La drept vorbind, cu 90 de ani în urmă,
în toamna-iarna anului 1918, lumea a cunoscut o explozie socială
şi politică fără precedent, când s-a produs o
schimbare la faţă a întregii lumi, îndeosebi a Europei. În
zona dintre spaţiul german şi cel rusesc, drept consecinţă
directă a prăbuşirii imperiilor multinaţionale şi
în urma mişcărilor naţionale ale popoarelor asuprite, au
apărut o serie de state naţionale, iar cehii, slovacii,
polonezii, croaţii, slovenii, letonii, estonienii, lituanienii,
finlandezii, ucrainenii etc., folosindu-se de dreptul popoarelor la
autodeterminare, şi-au declarat independenţa politică.
Europa, brusc, a devenit continentul statelor naţionale.
În această mişcare a
popoarelor s-a înscris şi lupta românilor pentru desăvârşirea
unităţii lor naţional-statale. Cronologic, procesul de desăvârşire
a statului naţional român a cunoscut trei exemple distincte: 1) la
27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării - organul reprezentativ
al populaţiei dintre Prut şi Nistru – a votat, la Chişinău,
declaraţia de Unire a Basarabiei (Republicii Democratice Moldoveneşti)
cu România; 2) în toamnă, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul
General de la Cernăuţi proclama unirea necondiţionată
a Bucovinei cu Regatul României şi 3) peste trei zile, la 18
noiembrie/1 decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia
a decis unirea românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş cu statul român. Prin deciziile luate la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia s-a încheiat procesul de întregire
a tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei într-un singur
stat, proces început în 1859 prin unirea Moldovei şi a Ţării
Româneşti, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Deşi mişcarea de emancipare
naţională n-a fost şi nici nu putea fi sincronă şi
uniformă - s-a desfăşurat în fiecare provincie, reieşind
din condiţiile concrete istorice - ea, totuşi, a dus la strângerea
legăturilor dintre români. Această apropiere s-a materializat
prin activitatea desfăşurată de patrioţii români în
fiecare provincie românească, prin susţinerea şi
ajutorarea reciprocă Mai mult, chiar întreaga mişcare de
eliberare a românilor a fost subordonată unui obiectiv naţional
unificator.
Din
perspectiva istorică, evenimentele desfăşurate în decursul
anului 1918 nu au reprezentat fapte izolate, ci s-au constituit într-o acţiune
comună a întregului neam românesc.
În acţiunea general-românească
din anii 1916-1918, provinciile înstrăinate se prezentau ca nişte
vase comunicante, pe „coridoarele” cărora se mişcau într-o
direcţie sau alta cei chemaţi a împlini marele ideal naţional.
În acest context, subliniem că
la readucerea în fruntariile fireşti ale statului naţional român
a fiecărei bucăţi de teritoriu înstrăinat şi-au
adus contribuţia, într-o măsură mai mare sau mai mică,
fiii tuturor provinciilor istorice. Edificator în acest sens este şi
cazul Bucovinei.
Subliniem că la Congresul General al Bucovinei (Cernăuţi,
15/28 noiembrie 1918) a participat şi o delegaţie din partea
Basarabiei, alcătuită din Pantelimon Halippa, vicepreşedinte
al Sfatului Tării, Ion Pelivan, ministru al Justiţiei, Ion
Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării şi Grigore Cazacliu,
deputat în Sfatul Ţării. La Cernăuţi, pe adresa
Congresului General al Bucovinei, a sosit o telegramă de felicitare
şi de susţinere semnată de Petru Cazacu, preşedinte al
Consiliului Directorilor din Basarabia. În numele Societăţii
Culturale a Românilor din Basarabia, Congresul a fost salutat, de
asemenea printr-o telegramă, de către Paul Gore, preşedinte
al acestei societăţi. La congres s-a dat citire scrisorii de
salut sosite din partea ziarului „România nouă”, publicaţie
ce apărea la Chişinău sub redacţia patriotului român Onisifor Ghibu.
Iancu Flondor, în calitate de preşedinte al Congresului General al
Bucovinei, înainte de a propune spre discuţie moţiunea de unire
a Bucovinei cu Regatul României, a salutat în mod deosebit pe
reprezentanţii Basarabiei, tratându-i ca fii ai vechii Moldove, din
a cărei trup a fost desprinsă şi Bucovina.
