La 15/28 martie 1915 profesorul universitar Ioan Ursu, luând cuvântul în faţa participanţilor la Congresul românilor de peste hotare aflători în ţară, menţiona: „Pentru noi Ardealul e nu numai o chestiune de viaţă, dar şi o chestiune de dreptate. N-aveţi decât sa vă uitaţi pe harta ţării noastre şi veţi vedea la mijloc o scobitură, un gol, care arată că forma de azi de semilună a ţării noastre e necompletă şi că n-avem decât un arc din cercul complet care trebuie să fie în mod firesc forma ţării noastre. Carpaţii ardeleni sunt destinaţi de natură să formeze diametrul cercului românesc”. „La Unirea Transilvaniei cu patria-mamă - continuă profesorul - ne mai îndeamnă... sentimentul dreptăţii şi spiritul vremii care cere ca toţi câţi locuiesc în teritoriu compact şi au aceeaşi origine şi vorbesc aceeaşi limbă să fie uniţi sub acelaşi drapel... Poporul nostru simte prin instinct că a venit ceasul ca să răsturnăm suferinţele şi nedreptăţile trecutului şi prin jertfe extraordinare să facem ca toţi ai noştri să fie aduşi sub acoperişul statului şi cutele drapelului nostru”.

La 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional Român a lansat Convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, pentru ziua de duminică, 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Apelul începea cu cuvintele „Istoria ne cheamă la fapte”.

La Adunarea Naţională de la Alba Iulia au sosit în total l 228 de delegaţi dintre care 680 erau aleşi prin vot universal în cele 130 de circumscripţii electorale din toate judeţele Transilvaniei, iar restul, de 548 de delegaţi reprezentau organizaţiile politice, economice, culturale, religioase, militare şi sportive româneşti de pe întreg teritoriul Transilvaniei. În cetatea istorică a neamului nostru erau prezenţi numeroşi oameni politici, fruntaşi ai mişcării naţionale, ca Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Ioan Suciu şi mulţi alţii.

În ciuda tuturor greutăţilor şi opreliştilor, la Alba Iulia au sosit peste 100 000 de oameni ca să hotărască unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. În dimineaţa zilei de l decembrie 1918, relatau martorii oculari, zi de iarnă, deşi cădeau fulgi de zăpadă, oraşul Alba Iulia, de la gară până la vârful cetăţii, era ticsit de mulţime. Pretutindeni fâlfâiau drapele tricolore, iar în oraş domnea o atmosferă sărbătorească. Soseau mereu trenuri încărcate cu ţărani, învăţători, preoţi, avocaţi, studenţi, ofiţeri, soldaţi, muncitori, meseriaşi etc., reprezentând toate categoriile sociale, organizaţiile de partid şi militare, asociaţiile şi societăţile culturale. Şoselele erau împânzite de căruţe, călăreţi şi pietoni.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a fost deschisă la ora 10.30 de către Ştefan Cicio-Pop, preşedintele Marelui Sfat Naţional Român, care în cuvinte emoţionante a remarcat importanţa momentului istoric. Prin convocarea Adunării Naţionale, Marele Sfat Naţional Român (Consiliul Naţional Român) şi-a îndeplinit datoria faţă de naţiune, de aceea şi-a depus mandatul şi a predat întreaga putere în mâinile înaltei Adunări. Astfel, Adunarea Naţională era abilitată să ia hotărâri decisive.

În calitate de oaspeţi de onoare la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au participat din partea românilor din Basarabia, Pantelimon Halippa, vicepreşedinte al Sfatului Ţării, şi Grigore Cazacliu, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău. Din partea Bucovinei, proaspăt revenită la sânul României, a participat profesorul Alecu Procopovici.

