiuş, Ciucea şi în alte localităţi. Deşi aliaţii au făcut presiuni asupra guvernului ungar, Ungaria nu a respectat linia stabilită de aliaţi prin Tratatul din 17 august 1916 (aproape de Tisa) pe care Statul român, pe bună dreptate o invoca drept graniţa firescă, legitimă, aşa cum a rămas până azi în conştiinţa românilor prin versurile lui Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a”.

Vor continua să lupte pentru eliberarea teritoriului naţional, Armata română ieşind dincolo de linia marilor oraşe Arad, Oradea, Carei, Satu Mare. Dar patimile maghiarilor nu puteau fi oprite nici aici, deşi românii doreau pace, astfel că luptele au continuat până la alungarea duşmanului dincolo de Tisa.

Între timp, în Ungaria s-au petrecut evenimente cu puternice implicaţii asupra viitoarelor structuri politice ale statului.

La 10 noiembrie 1918 s-a constituit partidul lui Bela Kun, de esenţă comunistă, lucru salutat cu mult entuziasm la Moscova. La 21 martie 1919 Bela Kun a declarat republica Sovietică Ungară şi s-a trecut la mobilizarea a noi forţe, respectiv 80.000 de oameni, pentru a distruge Armara română şi a recupera Ardealul, contând pe o acţiune a Rusiei bolşevice asupra Bucovinei şi Basarabiei, România putând fi astfel strânsă ca într-un cleşte.

Numai că lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Armara română - comandată de generalul Prezan, ministrul de război, avându-l ca şef al Biroului Operaţii pe colonelul Ion Antonescu, având în compunere Diviziile 6 şi 7 Infanterie, Diviziile 1 şi 2 Cavalerie, Divizia 2 Vânători, Diviziile 16, 18, 20, 21 şi 22 ardelene, Brigăzile 4 şi 5 Roşiori şi alte unităţi comandate de bravii generali Moşoiu, Mărdărescu, Constantinide, Holban, Obogeanu, Olteanu, Lecca, de coloneii Tomoroveanu, Dragu, Papp, Rascoviceanu, Ioan şi alte sute de bravi ofiţeri - va trece la apărarea actului Marii Uniri.

Ofensiva ungară a fost declanşată pe 17 iulie 1919, Trupele române au rezistat cu succes pe malul stâng al Tisei oprind ofensiva de circa 2-3 zile, iar în următoarele şase zile au trecut la ofensiva generală pe direcţiile: Tokay-Miskolcz, Szolnok-Budapesta şi Szentes-Budapesta. Trupele ungare, surprinse au intrat în derută totală şi dezorganizare completă, astfel la 4 august 1919, orele 10.00 Armata română a intrat în Budapesta cu Divizia 1 Vânători. Populaţia Budapestei se găsea într-o situaţie jalnică, practic înfometată de guvernul Bela Kun, Armata română a venit în ajutorul populaţiei acordând multe zeci de mii de raţii de mâncare. Zeci şi zeci de fotografii, scrisori de mulţumire, mărturii, declaraţii probează înaltul umanism al Armatei române.

Armata română, în urma tratativelor de pace şi a convenţiilor stipulate de aliaţi, se va retrage din Ungaria pe 28 martie 1920, lăsând poporul ungar să-şi organizeze viaţa social-politică şi economică în conformitate cu interesele sale.

La luptele pentru eliberarea şi apărarea Transilvaniei în 1818-1919, Armata română a participat cu 119 batalioane având 84.000 de arme, 99 de baterii a 392 guri de foc de artilerie şi 60 de escadroane cu 12.000 de săbii. Am pierdut 188 de ofiţeri şi 11.479 de soldaţi. Rezultă din cele arătate că Armata română căreia i s-au alăturat şi miile de ostaşi ardeleni din diviziile ardelene şi din “Regimentul Beiuş” a apărat cu sfinţenie actul Marii Uniri, acţionând într-o situaţie de drept în care erau puse în pericol independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României Mari, care s-a reconstituit după 318 ani de la Unirea înfăptuită de temerarul domn Mihai Viteazul.

 col.(r) Vasile MIRON