„Onorat Congres, înainte de a trece la ordinea de zi, am datorinţa,
ca preşedinte al Congresului, să binecuvântez pe d-nii delegaţi
ai Consiliului de Directori din Chişinau.
Onorat Congres, ca după o iarnă lungă şi grea când toată
viaţa naturii pare moartă sub sloiul de gheaţă,
primele brănduşe ne vestesc că se apropie primăvara, când
toată natura sub razele calde ale soarelui îşi serbează învierea,
astfel şi fraţii noştri din Basarabia, cu prezenţa
lor, la Congresul bucovinean, ne vestesc că sub razele strălucitoare
ale Coroanei române se va deştepta tot românul la o viaţă
naţională fericită.
Iubiţi fraţi basarabeni, sângele strămoşilor noştri,
vărsat împreună pe plaiurile Moldovei, s-a amestecat şi închegat
astfel, că toată cruzimea şi viclenia duşmanilor noştri
n-au izbutit să desfacă această sfântă legătură.
Din adâncul inimilor noastre vă zicem bine aţi venit pe acest
vechi pământ al Moldovei, care nu e numai al nostru, ci şi al
vostru. Trăiască fraţii basarabeni”1.
Acest cuvânt de salut al conducătorului Congresului a fost susţinut
cu aplauze călduroase de către delegaţi.
În şedinţa Congresului
General al Bucovinei, din partea Basarabiei recent unite la trupul
ţării, mesaje de salut au rostit Pan Halippa şi Ion Pelivan.
Reprezentanţii Basarabiei au felicitat călduros delegaţii
Congresului General al Bucovinei, exprimându-şi deplinul ataşament
faţă de hotărârile adoptate. Totodată, mesagerii de
la Chişinau au exprimat adâncă recunoştinţă
fiilor Bucovinei pentru sprijinul pe care 1-au avut basarabenii în opera
de renaştere a vieţii naţionale în ţinutul dintre
Prut şi Nistru, în procesul de naţionalizare a învăţământului
şi, în fine, în realizarea Unirii Basarabiei cu România.
Este cunoscut faptul că o anumită perioadă de timp (sfârşitul
anului 1917 - sfârşitul
anului 1918), Basarabia a fost singurul teritoriu românesc care a oferit
cadrul favorabil luptei pentru realizarea unităţii naţionale.
Dacă după ocuparea Bucureştilor de către trupele
germane, Iaşiul a devenit centrul politic unde şi-a desfăşurat
activitatea guvernul român, Casa Regală şi alte instituţii,
ale statului, apoi Chişinăul, după părerea unor
militanţi naţionali, a devenit capitala românismului. În
ţinutul dintre Prut şi Nistru, din varii motive, au găsit
caldă ospitalitate şi teren propice desfăşurării
activităţii lor un mare număr de fruntaşi ai mişcării
naţionale a românilor ardeleni şi bucovineni.
Din martie şi până la începutul lui noiembrie 1918, la Chişinău,
s-a aflat un grup de bucovineni în frunte cu profesorul Ion Nistor, preşedinte
al Comitetului refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi
bucovineni. Animaţi de „credinţa sfântă în , dreptatea
cauzei naţionale şi în aşteptarea ceasului izbăvirii”,
Ion Nistor şi cei circa o sută de intelectuali bucovineni au
desfăşurat, atât în capitala Basarabiei cât şi în unele
centre judeţene, o intensă activitate în vederea realizării
dezideratului naţional. Intelectualii bucovineni - învăţători,
profesori, ziarişti, jurişti etc. - (Ion Nistor, George Tofan,
Liviu Marian, Octavian Ţopa şi alţii) au contribuit la
organizarea pe baze româneşti a învăţământului
şi culturii din Basarabia, la constituirea presei în limba maternă,
la cultivarea conştiinţei naţionale a românilor de la est
de Prut, lucruri absolut necesare din perspectiva integrării acestei
părţi de moşie în hotarele statului român.
În cadrul Universităţii
Populare din Chişinău, profesorul istoric Ion Nistor a ţinut
o serie de prelegeri despre istoria, literatura, etnografia şi
geografia Basarabiei şi a tuturor românilor în general. Ulterior, textele acestor lecţii
au stat la baza sintezei Istoria Basarabiei, care a văzut
lumina tiparului în 1923 şi care a rămas până în prezent
o lucrare de referinţă privind istoria teritoriului dintre Prut
şi Nistru.
