România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

PARTICIPAREA DELEGAŢIEI BASARABIEI LA CONGRESUL GENERAL AL BUCOVINEI

Cernăuţi, 15/28 noiembrie 1918

     

La drept vorbind, cu 90 de ani în urmă, în toamna-iarna anului 1918, lumea a cunoscut o explozie socială şi politică fără precedent, când s-a produs o schimbare la faţă a întregii lumi, îndeosebi a Europei. În zona dintre spaţiul german şi cel rusesc, drept consecinţă directă a prăbuşirii imperiilor multinaţionale şi în urma mişcărilor naţionale ale popoarelor asuprite, au apărut o serie de state naţionale, iar cehii, slovacii, polonezii, croaţii, slovenii, letonii, estonienii, lituanienii, finlandezii, ucrainenii etc., folosindu-se de dreptul popoarelor la autodeterminare, şi-au declarat independenţa politică. Europa, brusc, a devenit continentul statelor naţionale.

În această mişcare a popoarelor s-a înscris şi lupta românilor pentru desăvârşirea unităţii lor naţional-statale. Cronologic, procesul de desăvârşire a statului naţional român a cunoscut trei exemple distincte: 1) la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării - organul reprezentativ al populaţiei dintre Prut şi Nistru – a votat, la Chişinău, declaraţia de Unire a Basarabiei (Republicii Democratice Moldoveneşti) cu România; 2) în toamnă, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General de la Cernăuţi proclama unirea necondiţionată a Bucovinei cu Regatul României şi 3) peste trei zile, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia a decis unirea românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu statul român. Prin deciziile luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia s-a încheiat procesul de întregire a tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei într-un singur stat, proces început în 1859 prin unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Deşi mişcarea de emancipare naţională n-a fost şi nici nu putea fi sincronă şi uniformă - s-a desfăşurat în fiecare provincie, reieşind din condiţiile concrete istorice - ea, totuşi, a dus la strângerea legăturilor dintre români. Această apropiere s-a materializat prin activitatea desfăşurată de patrioţii români în fiecare provincie românească, prin susţinerea şi ajutorarea reciprocă Mai mult, chiar întreaga mişcare de eliberare a românilor a fost subordonată unui obiectiv naţional unificator.

Din perspectiva istorică, evenimentele desfăşurate în decursul anului 1918 nu au reprezentat fapte izolate, ci s-au constituit într-o acţiune comună a întregului neam românesc.

În acţiunea general-românească din anii 1916-1918, provinciile înstrăinate se prezentau ca nişte vase comunicante, pe „coridoarele” cărora se mişcau într-o direcţie sau alta cei chemaţi a împlini marele ideal naţional.

În acest context, subliniem că la readucerea în fruntariile fireşti ale statului naţional român a fiecărei bucăţi de teritoriu înstrăinat şi-au adus contribuţia, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiii tuturor provinciilor istorice. Edificator în acest sens este şi cazul Bucovinei.

Subliniem că la Congresul General al Bucovinei (Cernăuţi, 15/28 noiembrie 1918) a participat şi o delegaţie din partea Basarabiei, alcătuită din Pantelimon Halippa, vicepreşedinte al Sfatului Tării, Ion Pelivan, ministru al Justiţiei, Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării şi Grigore Cazacliu, deputat în Sfatul Ţării. La Cernăuţi, pe adresa Congresului General al Bucovinei, a sosit o telegramă de felicitare şi de susţinere semnată de Petru Cazacu, preşedinte al Consiliului Directorilor din Basarabia. În numele Societăţii Culturale a Românilor din Basarabia, Congresul a fost salutat, de asemenea printr-o telegramă, de către Paul Gore, preşedinte al acestei societăţi. La congres s-a dat citire scrisorii de salut sosite din partea ziarului „România nouă”, publicaţie ce apărea la Chişinău sub redacţia patriotului român Onisifor Ghibu.

Iancu Flondor, în calitate de preşedinte al Congresului General al Bucovinei, înainte de a propune spre discuţie moţiunea de unire a Bucovinei cu Regatul României, a salutat în mod deosebit pe reprezentanţii Basarabiei, tratându-i ca fii ai vechii Moldove, din a cărei trup a fost desprinsă şi Bucovina.

