România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

RĂZBOIENI CETATE – 1918; TOPONIMIE ŞI ISTORIE

     

Localitatea Războieni Cetate este aşezată în extremitatea nord-estică a judeţului Alba, pe valea Mureşului mijlociu, la o altitudine de aproximativ 500 m, într-un areal istoric intens locuit încă din cele mai vechi timpuri.

Dovezi materiale de o mare varietate arheologică (ceramică, inscripţii, unelte din piatră etc. ) adunate într-o bogată colecţie , adăpostită în localul şcolii, depun mărturie pentru un trecut al localităţii din care nu lipseşte nici una din epocile consacrate ale istoriei.

Culturi arheologice succesive, Petreşti, Coţofeni, Witenberg sunt localizate în diferite puncte din vatra şi moşia satului. Peste aceste straturi de locuire provenind din preistoria localităţii se suprapune antichitatea prezentă printr-o impresionantă aşezare civilă şi militară romană. Materialul arheologic de provenienţă romană conturează o aşezare antică, având un pronunţat caracter oppidan (orăşenesc) situată aproximativ în centrul provinciei Dacia Traiană, între coloniile Apulum şi Potaissa, pe cunoscuta „via Traiana”, intrată în conştiinţa comunităţii locale până azi sub numele de „Drumul lui Traian”. Un document1 aflat în Arhivele Statului, Cluj Napoca, datat din anul 1819, menţionează faptul că locuitorii foloseau această denumire păstrată din generaţie în generaţie.

Merită să stăruim asupra acestei etape din evoluţia localităţii deoarece, pe o inscripţie descoperită în 1993 de arheologii francezi în Siria este prezent numele unui centurion roman Aelius Verecundinus, „natus in Dacia Ad Batavos”. Toponimul „Ad Batavos” tradus prin „La Batavi” apare pentru prima dată şi acesta este foarte probabil numele vechi al localităţii Războieni Cetate, deoarece în castrul roman de aici este atestată în peste patruzeci de ştampile pe ţigle şi cărămizi trupa de cavalerie ALA I BATAVORUM MILLIARIA. Aceste fragmente ceramice cu ştampilele purtând numele trupei se află în colecţia arheologică a şcolii.

Este cea mai importantă trupă de cavalerie din provincia Dacia romană şi rămâne aici până la sfârşitul stăpânirii romane. Avea misiunea de a apăra un sector important din graniţa provinciei , dar şi exploatările de sare de la Salinae (Ocna Mureş). Castrul, aşa cum am mai spus, se afla la Războieni Cetate, unde alături de aceasta se afla şi o întinsă aşezare civilă. Ambele purtau probabil numele de AD BATAVOS (La Batavi) cum aflăm de pe inscripţia descoperită în Asia Mică2.

O aşezare umană de o asemenea întindere şi importanţă strategică şi economică, a fost fără îndoială un puternic focar de romanizare. Nu întâmplător aşezări feudale timpurii precum cele de la Turdaş, Noşlac, Ciunga, Şpălnaca, se grupează în jurul exploatărilor de sare de la Salinae şi a castrului roman de la Războieni Cetate. Un element de susţinere a acestei idei este ceramica româneacsă de tip Dridu specifică secolelor VIII-IX, descoperită în localitatea noastră. Câteva fragmente de vase se păstrează în colecţia arheologică a şcolii.

Într-o firească şi naturală evoluţie istorico-demografică, având ca suport continuitatea neîntreruptă a locuirii arealului istoric al zonei, se înscrie şi prima atestare documentară scrisă de la începuturile evului mediu. Satul este atestat în 12 martie, 1291, cu toponimicul Feuldvar3 care se traduce prin „Cetatea de pământ”, o confirmare a existenţei în zonă a unor aşezări fortificate. Scribii maghiari au confirmat faptul că la baza numelui folosit de ei stă un etinom roman, termenul de „cetate”. Fără a intra în analize fonetice, vom spune doar că acest toponim devenit „Feldioara”, care după Iorgu Iordan înseamnă „întăritură”,”apărătoare”4, deci aşezare cu rol strategic aşa cum era în antichitate prin castrul roman, se va păstra pe tot parcursul epocilor medievală şi modernă. La 1320- Feldvar, în 1441 Feuldwar, în 1555 Feoldwar, în 1638 Foldvar, iar în 1850 Folgyioare5.