Profesorul Ion Nistor, participant la şedinţa Sfatului
Ţării din 27 martie 1918, la care s-a votat declaraţia de
unire a Basarabiei cu România, într-o intervenţie din presa
basarabeană, avea să menţioneze importanţa acestui act
istoric, subliniind că revenirea ţinutului dintre Prut şi Nistru la patria-mamă,
constituie „unul dintre cele mai mari, mai remarcabile şi
mai fericite evenimente din întreg trecutul neamului nostru...
şi va rămâne incrustat cu litere de aur în letopiseţele
acestuia”2.
La Congresul General al Bucovinei, Pantelimon Halippa, vicepreşedinte
al Sfatului
Ţării de la Chişinău, cu simţul datoriei parţial
împlinite şi al responsabilităţii personale pentru
viitorul statului român avea să declare: „Pe noi ne poartă o
putere providenţială din ţară în ţară românească
şi ne-a adus şi aici, în Bucovina, şi ne va purta şi
mai departe, în Ardeal, şi în toate părţile care au
nevoie de noi, până când această Dacie va fi spălată
de străinism şi să spunem că cerem dezrobirea noastră
prin unirea cu România”3.
Este cunoscut faptul că la Congresul General de la Cernăuţi
s-a propus formula unirii necondiţionate a Bucovinei cu Regatul României,
o formulă deosebită de cea votată de Sfatul Ţării
de la Chişinău, în primăvara anului 1918, Solicitat să
explice de ce basarabenii, în primăvara anului 1918, optaseră
şi votaseră unirea condiţionată cu România, Pan
Halippa a menţionat că la momentul unirii Basarabiei, contextul
internaţional, era complet diferit de cel pe care-1 trăia lumea
către sfârşitul anului 1918, că condiţiile de unire
ale Basarabiei nu erau chezăşii împotriva României, ci împotriva
guvernului din acel timp, care guverna cu baioneta germană la spate.
Către toamna anului 1918 contextul politic, atât cel intern cât
şi cel internaţional, se modificase substanţial. Unirea Bucovinei cu România s-a
sincronizat cu fenomenul mai cuprinzător al formării statelor naţionale
pe ruinele fostei monarhii austro-ungare. Din aceste considerente, Pan
Halippa menţiona că, „astăzi însă, când duşmanul
s-a năruit, când regele însuşi decretează împărţirea
pământului ţăranilor şi când suntem numai între fraţi,
orice teamă ar fi zadarnică şi orice rezervă, un
element de slăbire.
Reprezentanţii Basarabiei au salutat şi au susţinut unirea
necondiţionată a Bucovinei cu România, subliniind că
aceasta este o cerinţă istorică a întregului popor român,
este garanţia desăvârşirii procesului de formare a
statului naţional român. În acest context, Pan Halippa i-a asigurat pe fraţii
bucovineni că, în curând, Sfatul Ţarii îşi va revizui
actul Unirii votat la 27 martie 1918 şi va proclama unirea necondiţionată
a Basarabiei cu România, lucru care s-a şi întâmplat la 27
noiembrie/10 decembrie 19184.
Ion Pelivan, ministru al Justiţiei în guvernul Basarabiei, în luarea
sa de cuvânt la Congresul General al Bucovinei, a pledat pentru unirea
tuturor forţelor naţionale întru atingerea scopului măreţ
de constituire a statului român. El spunea: „A venit ceasul când se va
împlini visul tuturor românilor din toate timpurile. Acum ori niciodată
să ne croim o altă soartă5.
Numai un singur lucru ne trebuie - ca toţi românii de sus şi de
jos să dăm mână cu mână6.
Dacă nu ne vom uni în aceste ceasuri, nu vom avea odihnă în
mormânt. Urmaşii noştri ne vor blestema pentru că nu ne-am
folosit de aceste vremuri mari prin care trecem. Deci, să ne dăm
mână cu mână cei cu inima română”7.
Astfel îşi încheia discursul său marele patriot Ion Pelivan.
Cei patru mesageri ai Basarabiei aflaţi la Cernăuţi, au avut
însemnate contribuţii în presa locală. Tema principală a
intervenţiilor din presă de la Cernăuţi erau
imperativele româneşti, în „Glasul Bucovinei”, principala
tribună a românilor bucovineni pentru afirmarea intereselor lor naţionale,
delegaţii basarabeni au publicat articole în care şi-a exprimat
opiniile pe marginea evenimentelor pe care le trăia la acea oră
întreg neamul românesc.
Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării, unul din cei mai aprigi
şi devotaţi luptători pentru unitatea naţională,
scria: „Azi noi luptăm pentru cauza noastră
naţională, pentru trezirea întregului neam de la Nistru până
la Tisa8.
Ne batem pentru cauza neamului nostru, pentru idealul Unirii. Şi
această clipă a sosit pentru întreg neamul de pretutindeni.
Ieri, ideea Unirii s-a împlinit în Basarabia, azi ea se împlineşte
în Bucovina şi mâine [se va împlini] în Ardeal, aşa că
vom avea fericirea să avem o Românie mare”9.
Cuvinte de înaltă simţire românească a publicat în
paginile ziarului „Glasul Bucovinei” şi Grigore Cazacliu: „In
istoria neamului românesc şi îndeosebi în istoria moldovenilor,
constata deputatul de la Chişinău, au fost înscrise două
zile negre, pline de jale şi de scârbă. Una e ziua când în
anul 1775 s-a smuls de la sânul Moldovei cel mai scump şi mai sfânt
pământ şi alta e ziua când călăul de muscal, în
anul 1812, a răpit cea mai mare parte din vechea Moldovă.
De^atunci au început pentru neamul din aceste părţi zile de
sclavie şi de ruşine...” într-adevăr, sângerosul război
mondial, deznaţionalizarea sub regim străin, înstrăinarea
de neam i-au postat pe ostaşii basarabeni şi pe cei bucovineni
de părţi opuse, ostile, vrăjmaşe, pe Frontul român.
Feciorii români stăteau cu armele îndreptate unii împotriva
altora, chiar în tranşeele din imediata vecinătate de locul
unde îşi dormea somnul de veci marele domn al strămoşilor
lor - Ştefan cel Mare, la mănăstirea Putna. „Dar acu au
venit şi zilele dreptăţii, continua patriotul basarabean.
Bocetele şi strigătele flăcăilor bucovineni şi
basarabeni care se ucideau unul pe altul în jurul Putnei, neavând pentru
cine şi [pentru] ce, au fost auzite de voievodul sfânt şi el
s-a înălţat din mormânt şi a sunat din corn şi noi
vedem cum toată Moldova s-adună10.
La 27 martie Basarabia, iar la 15 noiembrie Bucovina se unesc pentru
totdeauna la vechiul trunchi al Moldovei. Sunt două zile mari, zile
de dreptate, zile de răsplată pentru neamul nostru. Să fim
deci cu toţii demni şi vrednici de aceste zile, să fim la
înălţimea vremurilor”11.
După unirea Bucovinei cu România triumful ideii naţionale româneşti
era asigurat. În acele clipe, liderii politici ai Basarabiei, Bucovinei,
Ardealului şi Vechiului Regat erau cu gândul la viitorul statului
român, la organizarea lui pe baze democratice. Chiar în momentul când
la Cernăuţi se vota unirea Bucovinei cu Ţara, Pan Halippa a
găsit de cuviinţă să-şi împărtăşească
opiniile sale privind perspectivele de dezvoltare ale statului român. El susţinea: „În
aceste zile de bucurie, când se făureşte unirea tuturor
ţărilor locuite de români într-un stat naţional unitar,
un gând, care trebuie să preocupe pe conducătorii românismului
mai presus de toate - este să ajungem cât mai degrabă la acea
unitate sufletească, care trebuie să fie pusă la baza
statului român”12.
Este evident că după o viaţă îndelungată în
hotarele unor imperii străine interesului naţional, la 1918, românii
se prezentau ca o naţiune departe de a fi unită „în cuget
şi simţiri”. „Trebuie să recunoaştem, constata
liderul basarabean, că românii încă nu cugetă şi simţesc
la fel. Vederile şi simţurile românilor diferă nu numai de
la clasă la clasă, dar şi de la provincie la provincie”13.
După formarea statului român, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, (la
ordinea zilei era unirea românilor din Transilvania, Banat, Crişana
şi Maramureş), zidirea sufletului unitar românesc devenise o
chestiune de interes naţional.