„Onorat Congres, înainte de a trece la ordinea de zi, am datorinţa, ca preşedinte al Congresului, să binecuvântez pe d-nii delegaţi ai Consiliului de Directori din Chişinau.

Onorat Congres, ca după o iarnă lungă şi grea când toată viaţa naturii pare moartă sub sloiul de gheaţă, primele brănduşe ne vestesc că se apropie primăvara, când toată natura sub razele calde ale soarelui îşi serbează învierea, astfel şi fraţii noştri din Basarabia, cu prezenţa lor, la Congresul bucovinean, ne vestesc că sub razele strălucitoare ale Coroanei române se va deştepta tot românul la o viaţă naţională fericită.

Iubiţi fraţi basarabeni, sângele strămoşilor noştri, vărsat împreună pe plaiurile Moldovei, s-a amestecat şi închegat astfel, că toată cruzimea şi viclenia duşmanilor noştri n-au izbutit să desfacă această sfântă legătură. Din adâncul inimilor noastre vă zicem bine aţi venit pe acest vechi pământ al Moldovei, care nu e numai al nostru, ci şi al vostru. Trăiască fraţii basarabeni”1.

Acest cuvânt de salut al conducătorului Congresului a fost susţinut cu aplauze călduroase de către delegaţi.

În şedinţa Congresului General al Bucovinei, din partea Basarabiei recent unite la trupul ţării, mesaje de salut au rostit Pan Halippa şi Ion Pelivan. Reprezentanţii Basarabiei au felicitat călduros delegaţii Congresului General al Bucovinei, exprimându-şi deplinul ataşament faţă de hotărârile adoptate. Totodată, mesagerii de la Chişinau au exprimat adâncă recunoştinţă fiilor Bucovinei pentru sprijinul pe care 1-au avut basarabenii în opera de renaştere a vieţii naţionale în ţinutul dintre Prut şi Nistru, în procesul de naţionalizare a învăţământului şi, în fine, în realizarea Unirii Basarabiei cu România.

Este cunoscut faptul că o anumită perioadă de timp (sfârşitul anului 1917 -  sfârşitul anului 1918), Basarabia a fost singurul teritoriu românesc care a oferit cadrul favorabil luptei pentru realizarea unităţii naţionale. Dacă după ocuparea Bucureştilor de către trupele germane, Iaşiul a devenit centrul politic unde şi-a desfăşurat activitatea guvernul român, Casa Regală şi alte instituţii, ale statului, apoi Chişinăul, după părerea unor militanţi naţionali, a devenit capitala românismului. În ţinutul dintre Prut şi Nistru, din varii motive, au găsit caldă ospitalitate şi teren propice desfăşurării activităţii lor un mare număr de fruntaşi ai mişcării naţionale a românilor ardeleni şi bucovineni.

Din martie şi până la începutul lui noiembrie 1918, la Chişinău, s-a aflat un grup de bucovineni în frunte cu profesorul Ion Nistor, preşedinte al Comitetului refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni. Animaţi de „credinţa sfântă în , dreptatea cauzei naţionale şi în aşteptarea ceasului izbăvirii”, Ion Nistor şi cei circa o sută de intelectuali bucovineni au desfăşurat, atât în capitala Basarabiei cât şi în unele centre judeţene, o intensă activitate în vederea realizării dezideratului naţional. Intelectualii bucovineni - învăţători, profesori, ziarişti, jurişti etc. - (Ion Nistor, George Tofan, Liviu Marian, Octavian Ţopa şi alţii) au contribuit la organizarea pe baze româneşti a învăţământului şi culturii din Basarabia, la constituirea presei în limba maternă, la cultivarea conştiinţei naţionale a românilor de la est de Prut, lucruri absolut necesare din perspectiva integrării acestei părţi de moşie în hotarele statului român.

