Localitatea
Războieni Cetate este aşezată în extremitatea nord-estică
a judeţului Alba, pe valea Mureşului mijlociu, la o altitudine
de aproximativ 500 m, într-un areal istoric intens locuit încă din
cele mai vechi timpuri.
Dovezi
materiale de o mare varietate arheologică (ceramică, inscripţii,
unelte din piatră etc. ) adunate într-o bogată colecţie ,
adăpostită în localul şcolii, depun mărturie pentru
un trecut al localităţii din care nu lipseşte nici una din
epocile consacrate ale istoriei.
Culturi
arheologice succesive, Petreşti, Coţofeni, Witenberg sunt
localizate în diferite puncte din vatra şi moşia satului. Peste
aceste straturi de locuire provenind din preistoria localităţii
se suprapune antichitatea prezentă printr-o impresionantă aşezare
civilă şi militară romană. Materialul arheologic de
provenienţă romană conturează o aşezare antică,
având un pronunţat caracter oppidan (orăşenesc) situată
aproximativ în centrul provinciei Dacia Traiană, între coloniile
Apulum şi Potaissa, pe cunoscuta „via Traiana”, intrată în
conştiinţa comunităţii locale până azi sub
numele de „Drumul lui Traian”. Un document1 aflat
în Arhivele Statului, Cluj Napoca, datat din anul 1819, menţionează
faptul că locuitorii foloseau această denumire păstrată
din generaţie în generaţie.
Merită
să stăruim asupra acestei etape din evoluţia localităţii
deoarece, pe o inscripţie descoperită în 1993 de arheologii
francezi în Siria este prezent numele unui centurion roman Aelius
Verecundinus, „natus in Dacia Ad Batavos”. Toponimul „Ad Batavos”
tradus prin „La Batavi” apare pentru prima dată şi acesta
este foarte probabil numele vechi al localităţii Războieni
Cetate, deoarece în castrul roman de aici este atestată în peste
patruzeci de ştampile pe ţigle şi cărămizi trupa
de cavalerie
ALA
I
BATAVORUM MILLIARIA. Aceste fragmente ceramice cu ştampilele purtând
numele trupei se află în colecţia arheologică a şcolii.
Este
cea mai importantă trupă de cavalerie din provincia Dacia romană
şi rămâne aici până la sfârşitul stăpânirii
romane. Avea misiunea de a apăra un sector important din graniţa
provinciei , dar şi exploatările de sare de la Salinae (Ocna
Mureş). Castrul, aşa cum am mai spus, se afla la Războieni
Cetate, unde alături de aceasta se afla şi o întinsă aşezare
civilă. Ambele purtau probabil numele de AD BATAVOS (La Batavi) cum
aflăm de pe inscripţia descoperită în Asia Mică2.
O
aşezare umană de o asemenea întindere şi importanţă
strategică şi economică, a fost fără îndoială
un puternic focar de romanizare. Nu întâmplător aşezări
feudale timpurii precum cele de la Turdaş, Noşlac, Ciunga,
Şpălnaca, se grupează în jurul exploatărilor de sare
de la Salinae şi a castrului roman de la Războieni Cetate. Un
element de susţinere a acestei idei este ceramica româneacsă de
tip Dridu specifică secolelor VIII-IX, descoperită în
localitatea noastră. Câteva fragmente de vase se păstrează
în colecţia arheologică a şcolii.
Într-o
firească şi naturală evoluţie istorico-demografică,
având ca suport continuitatea neîntreruptă a locuirii arealului
istoric al zonei, se înscrie şi prima atestare documentară
scrisă de la începuturile evului mediu. Satul este atestat în 12
martie, 1291, cu toponimicul Feuldvar3 care
se traduce prin „Cetatea de pământ”, o confirmare a existenţei
în zonă a unor aşezări fortificate. Scribii maghiari au
confirmat faptul că la baza numelui folosit de ei stă un etinom
roman, termenul de „cetate”. Fără a intra în analize
fonetice, vom spune doar că acest toponim devenit „Feldioara”,
care după Iorgu Iordan înseamnă „întăritură”,”apărătoare”4,
deci aşezare cu rol strategic aşa cum era în antichitate prin
castrul roman, se va păstra pe tot parcursul epocilor medievală
şi modernă. La 1320- Feldvar, în 1441 Feuldwar, în 1555
Feoldwar, în 1638 Foldvar, iar în 1850 Folgyioare5.
Între
anii 1291-1877 satul face parte din scaunul Arieşului6,
alături de alte localităţi din jurul oraşului Turda
donate de regii maghiari unor nobili secui pentru sprijinul militar
acordat acestora în luptele cu tătarii din secolul al XIII-lea.