Discursul solemn a fost rostit de Vasile Godiş. Marele luptător pentru cauza naţională a făcut o incursiune în istoria românilor din teritoriile aflate, o perioadă mai lungă sau mai scurtă, sub stăpânire străină, propunând în finalul discursului său rezoluţia de unire, care a fost adoptată în unanimitate. „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

*

Actul unirii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România, pecetluit la Alba Iulia, a avut un puternic ecou în întreaga ţară. Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a întregului neam românesc. În timp ce la Alba Iulia se săvârşea măreţul act al Unirii, cei ce n-au putut fi de faţă îl sărbătoreau cu entuziasm în toată Transilvania, în celelalte teritorii locuite de români. Adunări naţionale au avut loc la Oradea, Beiuş, Arad, Timişoara, Lugoj, Mediaş, Deva, Turda, Bistriţa, Năsăud, Sibiu, Braşov şi în alte localităţi din Ardeal. Cu deosebită căldură ea a fost salutată de fruntaşii vieţii politice şi intelectuale din Vechiul Regat. Impresionante au fost acţiunile de manifestare şi patriotism românesc în oraşele, târgurile şi satele din părţile Moldovei, Olteniei, Dobrogei şi Munteniei, ieşind în evidenţă cele de la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Turnu Severin, Galaţi, Constanţa, Bacău şi altele.

Măreţul act săvârşit la Alba Iulia a fost salutat de românii din Basarabia şi cei din Bucovina, care de curând intraseră în componenţa statului român. Chişinăul, capitala Basarabiei, în ziua de l decembrie 1918, a trăit clipe de înaltă simţire românească, similare celor ale mulţimii adunate pe Câmpul lui Horea din inima oraşului şi a Ardealului. Iată ce scria despre evenimentul ce avea loc în acea zi la Alba Iulia ziarul chişinăuian „România Nouă”, care apărea sub redacţia inimosului ardelean Onisifor Ghibu:

„În cetatea de la Alba Iulia, care a văzut acum 318 ani în cuprinsul ei pe făptuitorul unirii tuturor românilor, se petrece astăzi cel mai însemnat fapt din întreaga noastră istorie de aproape două mii de ani.

Reprezentanţii legali ai celor patru milioane de români transilvăneni, care de aproape un mileniu întreg sufăr sub jugul unguresc, sunt adunaţi acolo pentru a croi, în deplină libertate, o soartă nouă pe seama poporului nostru, declarând pentru vecie unirea Ardealului cu toate ţările române.

Visul neîmplinit până acum, de dorul căruia ne-au răposat şi moşii şi părinţii, ia astăzi aievea fiinţă în simbolica noastră cetate de pe malul Mureşului, unde el se mai înfiripase o dată pentru scurtă vreme”1.

Adeziuni entuziaste la istoricele hotărâri sunt consemnate în scrisori şi telegrame adresate Adunări Naţionale de la Alba Iulia.

În ziua de l decembrie 1918, din Chişinău, pe adresa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, au fost expediate trei telegrame de salut: din partea unui grup de români de pretutindeni, din partea ardelenilor aflaţi în refugiu în Basarabia şi din partea redacţiei ziarului „România Noua”.

Grupul de români de pretutindeni care semnau textul telegramei - Dimitrie Munteanu-Râmnic, Gheorghe Tofan, Constantin Noe, Atanasie Popovici, Ioan U. Soricu, Sebastian Bornemisa, Apostol Culea, L. Căpriţă, Leon T. Boga, L. Dragoslov, Gh. Lungulescu, Gherman Pântea, T. Pamfilie, Cezar Titus Stoica - se declarau „pătrunşi de cea mai curată şi adâncă veneraţie pentru marele act care se pecetluieşte astăzi în simbolica cetate a Unirii tuturor românilor”2 şi transmiteau la Alba Iulia urările lor călduroase şi prinosul de recunoştinţă pentru fericita generaţie care l-a pregătit şi l-a îndeplinit.