Între anii 1291-1877 satul face parte din scaunul Arieşului6, alături de alte localităţi din jurul oraşului Turda donate de regii maghiari unor nobili secui pentru sprijinul militar acordat acestora în luptele cu tătarii din secolul al XIII-lea.

Localităţile din acest scaun îşi păstrează carcaterul etnic românesc, încercările de colonizare cu secui au eşuat, dominaţia economică şi administrativă fiind opera unui număr mic de grofi secui şi arendaşii acestora. Toponimul de Szekely Foldvar (Feldioara Secuiască) nu s-a impus în mentalul colectiv, românii păstrând doar denumirea de Feldioara, întâlnită în Registrele Parohiei Ortodoxe şi în documentele şcolare româneşti înainte şi în anii imediat următori Marii Uniri din 1918.

Am insistat asupra toponimului satului tocmai pentru a reliefa directa influenţă a evenimentelor istorice asupra acesteia atât în antichitate cât şi pe parcursul evului mediu şi epocii moderne. Dar vechile denumiri istorice contrastează cu actuala denumire a localităţii. Vom explica în continuare în ce context istoric satul primeşte denumirea de Războieni Cetate, denumire care se păstrează până în zilele noastre.

Există momente în istoria unei naţiuni, în care energii acumulate în timp, din profunde stări de nemulţumire şi frustrare, impun vulcanic, dând un sens nou timpului istoric. Formarea României Mari este un asemenea moment, iar expresia concretă, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, acea manifestarea unică în Europa vremii prin caracterul ei constituant şi plebiscitar, care a consacrat la cel mai înalt cadru de exprimare obştească posibil ceea ce toată suflarea românească vroia, Unirea cea Mare. O sinteză strălucitoare a unor detalii şi momente semnificative de istorie locală, realizată prin antrenarea şi intrarea în istorie a tuturor localităţilor, fie sat, fie oraş, a tuturor structurilor sociale, ţărani, muncitori, intelectuali. Documentele Unirii, memorialistica vremii spun totul despre psihologia mulţimilor, despre sentimentele şi simţămintele de un optimism robust, care au conferit trăinicie faptelor concretizate în acţiuni.

Dintr-un asemenea cadru unic prin amploarea sa nu a lipsit nici comunitatea locală. Ataşamentul românilor din localitatea noastră la cauza naţională s-a manifestat concret în perioada durului regim de opresiune austro-ungar prin primirea făcută fruntaşilor memorandişti la începutul lunii mai 1894, în drumul lor spre Cluj.

„Ajuns în gara Cucerdea (aşa se numea gara în 1918, n. a. ) comitetul a trebuit iarăşi să simtă via plăcere de a şti că alăturea de el e tot poporul. Un public imens umpluse tot peronul gării şi din mii de piepturi ca şi din un glas a izbucnit un puternic „să trăiască” la adresa acelora care se jertfesc pentru neamul nostru. (. . . )cei patru jandarmi aduşi desigur pentru siguranţa patriei formau în mijlocul publicului plin de entuziasm o parte foarte caraghioasă. Nu trebuie românului să fie adus la ordine, oricât de necult îl ţine naţiunea stăpânitoare, el totuşi ştie ce se cade şi ce nu se cade. Şi chiar în mijlocul entuziasmului său el îşi ştie păstra bunul cumpet şi demnitatea (. . . ). Fără a voi să facă supărarea cuiva, mulţimea aceasta a ţinut să deie pe faţă toate gândurile ce agitau piepturile lor şi atât prin alocuţiunea îndreptată către întregul comitet cât şi prin recitarea celor două poesii naţionale, ei şi-au spus într-un chip elocvent tot ce era în inima lor.

Şi acelaşi strigăt puternic de „să trăiască” care izbucni la intrarea trenului în gară, acelaşi răsuna şi la ieşirea lui. Şi mult timp după depărtarea trenului se vedeau încă fâlfâind pălăriile în semn de rămas bun”. 7

Istoria se va repeta, evident într-un context diferit, în anul 1918. În luna noiembrie, când nimeni şi nimic nu mai puteau împiedica mulţimile şi pe aleşii acestora să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, au existat totuşi sforţări, ultimele dealtfel, ale fostei stăpâniri străine de a intimida pe români şi de a perturba fireasca desfăşurare a evenimentelor.

Memorialiştii vremii, Tiron Albani, Emil Fugec, Grigore Bota, Emil Isac, Alexe Procopovici, Petru A. Boţianu, cu toţii participanţi la Alba Iulia surprind în detaliu evenimentele care au avut loc în importantele noduri feroviare Coşlar, Teiuş, Podul Mureş, Cucerdea.