În paginile „Glasului Bucovinei”
luptătorul basarabean pentru unitatea naţională, atrăgea
atenţia că deşi, în decursul veacurilor, ţărănimea,
atât cea din Basarabia, cât şi cea din Bucovina şi
Transilvania, s-a manifestat ca purtătoarea statornică a naţionalităţii
româneşti, ea, „totuşi, n-a fost scutită de invazia străinismului
cotropitor”. În acest sens, Pan Halippa susţinea că, imediat
după desăvârşirea unităţii politice, statul va
trebui să întreprindă o serie de măsuri care să facă
cu putinţă participarea ţărănimii la viaţa
statului, măsuri chemate să amelioreze situaţia ei economică
şi culturală, să înlăture indiferenţa şi să
curme apolitismul. „Agenţii statului vor trebui să fie deprinşi
cu gândul, că ţărănimea nu-i numai un element ce
trebuie condus, ci şi un element care are dreptul de a fi servit de
organele statului.
Numai aşa vom ajunge un stat puternic şi [numai] aşa vom căpăta
şi acea unitate sufletească, care astăzi ne lipseşte”14
Unitatea sufletească a naţiunii putea fi realizată prin
democratizarea vieţii sociale. „Este în deajuns cunoscută,
menţiona Pan Halippa, puterea de unificare a democraţiei în viaţa
statelor şi de aceea nu-i nevoie să stăruim mai mult asupra
lucrului acesta”. Liderul basarabean îşi îndemna compatrioţii
să se pătrundă cu toţii mai degrabă de gândul
acesta şi „prin democratizarea vieţii să păşim
la făurirea sufletului românesc unitar”15.
Democratizarea statului român era chezăşia dispariţiei
acelor „ziduri chinezeşti” care despărţeau încă
atât clasele sociale cât şi provinciile româneşti revenite la
trupul ţării în 1918.
Prof. univ. Ion
NEGREI
vicepreşedinte
al Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova
, redactor
Şef al Revistei de Istorie şi Cultură “Cugetul”
NOTE
1.
Ion Nistor, Unirea
Bucovinei. Studii şi documente, Editura „Cartea românească”,
Bucureşti, 1928. p. 171.
2.
„România nouă”, Chişinău, nr. 62, 3 aprilie 1918.
3.
Constantin Kiriţescu, Istoria
războiului pentru întregirea României, 1916- 1919, vol. II,
Bucureşti, 1989, p. 394.
4.
Declaraţia Sfatului Tării despre unirea necondiţionată
a Basarabiei cu România: „În
urma unirii cu România-mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului
şi ţinuturilor ungureşti locuite de români, în hotarele
Dunării şi ale Tisei, Sfatul Ţării declară că
Basarabia renunţă la condiţiunile de unire, stipulate în
actul de la 27 martie a.c., fiind încredinţată că în România
tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul
Ţării, în preziua Constituantei Române, care se va alege după
votul universal, şi rezolvând chestiunea agrară după
nevoile şi cererile poporului, anulează celelalte condiţiuni
din actul Unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată
a Basarabiei cu România-mamă. Preşedinte: Pan Halippa Vicepreşedinţi:
Barcă, Buruiană, Secretar: A. Scobioală”
5.
Trimitere la poezia lui Andrei Mureşanu (1816-1863) „Un răsunet”,
cunoscută sub titlul „Deşteaptă-te, române!”, devenită
ulterior imnul naţional: Deşteaptă-te,
române, din somnul cel de moarte,/ In care te-adânciră barbarii de
tirani!/ Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,/
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
6.
Trimitere la „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri (1818-1890) scrisă
în 1856: Hai
să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să’nvârtim
hora frăţiei/ Pe pământul României.
7.
Bătălia- pentru Bucovina. Volum îngrijit de Stelian Neagoe,
Timişoara, 1992, p. 104.
8.
Trimitere la poemul „Doina” lui Mihai Eminescu (1850-1889), scris la
1883: De
la Nistru pan’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s’a/ Ca nu mai poate
străbate/ De-atâta străinătate.
9.
Ibidem.
10.
Trimitere la „Doina”
lui Mihai Eminescu: Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai
sta,/ Las’ arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija
sfinţilor/ In sama părinţilor,/Clopotele să le tragă/Ziua
‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,/Doar s’a ‘ndura Dumnezeu/ Ca
să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te ‘nalţă din
mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i
suna din corn odată/ Ai s’aduni Moldova toată,/De-i suna de
două ori/Iţi vin codri ‘n ajutor,/De-i suna a treia oară/
Toţi duşmanii or să piară,/ Din hotăra în hotăra
-/ Indrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!
11.
„Glasul Bucovinei”, nr. 14, 29 noiembrie 1918.
12.
Ibidem, nr. 15, 30 noiembrie 1918.
13.
Ibidem.
14.
Ibidem.
15.
Ibidem.
|
|