În cadrul Universităţii Populare din Chişinău, profesorul istoric Ion Nistor a ţinut o serie de prelegeri despre istoria, literatura, etnografia şi geografia Basarabiei şi a tuturor românilor în general. Ulterior, textele acestor lecţii au stat la baza sintezei Istoria Basarabiei, care a văzut lumina tiparului în 1923 şi care a rămas până în prezent o lucrare de referinţă privind istoria teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Profesorul Ion Nistor, participant la şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918, la care s-a votat declaraţia de unire a Basarabiei cu România, într-o intervenţie din presa basarabeană, avea să menţioneze importanţa acestui act istoric, subliniind că revenirea ţinutului dintre Prut şi Nistru la patria-mamă, constituie „unul dintre cele mai mari, mai remarcabile şi mai fericite evenimente din întreg trecutul neamului nostru... şi va rămâne incrustat cu litere de aur în letopiseţele acestuia”2.

La Congresul General al Bucovinei, Pantelimon Halippa, vicepreşedinte al Sfatului Ţării de la Chişinău, cu simţul datoriei parţial împlinite şi al responsabilităţii personale pentru viitorul statului român avea să declare: „Pe noi ne poartă o putere providenţială din ţară în ţară românească şi ne-a adus şi aici, în Bucovina, şi ne va purta şi mai departe, în Ardeal, şi în toate părţile care au nevoie de noi, până când această Dacie va fi spălată de străinism şi să spunem că cerem dezrobirea noastră prin unirea cu România”3.

Este cunoscut faptul că la Congresul General de la Cernăuţi s-a propus formula unirii necondiţionate a Bucovinei cu Regatul României, o formulă deosebită de cea votată de Sfatul Ţării de la Chişinău, în primăvara anului 1918, Solicitat să explice de ce basarabenii, în primăvara anului 1918, optaseră şi votaseră unirea condiţionată cu România, Pan Halippa a menţionat că la momentul unirii Basarabiei, contextul internaţional, era complet diferit de cel pe care-1 trăia lumea către sfârşitul anului 1918, că condiţiile de unire ale Basarabiei nu erau chezăşii împotriva României, ci împotriva guvernului din acel timp, care guverna cu baioneta germană la spate.

Către toamna anului 1918 contextul politic, atât cel intern cât şi cel internaţional, se modificase substanţial. Unirea Bucovinei cu România s-a sincronizat cu fenomenul mai cuprinzător al formării statelor naţionale pe ruinele fostei monarhii austro-ungare. Din aceste considerente, Pan Halippa menţiona că, „astăzi însă, când duşmanul s-a năruit, când regele însuşi decretează împărţirea pământului ţăranilor şi când suntem numai între fraţi, orice teamă ar fi zadarnică şi orice rezervă, un element de slăbire.

Reprezentanţii Basarabiei au salutat şi au susţinut unirea necondiţionată a Bucovinei cu România, subliniind că aceasta este o cerinţă istorică a întregului popor român, este garanţia desăvârşirii procesului de formare a statului naţional român. În acest context, Pan Halippa i-a asigurat pe fraţii bucovineni că, în curând, Sfatul Ţarii îşi va revizui actul Unirii votat la 27 martie 1918 şi va proclama unirea necondiţionată a Basarabiei cu România, lucru care s-a şi întâmplat la 27 noiembrie/10 decembrie 19184.

Ion Pelivan, ministru al Justiţiei în guvernul Basarabiei, în luarea sa de cuvânt la Congresul General al Bucovinei, a pledat pentru unirea tuturor forţelor naţionale întru atingerea scopului măreţ de constituire a statului român. El spunea: „A venit ceasul când se va împlini visul tuturor românilor din toate timpurile. Acum ori niciodată să ne croim o altă soartă5. Numai un singur lucru ne trebuie - ca toţi românii de sus şi de jos să dăm mână cu mână6. Dacă nu ne vom uni în aceste ceasuri, nu vom avea odihnă în mormânt. Urmaşii noştri ne vor blestema pentru că nu ne-am folosit de aceste vremuri mari prin care trecem. Deci, să ne dăm mână cu mână cei cu inima română”7. Astfel îşi încheia discursul său marele patriot Ion Pelivan.