„La 26 noiembrie când lumea se pregătea pentru marea sărbătoare a Unirii trupele secuieşti au apărut în localităţile din preajma oraşului Alba Iulia, ocupând gările Cucerdea, Teiuş, Podul Mureş şi Coşlar. Scopul lor era să împiedice poporul şi mai ales pe delegaţi să meargă la adunare8.

Menţionez că dintre aceste gări, cea din Cucerdea avea o situaţie aparte, fiind cea mai nordică şi prima deci, spre care se îndreptau atât trenuri de pe valea Mureşului Superior (Topliţa, Reghin, Târgu Mureş) cât şi dinspre nordul ţării (Maramureş) şi nord-vest (Satu Mare , Bihor). Unele trenuri cu delegaţi au fost oprite la Cucerdea. Mulţi delegaţi au fost nevoiţi să coboare din trenuri, să treacă Mureşul cu bărci împrumutate de la săteni şi să plece, care pe jos, care cu căruţe, pentru a ajunge la destinaţie, la Alba Iulia.

Doctorul Augustin Raţiu trimis la Tg. Mureş să organizeze şi să stabilească modul cum să intre armata română în Turda şi Cluj, la întoarcere „a fost recunoscut de jandarmii unguri care l-au insultat şi debarcat în gara Feldioara. ”. Acelaşi Raţiu Augustin a îmbarcat în ziua de 30 noiembrie 1918 delegaţii satelor în gările Turda, Câmpia Turzii şi Feldioara şi a plecat cu trenul special spre Alba Iulia9 .

Într-o manieră asemănătoare descriu evenimentele şi alţi memorialişti. Astfel, profesorul Alexe Procopovici venind de la Cernăuţi scrie despre cele întâmplate la Cucerdea: “La Cucerdea, la un tren care sosise înaintea noastră, gardiştii unguri insultaseră un preot român şi rupseseră steagul tricolor de pe vagon. Au fost dezarmaţi chiar în clipa în care am intrat în gară. Incidentul a produs o iritare explicabilă. Când ne-am pus în mişcare o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra trenului nostru. Dispoziţia sufletească în care ne găseam a făcut că nu prea ne-am dat seama de seriozitatea situaţiei. Dar la Teiuş am avut un mort în tren. Ion Arion din Agriş, un ţăran de o frumuseţe rară, purtătorul steagului românesc din satul său, pe care-l conducea la Alba Iulia, a căzut victimă acestui atentat. 10

O altă sursă, aparţinând maramureşenilor Emil Fugec şi Grigore Bota, redă astfel cele întâmplate la Cucerdea:”La Cucerdea unde garda naţională fusese dezarmată ne-am dat jos din tren şi am repus Consiliul Naţional în drepturile sale. 11"Într-un asemenea moment critic au intervenit gărzile naţionale din Lunca Mureş şi Feldioara conduse de sergentul Nicolae Lazăr care au somat trupele de secui să se retragă de pe calea ferată dar aceştia au răspuns cu gloanţe. În timpul luptelor sergentul Lazăr a fost ucis de un glonte. Luând cunoştinţă de aceste întâmplări la evenimente a participat şi garda naţională din Ocna Mureş. Iniţiativa a aparţinut locotenentului Marian Dreghici, care după încheierea luptelor a plecat la Alba Iulia. Numai prin efort comun gărzile de secui au putut fi alungate spre Turda adică dincolo de linia de demarcaţie stabilită prin convenţia militară încheiată de generalul Franchet d’Esperey cu guvernul Karolyi la Belgrad în 13 noiembrie, 1918. 12

Analiza acestor însemnări memorialistice peste care s-a aşternut patina vremii pune în evidenţă o stare de fapt reală, aceea a extraordinarului entuziasm cu care delegaţii se îndreptau spre Alba Iulia, dar şi incidentele provocate de gărzile de secui în gările menţionate, îndeosebi la Cucerdea.