Localităţile
din acest scaun îşi păstrează carcaterul etnic românesc,
încercările de colonizare cu secui au eşuat, dominaţia
economică şi administrativă fiind opera unui număr mic
de grofi secui şi arendaşii acestora. Toponimul de Szekely
Foldvar (Feldioara Secuiască) nu s-a impus în mentalul colectiv, românii
păstrând doar denumirea de Feldioara, întâlnită în
Registrele Parohiei Ortodoxe şi în documentele şcolare româneşti
înainte şi în anii imediat următori Marii Uniri din 1918.
Am
insistat asupra toponimului satului tocmai pentru a reliefa directa
influenţă a evenimentelor istorice asupra acesteia atât în
antichitate cât şi pe parcursul evului mediu şi epocii moderne.
Dar vechile denumiri istorice contrastează cu actuala denumire a
localităţii. Vom explica în continuare în ce context istoric
satul primeşte denumirea de Războieni Cetate, denumire care se păstrează
până în zilele noastre.
Există
momente în istoria unei naţiuni, în care energii acumulate în
timp, din profunde stări de nemulţumire şi frustrare, impun
vulcanic, dând un sens nou timpului istoric. Formarea României Mari este
un asemenea moment, iar expresia concretă, Marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, acea manifestarea unică în
Europa vremii prin caracterul ei constituant şi plebiscitar, care a
consacrat la cel mai înalt cadru de exprimare obştească posibil
ceea ce toată suflarea românească vroia, Unirea cea Mare. O
sinteză strălucitoare a unor detalii şi momente
semnificative de istorie locală, realizată prin antrenarea
şi intrarea în istorie a tuturor localităţilor, fie sat,
fie oraş, a tuturor structurilor sociale, ţărani,
muncitori, intelectuali. Documentele Unirii, memorialistica vremii spun
totul despre psihologia mulţimilor, despre sentimentele şi simţămintele
de un optimism robust, care au conferit trăinicie faptelor
concretizate în acţiuni.
Dintr-un
asemenea cadru unic prin amploarea sa nu a lipsit nici comunitatea locală.
Ataşamentul românilor din localitatea noastră la cauza naţională
s-a manifestat concret în perioada durului regim de opresiune
austro-ungar prin primirea făcută fruntaşilor memorandişti
la începutul lunii mai 1894, în drumul lor spre Cluj.
„Ajuns
în gara Cucerdea (aşa se numea gara în 1918, n. a. ) comitetul a
trebuit iarăşi să simtă via plăcere de a şti
că alăturea de el e tot poporul. Un public imens umpluse tot
peronul gării şi din mii de piepturi ca şi din un glas a
izbucnit un puternic „să trăiască” la adresa acelora
care se jertfesc pentru neamul nostru. (. . . )cei patru jandarmi aduşi
desigur pentru siguranţa patriei formau în mijlocul publicului plin
de entuziasm o parte foarte caraghioasă. Nu trebuie românului să
fie adus la ordine, oricât de necult îl ţine naţiunea stăpânitoare,
el totuşi ştie ce se cade şi ce nu se cade. Şi chiar
în mijlocul entuziasmului său el îşi ştie păstra
bunul cumpet şi demnitatea (. . . ). Fără a voi să facă
supărarea cuiva, mulţimea aceasta a ţinut să deie pe
faţă toate gândurile ce agitau piepturile lor şi atât
prin alocuţiunea îndreptată către întregul comitet cât
şi prin recitarea celor două poesii naţionale, ei şi-au
spus într-un chip elocvent tot ce era în inima lor.
Şi
acelaşi strigăt puternic de „să trăiască”
care izbucni la intrarea trenului în gară, acelaşi răsuna
şi la ieşirea lui. Şi mult timp după depărtarea
trenului se vedeau încă fâlfâind pălăriile în semn de rămas
bun”.
7
Istoria
se va repeta, evident într-un context diferit, în anul 1918. În luna
noiembrie, când nimeni şi nimic nu mai puteau împiedica mulţimile
şi pe aleşii acestora să participe la Marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia, au existat totuşi sforţări, ultimele
dealtfel, ale fostei stăpâniri străine de a intimida pe români
şi de a perturba fireasca desfăşurare a evenimentelor.
Memorialiştii
vremii, Tiron Albani, Emil Fugec, Grigore Bota, Emil Isac, Alexe
Procopovici, Petru A. Boţianu, cu toţii participanţi la
Alba Iulia surprind în detaliu evenimentele care au avut loc în
importantele noduri feroviare Coşlar, Teiuş, Podul Mureş,
Cucerdea.