Cei patru mesageri ai Basarabiei aflaţi la Cernăuţi, au avut însemnate contribuţii în presa locală. Tema principală a intervenţiilor din presă de la Cernăuţi erau imperativele româneşti, în „Glasul Bucovinei”, principala tribună a românilor bucovineni pentru afirmarea intereselor lor naţionale, delegaţii basarabeni au publicat articole în care şi-a exprimat opiniile pe marginea evenimentelor pe care le trăia la acea oră întreg neamul românesc.

Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării, unul din cei mai aprigi şi devotaţi luptători pentru unitatea naţională, scria: „Azi noi luptăm pentru cauza noastră naţională, pentru trezirea întregului neam de la Nistru până la Tisa8. Ne batem pentru cauza neamului nostru, pentru idealul Unirii. Şi această clipă a sosit pentru întreg neamul de pretutindeni. Ieri, ideea Unirii s-a împlinit în Basarabia, azi ea se împlineşte în Bucovina şi mâine [se va împlini] în Ardeal, aşa că vom avea fericirea să avem o Românie mare”9.

Cuvinte de înaltă simţire românească a publicat în paginile ziarului „Glasul Bucovinei” şi Grigore Cazacliu: „In istoria neamului românesc şi îndeosebi în istoria moldovenilor, constata deputatul de la Chişinău, au fost înscrise două zile negre, pline de jale şi de scârbă. Una e ziua când în anul 1775 s-a smuls de la sânul Moldovei cel mai scump şi mai sfânt pământ şi alta e ziua când călăul de muscal, în anul 1812, a răpit cea mai mare parte din vechea Moldovă. De^atunci au început pentru neamul din aceste părţi zile de sclavie şi de ruşine...” într-adevăr, sângerosul război mondial, deznaţionalizarea sub regim străin, înstrăinarea de neam i-au postat pe ostaşii basarabeni şi pe cei bucovineni de părţi opuse, ostile, vrăjmaşe, pe Frontul român. Feciorii români stăteau cu armele îndreptate unii împotriva altora, chiar în tranşeele din imediata vecinătate de locul unde îşi dormea somnul de veci marele domn al strămoşilor lor - Ştefan cel Mare, la mănăstirea Putna. „Dar acu au venit şi zilele dreptăţii, continua patriotul basarabean. Bocetele şi strigătele flăcăilor bucovineni şi basarabeni care se ucideau unul pe altul în jurul Putnei, neavând pentru cine şi [pentru] ce, au fost auzite de voievodul sfânt şi el s-a înălţat din mormânt şi a sunat din corn şi noi vedem cum toată Moldova s-adună10. La 27 martie Basarabia, iar la 15 noiembrie Bucovina se unesc pentru totdeauna la vechiul trunchi al Moldovei. Sunt două zile mari, zile de dreptate, zile de răsplată pentru neamul nostru. Să fim deci cu toţii demni şi vrednici de aceste zile, să fim la înălţimea vremurilor”11.

După unirea Bucovinei cu România triumful ideii naţionale româneşti era asigurat. În acele clipe, liderii politici ai Basarabiei, Bucovinei, Ardealului şi Vechiului Regat erau cu gândul la viitorul statului român, la organizarea lui pe baze democratice. Chiar în momentul când la Cernăuţi se vota unirea Bucovinei cu Ţara, Pan Halippa a găsit de cuviinţă să-şi împărtăşească opiniile sale privind perspectivele de dezvoltare ale statului român. El susţinea: „În aceste zile de bucurie, când se făureşte unirea tuturor ţărilor locuite de români într-un stat naţional unitar, un gând, care trebuie să preocupe pe conducătorii românismului mai presus de toate - este să ajungem cât mai degrabă la acea unitate sufletească, care trebuie să fie pusă la baza statului român”12.

Este evident că după o viaţă îndelungată în hotarele unor imperii străine interesului naţional, la 1918, românii se prezentau ca o naţiune departe de a fi unită „în cuget şi simţiri”. „Trebuie să recunoaştem, constata liderul basarabean, că românii încă nu cugetă şi simţesc la fel. Vederile şi simţurile românilor diferă nu numai de la clasă la clasă, dar şi de la provincie la provincie”13. După formarea statului român, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, (la ordinea zilei era unirea românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş), zidirea sufletului unitar românesc devenise o chestiune de interes naţional.