Ardelenii refugiaţi în capitala Basarabiei îşi exprimau, prin intermediul telegramei expediate, pe lângă salutările lor frăţeşti şi patriotice, deplina adeziune la marea hotărâre luată de reprezentanţii poporului român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. „La iscăliturile voastre prin care întăriţi unirea Ardealului cu Ţările Române vă rugăm să le adăugaţi şi pe ale noastre.”3 Semnează: dr. G. Baiulescu, I.A. Preda, Nicolae Petra-Petrescu, Onisifor Ghibu, dr. Iancu Meţianu, Axente Banciu, dr. Ioan Mateiu, dr. Dobrescu, Ioan U. Soricu, dr. Sebastian Bornemisa, dr. Constantin Papuc, dr. I. Negoiescu, dr. Dumitru Cazacu, dr. V. Glăjariu, dr. Mateş, dr. Cernea, Ioan Moţa, Candid Muşlea, Adrian Cristea, Constantin Proca, Corneliu Medrea, Constantin Tipuriţă, Daniil Săroiu, Aurel Vlad, G. Tămaş, Constantin Bobancu, losif Moldovan, L Murăroiu. În telegrama expediată de redacţia ziarului „România Nouă” se sublinia că prin unirea Transilvaniei cu România colectivul îşi „vede realizat programul pe care şi 1-a fixat acum aproape un an: unirea tuturor românilor”4 şi-şi exprima admiraţia pentru lucrul sfânt pe care-1 săvârşeşte „astăzi” poporul din Transilvania.

În ziua când la Alba Iulia românii ardeleni îşi spuneau în faţa lumii hotărârea lor, prin care se rupeau de Ungaria şi se alipeau definitiv la România, la Chişinău, în Sala Eparhială, cea mai încăpătoare sală din oraş, s-a ţinut o grandioasă adunare naţională. Refugiaţii ardeleni, înconjuraţi de un număr mare de români din toate ţările, şi-au spus şi ei dorinţele lor, identice cu ale fraţilor de acasă. La această adunare au ţinut cuvântări: un ardelean, un bucovinean, un român din Regat, un basarabean, un macedonean şi un român din Valea Timocului. Este edificator cuvântul rostit de reprezentantul Basarabiei - Teofil Ioncu, ministru de Finanţe de la Chişinău.

„Noi azi asistăm la ultimul act de formare a României Mari, cuprinsă aproape de toţi românii neamului nostru şi tot pământul strămoşesc.

În România Mare, Ardealul, are să joace un rol foarte important. Unirea Ardealului ne dă o garanţie că de acu înainte conducerea ţării are să fie în mâinile democraţiei.

La unirea Basarabiei unii stăteau la îndoială. Ei spuneau: „Am luptat, vărsând sânge atâţia ani cu oligarhia rusească şi când s-a apropiat timpul să trăim fericiţi, în libertate, să începem lupta din nou cu altă oligarhie?”.

Ca să uşureze această luptă, Basarabia a făcut unirea cu condiţia de a păstra drepturile dobândite cu atâta greutate.

Astăzi, această teamă nu mai are bază. Contra democraţiei Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului nu mai există putere care să împiedice organizarea ţării pe bazele democraţiei.

Astăzi, chiar partidele istorice din ţară îşi revizuiesc programele ca să câştige simpatia democraţiei provinciilor noi ale ţării”5.

Adunarea de la Chişinău din l decembrie 1918 a fost un fericit prilej de exprimare a gratitudinii basarabenilor pentru susţinerea avută din partea fraţilor de suferinţă din Ardeal. Teofil Ioncu sublinia în acest sens: „Unirea sufletească între basarabeni şi ardeleni s-a făcut mai de mult. Românizarea şcolii a fost posibilă numai cu ajutorul ardelenilor şi a bucovinenilor. Ardelenii au fost cei dintâi ajutori la organizarea cursurilor pentru învăţători.