„La 26 noiembrie când lumea se pregătea pentru
marea sărbătoare a Unirii trupele secuieşti au apărut
în localităţile din preajma oraşului Alba Iulia, ocupând
gările Cucerdea, Teiuş, Podul Mureş şi Coşlar.
Scopul lor era să împiedice poporul şi mai ales pe delegaţi
să meargă la adunare8.
Menţionez că dintre aceste gări, cea din
Cucerdea avea o situaţie aparte, fiind cea mai nordică şi
prima deci, spre care se îndreptau atât trenuri de pe valea Mureşului
Superior (Topliţa, Reghin, Târgu Mureş) cât şi dinspre
nordul ţării (Maramureş) şi nord-vest (Satu Mare ,
Bihor). Unele trenuri cu delegaţi au fost oprite la Cucerdea. Mulţi
delegaţi au fost nevoiţi să coboare din trenuri, să
treacă Mureşul cu bărci împrumutate de la săteni
şi să plece, care pe jos, care cu căruţe, pentru a
ajunge la destinaţie, la Alba Iulia.
Doctorul Augustin Raţiu trimis la Tg. Mureş să
organizeze şi să stabilească modul cum să intre armata
română în Turda şi Cluj, la întoarcere „a fost recunoscut
de jandarmii unguri care l-au insultat şi debarcat în gara Feldioara.
”. Acelaşi Raţiu Augustin a îmbarcat în ziua de 30 noiembrie
1918 delegaţii satelor în gările Turda, Câmpia Turzii şi
Feldioara şi a plecat cu trenul special spre Alba Iulia9 .
Într-o manieră asemănătoare descriu
evenimentele şi alţi memorialişti. Astfel, profesorul Alexe
Procopovici venind de la Cernăuţi scrie despre cele întâmplate
la Cucerdea: “La Cucerdea, la un tren care sosise înaintea noastră,
gardiştii unguri insultaseră un preot român şi rupseseră
steagul tricolor de pe vagon. Au fost dezarmaţi chiar în clipa în
care am intrat în gară. Incidentul a produs o iritare explicabilă.
Când ne-am pus în mişcare o ploaie de gloanţe s-a abătut
asupra trenului nostru. Dispoziţia sufletească în care ne găseam
a făcut că nu prea ne-am dat seama de seriozitatea situaţiei.
Dar la Teiuş am avut un mort în tren. Ion Arion din Agriş, un
ţăran de o frumuseţe rară, purtătorul steagului
românesc din satul său, pe care-l conducea la Alba Iulia, a căzut
victimă acestui atentat. 10”
O altă sursă, aparţinând maramureşenilor
Emil Fugec şi Grigore Bota, redă astfel cele întâmplate la
Cucerdea:”La Cucerdea unde garda naţională fusese dezarmată
ne-am dat jos din tren şi am repus Consiliul Naţional în
drepturile sale. 11"Într-un asemenea moment critic au intervenit gărzile naţionale
din Lunca Mureş şi Feldioara conduse de sergentul Nicolae Lazăr
care au somat trupele de secui să se retragă de pe calea ferată
dar aceştia au răspuns cu gloanţe. În timpul luptelor
sergentul Lazăr a fost ucis de un glonte. Luând cunoştinţă
de aceste întâmplări la evenimente a participat şi garda naţională
din Ocna Mureş. Iniţiativa a aparţinut locotenentului
Marian Dreghici, care după încheierea luptelor a plecat la Alba
Iulia. Numai prin efort comun gărzile de secui au putut fi alungate
spre Turda adică dincolo de linia de demarcaţie stabilită
prin convenţia militară încheiată de generalul Franchet
d’Esperey cu guvernul Karolyi la Belgrad în 13 noiembrie, 1918. 12
Analiza acestor însemnări memorialistice peste
care s-a aşternut patina vremii pune în evidenţă o stare
de fapt reală, aceea a extraordinarului entuziasm cu care delegaţii
se îndreptau spre Alba Iulia, dar şi incidentele provocate de gărzile
de secui în gările menţionate, îndeosebi la Cucerdea.