În paginile „Glasului Bucovinei” luptătorul basarabean pentru unitatea naţională, atrăgea atenţia că deşi, în decursul veacurilor, ţărănimea, atât cea din Basarabia, cât şi cea din Bucovina şi Transilvania, s-a manifestat ca purtătoarea statornică a naţionalităţii româneşti, ea, „totuşi, n-a fost scutită de invazia străinismului cotropitor”. În acest sens, Pan Halippa susţinea că, imediat după desăvârşirea unităţii politice, statul va trebui să întreprindă o serie de măsuri care să facă cu putinţă participarea ţărănimii la viaţa statului, măsuri chemate să amelioreze situaţia ei economică şi culturală, să înlăture indiferenţa şi să curme apolitismul. „Agenţii statului vor trebui să fie deprinşi cu gândul, că ţărănimea nu-i numai un element ce trebuie condus, ci şi un element care are dreptul de a fi servit de organele statului.

Numai aşa vom ajunge un stat puternic şi [numai] aşa vom căpăta şi acea unitate sufletească, care astăzi ne lipseşte”14

Unitatea sufletească a naţiunii putea fi realizată prin democratizarea vieţii sociale. „Este în deajuns cunoscută, menţiona Pan Halippa, puterea de unificare a democraţiei în viaţa statelor şi de aceea nu-i nevoie să stăruim mai mult asupra lucrului acesta”. Liderul basarabean îşi îndemna compatrioţii să se pătrundă cu toţii mai degrabă de gândul acesta şi „prin democratizarea vieţii să păşim la făurirea sufletului românesc unitar”15. Democratizarea statului român era chezăşia dispariţiei acelor „ziduri chinezeşti” care despărţeau încă atât clasele sociale cât şi provinciile româneşti revenite la trupul ţării în 1918.

 

Prof. univ. Ion NEGREI

vicepreşedinte al Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova , redactor Şef al Revistei de Istorie şi Cultură “Cugetul”

 

NOTE

1. Ion Nistor, Unirea Bucovinei. Studii şi documente, Editura „Cartea românească”, Bucureşti, 1928. p. 171.

2. „România nouă”, Chişinău, nr. 62, 3 aprilie 1918.

3. Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916- 1919, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 394.

4. Declaraţia Sfatului Tării despre unirea necondiţionată a Basarabiei cu România: „În urma unirii cu România-mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturilor ungureşti locuite de români, în hotarele Dunării şi ale Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiunile de unire, stipulate în actul de la 27 martie a.c., fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei Române, care se va alege după votul universal, şi rezolvând chestiunea agrară după nevoile şi cererile poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul Unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România-mamă. Preşedinte: Pan Halippa Vicepreşedinţi: Barcă, Buruiană, Secretar: A. Scobioală”

5. Trimitere la poezia lui Andrei Mureşanu (1816-1863) „Un răsunet”, cunoscută sub titlul „Deşteaptă-te, române!”, devenită ulterior imnul naţional: Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ In care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

6. Trimitere la „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri (1818-1890) scrisă în 1856: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să’nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României.

7. Bătălia- pentru Bucovina. Volum îngrijit de Stelian Neagoe, Timişoara, 1992, p. 104.

8. Trimitere la poemul „Doina” lui Mihai Eminescu (1850-1889), scris la 1883: De la Nistru pan’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s’a/ Ca nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.

9. Ibidem.

10.  Trimitere la „Doina” lui Mihai Eminescu: Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ In sama părinţilor,/Clopotele să le tragă/Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,/Doar s’a ‘ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te ‘nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn odată/ Ai s’aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Iţi vin codri ‘n ajutor,/De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară,/ Din hotăra în hotăra -/ Indrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!

11. „Glasul Bucovinei”, nr. 14, 29 noiembrie 1918.

12. Ibidem, nr. 15, 30 noiembrie 1918.

13. Ibidem.

14. Ibidem.

15. Ibidem.