Ardelenii soldaţi, răspândeau ideile şi simţământul naţional între basarabeni pe front, pe stradă, în piaţă. Ardelenii voluntari aveau strânsă legătură cu studenţii basarabeni la Odesa şi Kiev”6.

Hotărârile Adunării Naţionale de la Alba Iulia, prin semnificaţia lor politică, au depăşit mult hotarele geografice ale Ardealului. De acest adevăr erau pătrunşi şi participanţii la adunarea de la Chişinău. Teofil Ioncu îşi încheia cuvântarea astfel:

„Împlinindu-se acum visul ardelenilor, prin Unirea care se pecetluieşte la Alba Iulia, vis sfânt, care este al întregului neam românesc, sunt fericit că pot să aduc din partea românilor basarabeni cele mai călduroase urări de bine fraţilor noştri scăpaţi de sub jugul milenar şi că, totodată, pot să dau expresiune credinţei mele nezăgăzuite că, prin această unire, se asigură nu numai fericirea Ardealului, ci şi a noastră şi a întregului neam românesc.”7

Hotărârile adoptate de Adunarea Naţionala de la Alba Iulia au fost salutate călduros de mii de basarabeni. Pe adresa ziarelor „Cuvânt moldovenesc”, „Sfatul Ţării” etc. au sosit numeroase telegrame prin care cititorii îşi exprimau sentimentul de bucurie pentru cele săvârşite de fiii Ardealului. Iată, de exemplu, ce scriau un grup de locuitori din Leova: „Subsemnaţii, cetăţeni ai oraşului Leova, primii care am primit cele dintâi armate române pe teritoriul Basarabiei, cu bucurie şi însufleţire aflând vestea înfăptuirii idealului naţional prin unirea definitivă şi necondiţionată a Bucovinei şi Ardealului cu Patria-mamă, ni s-au împlut inimile de bucurie şi, pătrunşi de cel mai cald patriotism, strigăm: Trăiască Naţiunea Română, una şi nedespărţită sub sceptrul celui mai mare şi iubit rege”8. Telegrame cu un conţinut similar au sosit din Chilia Nouă, Hotin, Tarutino, Felinei, Cetatea Albă, Lipcani, Abaclia, Cotiujenii Mari, Reni, Ialoveni, Goteşti, Secăreni, Ismail şi din alte sate şi oraşe. Din şirul localităţilor de mai sus se poate desprinde uşor faptul că actul de la Alba Iulia şi, respectiv, încheierea procesului de constituire a statului unitar naţional român, au fost salutate atât de populaţia română cât şi de alte etnii conlocuitoare.

Paralel cu adeziunea la deciziile de la Alba Iulia, basarabenii îşi exprimau dorinţa de unire necondiţionată cu România. Având în vedere că libertăţile democratice obţinute de basarabeni în lupta pentru drepturile lor naţionale şi sociale, prin actul de la Alba Iulia, au căpătat o consacrare pe scara întregii Românii, Sfatul Ţării, în ultima sa şedinţă - din 27 noiembrie/10 decembrie 1918 -, a hotărât să anuleze condiţiile de unire conţinute în rezoluţia din 27 martie/9 aprilie 1918 şi să proclame unirea necondiţionată a Basarabiei cu Patria-mamă. Condiţiile de unire nu-şi mai aveau rostul după votarea de către Sfatul Ţării a legii agrare şi în urma democratizării vieţii politice din România care s-a produs în ultimul timp.

Prof. univ. dr. Ion NEGREI,

 vicepreşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova, redactor-şef al Revistei de Istorie şi Cultură „Cugetul”

NOTE

1. 1918 la români. Documentele Unirii, vol. X, Bucureşti, 1989, p. 342.

2. Ibidem, p. 311.

3 . Ibidem, p. 311-312.

4. Ibidem, p. 311.

5. Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Bucureşti, 1997, p. 404-405.

6. Ibidem.

7. Ibidem.

8. „Sfatul Ţării”, 11 decembrie 1918.