Se cuvine în încheierea acestui studiu să
stabilesc legătura dintre numele localităţii Războieni
Cetate şi evenimentele din anul 1918. Am amintit că în luna
noiembrie evenimentele s-au derulat şi sub semnul convenţiei de
la Belgrad, că în baza acesteia trupele de secui au ocupat linia de
demarcaţie în punctele sale strategice. În tot acest timp armata
română care a reintrat în război a păstrat o distanţă
în spaţiu faţă de Alba Iulia. La 1 Decembrie, 1918, a
intrat în Reghin avangarda Diviziei a
VII
-a
infanterie, cu garnizoana la Piatra Neamţ, divizie aflată sub
comanda generalului Traian Moşoiu. Cuvintele rostite de acesta în faţa
autorităţilor oraşului menite să întâmpine armata
română sunt memorabile prin realismul său istoric:”Nu vin ca
un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul şi
celelalte părţi locuite de români, vin numai ca să
cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit şi să
dau viaţă visului mare, de jalea căruia ni-au răposat
şi moşii şi părinţii,13"
În 2 decembrie 1918 armata română a intrat în
Tg. Mureş. Primul regiment care a sosit în oraş a fost
Regimentul 15 Războieni, condus de colonelul Ghenescu. 14După câteva zile, mai exact în 6 decembrie 1918, primii soldaţi
ai acestui regiment conduşi de maiorul Vasile Nădejde au ajuns
în gara care pe atunci se numea Szekely Kocsard (Cucerdea Secuiască).
”Toată populaţia satului în costume populare a primit armata
cu urale şi strigăte de bucurie , cu cântece şi îmbrăţişări. 15"Impresionat
de primirea făcută, maiorul Vasile Nădejde s-a adresat mulţimii
cu cuvintele:”Această gară şi acest nod de cale ferată,
fiind ocupate de unităţi ale regimentului 15 „Războieni”de
la Bacău se va numi de acum Războieni16".
Ioachim Mureşan, membru al garzii naţionale, a fost acela care
urcându-se pe clădirea gării a pus în locul tablei cu vechea
denumire, o alta pe care era scris numele care dăinuie până
azi, RĂZBOIENI. Istoria naţională şi cea locală,
în interacţiune, intrau pe un făgaş normal, în consens cu
realităţile etno-culturale din spaţiul transilvan.
Locuitorii satului au adoptat noua denumire, iar
documentele şcolare şi cele bisericeşti confirmă acest
lucru înainte de legalizarea oficială a noului nume al satului.
Alături de Feldioara se adaugă Războieni,
pentru ca din 1925 când s-a promulgat prima lege administrativă a
României reîntregite, localitatea să se numească Războieni
Cetate. 17
Cu conştiinţa faptului împlinit, această
generaţie de adevăraţi patrioţi a trecut în
eternitate. Au rămas nemuritoare faptele săvârşite în
numele neamului românesc . Între acestea, ca un arc peste cele nouă
decenii trecute şi actuala denumire a localităţii, a treia
după Ad Batavos şi Feldioara , toate puse în strânsă legătură
cu viaţa neîntreruptă a unei comunităţi prezentă
mereu în orele astrale ale devenirii noastre istorice.
Prof. Pantilimon POPOVICI
Note bibliografice
1 Arhivele
Statului Cluj Napoca, fond scaunul Arieş, document 119/1819;
2 Piso,
I. , Imperiul Roman la originea teritoriului actual al României şi
Olandei, în volumul 2000 de ani de relaţii intereuropene
Orient-Occident, 2004, p. 114;
3 Documente
privind istoria României, veacul XIII, C. Transilvania, vol. II,
1251-1300, p. 511-512;
4 Iordan,
I. , Toponimia românească, 1963, p. 365;
5 Suciu,
C. , Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,
vol. II, 1967, p. 72;
6 Îndrumător
în Arhivele Statului, Judeţul Cluj, vol. I, 1979, p. 240-263;
7 Tribuna,
Sibiu, 6 mai 1894, p. 331;
8 Din
amintirile unui gazetar (Tiron Albani) în volumul „Din lunga timpului bătaie,
Anul 1918" Cluj Napoca, p. 104-105;
9 Neamţu,
G. , Vaida , M. V. , 1 Decembrie 1918, Mărturii, vol. I, 2005, p.
305;
10 Alexe
Procopovici, „La Alba Iulia” în vol. ”Marea Unire a românilor în
acte narative”, 1984,p. 560;
11 Bota,
G. , Maramureş, în vol. „Din lunga timpului bătaie, Anul
1918", p. 275;
12 Pascu,
Şt. , Făurirea statului naţional unitar român, vol. II,
1983, p. 233;
13 apud
Ioan Silviu Nistor, Contribuţii mureşene la Marea Unire din
1918, Cluj Napoca, 1981, p. 133;
14 Deica,
D. , în „Vatra” 2/1987, p. 19;
15 Dumitrescu,
C. , Sima, I. , Când ceasul bate mai presus de vreme, 1918, Cluj Napoca,
1993, p. 51;
16 Idem,
p. 52;
17 Arhiva
Şcolii Războieni Cetate , an 1925, doc. 230.
|
|