1.
Armata română - parte componentă a societăţii româneşti
O
particularitate specifică istoriei poporului român, trăitor într-o
ţară cu frumuseţi naturale deosebite şi cu bogăţii
de toate felurile, echilibrate, ţară aşezată la
intersecţia marilor interese şi drumuri comerciale ale Europei,
a constituit-o realizarea în etape distincte a idealurilor naţionale
de unitate şi independenţă. În multimilenara sa istorie,
România şi-a făurit bogate tradiţii familiale, religioase,
militare, culturale, şcolare, de limbă proprie, de cult pentru
eroii neamului, pentru creatorii şi apărătorii valorilor naţionale,
şi-a creat, în acelaşi timp, şi instituţii corespunzătoare
acestora pe care s-a sprijinit şi se va sprijini întreg edificiul naţional
al statului român.
Din
zorii genezei lor şi până astăzi românii nu s-au
manifestat ca un neam războinic, ci dimpotrivă, ca o populaţie
paşnică prin întregul său mod de viaţă. Pentru o
astfel de populaţie, războiul are funcţia de apărare,
de îndepărtare, de respingere sau înlăturare a pericolului
extern. Pentru o astfel de nevoie s-a născut Armata română, cea
mai veche armată permanentă din Europa.
Oştirea
română trebuie privită istoric de pe poziţia interesului
naţional, cu trecutul său glorios, ca parte inseparabilă a
societăţii româneşti, importantă valoare naţională,
cu rădăcinile adânc înfipte în tradiţile neamului de
unde îşi trage seva. Ea este o prezenţă vie în toate
fibrele sufletului românesc, o întâlnim în folclorul românesc, în cântecele
şi baladele populare, în povestirile din război sau din timpul
satisfacerii stagiului militar de către veterani, ceea ce denotă
că armata este o insituţie foarte bine integrată social.
Armata română a fost şi este, după religia străbună
a românilor, instituţia-valoare în care românii aveau şi au
cea mai mare încredere, fapt ce i-a imprimat în istoria neamului ROLUL
DE SCUT împotriva vrăjmaşilor trecuţi, prezenţi
şi viitori, o şcoală a naţiunii şi a bărbăţiei,
pentru toţi cei care îi trec pragul.
Bazele
ideologico-teoretice şi tradiţiile pe care s-a întemeiat
crearea organismului militar românesc au ţinut armata departe de frământările
politice din societate şi au supus-o VOINŢEI ŢĂRII pe
care o apăra. Legătura strânsă cu poporul din care
provenea, recrutarea cadrelor militare din toate structurile societăţii
au făcut imposibilă apariţia în România a unei caste
militare, aşa cum există şi azi în multe ţări
din Ameria Latină, din Africa sau din Asia, care exercită
presiuni asupra puterii politice sau chiar se impun în viaţa politică
a ţării respective.
Specific
istoriei poporului român de realizare în etape a idealurilor naţionale,
etapele înfăptuirii “Micii Uniri”, la 1859, şi cuceririi
independenţei de stat, la 1877-1878, fiind realizate, i-au urmat alte
etape în drumul spre ţelul final, încheiat la Alba Iulia, la 1
Decembrie 1918 prin MAREA UNIRE, după ce la 9 aprilie 1918, sub
protecţia Armatei române, a avut loc Unirea Basarabiei cu România,
iar la 28 noiembrie sub aceeaşi protecţie s-a înfăptuit
Unirea Bucovinei cu România.
2.
Armata română - apărătoarea Marii Uniri din 1918
Înainte de Unire dar şi după aceea, în Transilvania s-au
petrecut evenimente grave ce subminau hotărârea Adunării de la
Alba Iulia. Populaţia românească a fost terorizată, şi
supusă unor grele încercări. La Giurcuţa (azi Beliş),
lângă Huedin, 45 de români au fost omorâţi din ordinul
baronului Urmanczi Şandor, pentru că au strigat “Trăiscă
România Mare”. La Făget,
lângă Lugoj, peste 100 de români paşnici au fost omorâţi
printr-un perfid atac aerian: un planor maghiar a aruncat bombe asupra
lor. Aceştia îşi manifestaseră adeziunea faţă de
Unire. În judeţul Arad au fost înregistraţi peste 300 de morţi.