Se cuvine în încheierea acestui studiu să stabilesc legătura dintre numele localităţii Războieni Cetate şi evenimentele din anul 1918. Am amintit că în luna noiembrie evenimentele s-au derulat şi sub semnul convenţiei de la Belgrad, că în baza acesteia trupele de secui au ocupat linia de demarcaţie în punctele sale strategice. În tot acest timp armata română care a reintrat în război a păstrat o distanţă în spaţiu faţă de Alba Iulia. La 1 Decembrie, 1918, a intrat în Reghin avangarda Diviziei a VII -a infanterie, cu garnizoana la Piatra Neamţ, divizie aflată sub comanda generalului Traian Moşoiu. Cuvintele rostite de acesta în faţa autorităţilor oraşului menite să întâmpine armata română sunt memorabile prin realismul său istoric:”Nu vin ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul şi celelalte părţi locuite de români, vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit şi să dau viaţă visului mare, de jalea căruia ni-au răposat şi moşii şi părinţii,13"

În 2 decembrie 1918 armata română a intrat în Tg. Mureş. Primul regiment care a sosit în oraş a fost Regimentul 15 Războieni, condus de colonelul Ghenescu. 14După câteva zile, mai exact în 6 decembrie 1918, primii soldaţi ai acestui regiment conduşi de maiorul Vasile Nădejde au ajuns în gara care pe atunci se numea Szekely Kocsard (Cucerdea Secuiască). ”Toată populaţia satului în costume populare a primit armata cu urale şi strigăte de bucurie , cu cântece şi îmbrăţişări. 15"Impresionat de primirea făcută, maiorul Vasile Nădejde s-a adresat mulţimii cu cuvintele:”Această gară şi acest nod de cale ferată, fiind ocupate de unităţi ale regimentului 15 „Războieni”de la Bacău se va numi de acum Războieni16". Ioachim Mureşan, membru al garzii naţionale, a fost acela care urcându-se pe clădirea gării a pus în locul tablei cu vechea denumire, o alta pe care era scris numele care dăinuie până azi, RĂZBOIENI. Istoria naţională şi cea locală, în interacţiune, intrau pe un făgaş normal, în consens cu realităţile etno-culturale din spaţiul transilvan.

Locuitorii satului au adoptat noua denumire, iar documentele şcolare şi cele bisericeşti confirmă acest lucru înainte de legalizarea oficială a noului nume al satului.

Alături de Feldioara se adaugă Războieni, pentru ca din 1925 când s-a promulgat prima lege administrativă a României reîntregite, localitatea să se numească Războieni Cetate. 17

Cu conştiinţa faptului împlinit, această generaţie de adevăraţi patrioţi a trecut în eternitate. Au rămas nemuritoare faptele săvârşite în numele neamului românesc . Între acestea, ca un arc peste cele nouă decenii trecute şi actuala denumire a localităţii, a treia după Ad Batavos şi Feldioara , toate puse în strânsă legătură cu viaţa neîntreruptă a unei comunităţi prezentă mereu în orele astrale ale devenirii noastre istorice.

 

          Prof. Pantilimon POPOVICI

 

 

Note bibliografice

 

1 Arhivele Statului Cluj Napoca, fond scaunul Arieş, document 119/1819;

2 Piso, I. , Imperiul Roman la originea teritoriului actual al României şi Olandei, în volumul 2000 de ani de relaţii intereuropene Orient-Occident, 2004, p. 114;

3 Documente privind istoria României, veacul XIII, C. Transilvania, vol. II, 1251-1300, p. 511-512;

4 Iordan, I. , Toponimia românească, 1963, p. 365;

5 Suciu, C. , Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II, 1967, p. 72;

6 Îndrumător în Arhivele Statului, Judeţul Cluj, vol. I, 1979, p. 240-263;

7 Tribuna, Sibiu, 6 mai 1894, p. 331;

8 Din amintirile unui gazetar (Tiron Albani) în volumul „Din lunga timpului bătaie, Anul 1918" Cluj Napoca, p. 104-105;

9 Neamţu, G. , Vaida , M. V. , 1 Decembrie 1918, Mărturii, vol. I, 2005, p. 305;

10 Alexe Procopovici, „La Alba Iulia” în vol. ”Marea Unire a românilor în acte narative”, 1984,p. 560;

11 Bota, G. , Maramureş, în vol. „Din lunga timpului bătaie, Anul 1918", p. 275;

12 Pascu, Şt. , Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, 1983, p. 233;

13 apud Ioan Silviu Nistor, Contribuţii mureşene la Marea Unire din 1918, Cluj Napoca, 1981, p. 133;

14 Deica, D. , în „Vatra” 2/1987, p. 19;

15 Dumitrescu, C. , Sima, I. , Când ceasul bate mai presus de vreme, 1918, Cluj Napoca, 1993, p. 51;

16 Idem, p. 52;

17 Arhiva Şcolii Războieni Cetate , an 1925, doc. 230.