Asasinate
şi execuţii în masă s-au
petrecut la Chereluş, Covâsânţ, Curtici, Siriam Sighişel.
La Lunca, lângă Beiuş, avocaţii Ioan Ciordaş şi
Nicolae Bolcaş, după ce au fost bătuţi, maltrataţi,
după ce li s-au tăiat nasurile au fost aruncaţi într-o
groapă şi îngropaţi de vii. În gara Teiuş, stegarul
Ion Arion a fost împuşcat mortal din podul
gării în timp ce se deplasa la Alba Iulia fluturând
tricolorul românesc. Pe 26 februarie 1919, la Băseşti a fost
atacat până şi carul mortuar al lui Gheorghe Pop, pe care
populaţia satului îl ducea pe ultimul său drum. Se încerca
dezarmarea gărzilor naţionale româneşti. Gărzile naţionale
maghiare nu s-a supus Consiliului Naţional Român, ca organ de justiţie
şi administraţie recunoscut de guvernul ungar condus de Karoly.
S-a
întreprins tot felul de promisiuni şi presiuni asupra fruntaşilor
politici români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali,
Iuliu Maniu, Aurel Lazăr şi alţii să rămână
fideli Ungariei, promiţindu-li-se că vor fi asigurate toate
drepturile populaţiei româneşti. S-au purtat tot felul de
tratative care au eşuat. Românii, sătui de intrigi, calomnii,
minciuni şi de teroare, fac disperaţi apeluri repetate către
Guvernul României de a interveni. În zilele de 10, 18, şi 15
noiembrie 1918, trei delegaţii cer Guvernului României, care se
aflau la Iaşi, să vină în sprijinul populaţiei româneşti
transilvănene care trăia zile grele. Unirea, în curs de
realizare, era pusă în pericol.
La
toate acestea se adaugă drama ostaşilor români ardeleni, drama
lor psihologică de a fi fost puşi să lupte împotriva fraţilor
lor în 1916-1917 în trecătorile Carpaţilor, dramă întruchipată
în persoana sublocotenentului Emil Rebreanu, care a încercat, alături
de sute şi mii de ofiţeri şi ostaşi, să treacă
în rândurile Armatei Române. La proces i s-a cerut să răspundă
că a greşit drumul, dar el a refuzat acest lucru. După ce
lui Emil Rebreanu i s-a pus ştreangul la gât, a strigat: “Trăiască
România Mare”.
Numai
în Transilvania fuseseră mobilizaţi, în anul 1916-1917, peste
500.000 de ostaşi români pentru armata austro-ungară, reprezentând
93% din numărul total al celor mobilizaţi, din care 449.796 vor
merge pe front, 41.739 au murit pe câmpul de luptă, iar alţii
11.275 în spitale, 25.406 vor fi invalizi de război. Vor rămâne
38.630 văduve de război, ale căror pensii IOVR vor fi plătite
de statul român, şi 79.226 copii orfani. Majoritatea soldaţilor
de origine ungară sau secuiască erau fie reţinuţi acasă,
fie mobilizaţi în administraţie, la căile ferate, poştă,
paza internă etc. Aşadar, “carne de tun” erau consideraţi
şi folosiţi românii transilvăneni.
Armata
română a susţinut şi apărat Unirea de la 1 Decembrie
1918, pătrunzând în Transilvania, la cererea Consiliului Dirigent,
singurul organ de drept împuternicit de Marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia. În prima fază a pătruns în Ardeal, Divizia 7
Infanterie şi Divizia 1 Vânători. La 1 decembrie 1918, aşa
cum reiese din Arhiva Marelui Stat Major, dosarul nr. 1770, filele 4-5,
Divizia 7 Infanterie are grosul forţelor dislocate în raionul:
Piatra Neamţ, Fălticeni, Bistricioara, iar Divizia 1 Vânători
în raionul: Iaşi, Comăneşti, Bacău. Avangărzile
acestora pătrund prin trecătorile Carpaţilor Orientali,
Borsec şi Ghimeş-Palanca, apoi au sosit Divizia 2 Vânători
şi Divizia 6 Infanterie. Aceste patru divizii româneşti s-au
pus, la 24 decembrie 1918, în subordinea Comandamentului Unic al Trupelor
Române din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moşoiu,
ardelean de origine, născut în Bran. Sediul comandamentului a fost
la Sibiu. S-a mai constituit apoi Diviziile 16, 17, 18, 20, 21 şi 22
ardelene, formate din ostaşi români din Ardeal dintre care mulţi
luptaseră pe fronturile din Italia, Franţa, Galiţia şi
chiar Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
E relevant că mulţi s-au înrolat din proprie iniţiativă
fără a mai aştepta primirea ordinelor de chemare. Pe Crişul
Negru s-a constituit “Regimentul Beiuş”. Ulterior au apărut
în zonă Brigăzile 4 şi 5 Roşiori, alte unităţi
şi formaţiuni.
După
1 Decembrie 1918, Ungaria s-a
folosit de intrigi, dezinformări şi calomnii împotriva
guvernului şi poporului român. S-a adresat marilor puteri, inclusiv
SUA, cerând să nu fie de acord cu Unirea, se fac toate presiunile
posibile. A fost folosit întregul arsenal de cunoştinţe şi
prieteni, s-a apelat la generali din celelalte ţări aliate,
dintre care unii aveau diferite grade de rudenie sau relaţii cu o
serie de familii maghiare bogate. “Ungaria grofilor şi a şovinilor...
se aşază disperat de-a curmezişul drumului nostru - atăta
Constantin Kiriţescu - întrucât oligarhia ungară a fost
deprinsă de secole să domine şi să exploateze
popoarele conlocuitoare”. Drept urmare, Ungaria nu cedează nici după
ce Armata română depăşeşte, pe baza acordului
stabilit de aliaţi, aliniamentul Mureşului. Ea a mobilizat noi
forţe şi trece la acţiuni făţişe împotriva
tânărului stat naţional unitar român, abia constituit. Vor
avea loc în a doua decadă a lunii aprilie 1919 luptele din Apuseni,
ca urmare a pătrunderii trupelor ungare pe teritoriul nostru.
La
24 decembrie 1918 trupele române au intrat în Cluj, în milocul manifestărilor
grandioase de entuziasm şi bucurie ale populaţiei româneşti.
Contemporani ai evenimentelor ne spun că populaţia plângea de
bucuria marelui eveniment.
Istoricul
Constantin Kiriţescu ne-a lăsat despre acest episod, spre reflecţie,
următoarele rânduri: “Pe clădirile şi monumentele
Clujului fâlfâia mândru acum tricolorul românesc vestind începutul
unui nou capitol de istorie. Vechiul oraş trecea sub stăpânirea
legitimilor lui stăpânitori, urmaşii legiunilor romane care
aci, în străvechea Napoca, întemeiază drepturile civilizaţiei
latine şi ale puterii române”.
Lupte
grele s-au dat în zonele Sebiş, Beiuş, Ciucea şi în alte
localităţi. Deşi aliaţii au făcut presiuni asupra
guvernului ungar, Ungaria nu a respectat linia stabilită de aliaţi
prin Tratatul din 17 august 1916 (aproape de Tisa) pe care Statul român,
pe bună dreptate o invoca drept graniţa firescă, legitimă,
aşa cum a rămas până azi în conştiinţa românilor
prin versurile lui Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a”.
Vor
continua să lupte pentru eliberarea teritoriului naţional,
Armata română ieşind dincolo de linia marilor oraşe Arad,
Oradea, Carei, Satu Mare. Dar patimile maghiarilor nu puteau fi oprite
nici aici, deşi românii doreau pace, astfel că luptele au
continuat până la alungarea duşmanului dincolo de Tisa.
Între
timp, în Ungaria s-au petrecut evenimente cu puternice implicaţii
asupra viitoarelor structuri politice ale statului.
La
10 noiembrie 1918 s-a constituit partidul lui Bela Kun, de esenţă
comunistă, lucru salutat cu mult entuziasm la Moscova. La 21 martie
1919 Bela Kun a declarat republica Sovietică Ungară şi s-a
trecut la mobilizarea a noi forţe, respectiv 80.000 de oameni, pentru
a distruge Armara română şi a recupera Ardealul, contând pe o
acţiune a Rusiei bolşevice asupra Bucovinei şi Basarabiei,
România putând fi astfel strânsă ca într-un cleşte.
Numai
că lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Armara română -
comandată de generalul Prezan, ministrul de război, avându-l ca
şef al Biroului Operaţii pe colonelul Ion Antonescu, având în
compunere Diviziile 6 şi 7 Infanterie, Diviziile 1 şi 2
Cavalerie, Divizia 2 Vânători, Diviziile 16, 18, 20, 21 şi 22
ardelene, Brigăzile 4 şi 5 Roşiori şi alte unităţi
comandate de bravii generali Moşoiu, Mărdărescu,
Constantinide, Holban, Obogeanu, Olteanu, Lecca, de coloneii Tomoroveanu,
Dragu, Papp, Rascoviceanu, Ioan şi alte sute de bravi ofiţeri -
va trece la apărarea actului Marii Uniri.
Ofensiva
ungară a fost declanşată pe 17 iulie 1919, Trupele române
au rezistat cu succes pe malul stâng al Tisei oprind ofensiva de circa
2-3 zile, iar în următoarele şase zile au trecut la ofensiva
generală pe direcţiile: Tokay-Miskolcz, Szolnok-Budapesta şi
Szentes-Budapesta. Trupele ungare, surprinse au intrat în derută
totală şi dezorganizare completă, astfel la 4 august 1919,
orele 10.00 Armata română a intrat în Budapesta cu Divizia 1 Vânători.
Populaţia Budapestei se găsea într-o situaţie jalnică,
practic înfometată de guvernul Bela Kun, Armata română a venit
în ajutorul populaţiei acordând multe zeci de mii de raţii de
mâncare. Zeci şi zeci de fotografii, scrisori de mulţumire, mărturii,
declaraţii probează înaltul umanism al Armatei române.
Armata
română, în urma tratativelor de pace şi a convenţiilor
stipulate de aliaţi, se va retrage din Ungaria pe 28 martie 1920, lăsând
poporul ungar să-şi organizeze viaţa social-politică
şi economică în conformitate cu interesele sale.
La
luptele pentru eliberarea şi apărarea Transilvaniei în
1818-1919, Armata română a participat cu 119 batalioane având
84.000 de arme, 99 de baterii a 392 guri de foc de artilerie şi 60 de
escadroane cu 12.000 de săbii. Am pierdut 188 de ofiţeri şi
11.479 de soldaţi. Rezultă din cele arătate că Armata
română căreia i s-au alăturat şi miile de ostaşi
ardeleni din diviziile ardelene şi din “Regimentul Beiuş” a
apărat cu sfinţenie actul Marii Uniri, acţionând într-o
situaţie de drept în care erau puse în pericol independenţa,
suveranitatea şi integritatea teritorială a României Mari, care
s-a reconstituit după 318 ani de la Unirea înfăptuită de
temerarul domn Mihai Viteazul.
col.(r)
Vasile MIRON
|
|