În
vederea pregătirii pe cale democratică, plebiscitară a
unirii Bucovinei cu ţara, conducerea mişcării naţionale
a românilor a organizat o mare adunare politică la Cernăuţi,
în ziua de 14/27 octombrie, 1918, “în scopul de a se proclama Constituanta
şi de a alege un Consiliu Naţional, ca organ
reprezentativ al românilor bucovineni”1.
Prima hotărâre a Constituantei avea să fie “Unirea
Bucovinei cu celelalte ţări româneşti, într-un stat
naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din
Transilvania şi Ungaria”.2
Consiliul
Naţional ales de Constituantă era format din 50 de
membri. Acesta a devenit organul reprezentativ suprem al românilor ce
formau populaţia majoritară a Bucovinei. La rândul său,
acesta a desemnat un Comitet care să desfăşoare activitate
politică permanentă în conformitate cu orientările
stabilite de Consiliul Naţional. Totodată, ei trebuia să
susţină revendicările naţionale ale bucovinenilor la Conferinţa
de Pace.4 În
calitate de preşedinte al Consiliului Naţional a fost ales
marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Naţional a condus
timp de o lună destinele populaţiei din Bucovina, cu atribute de
guvern naţional, respectiv până în noiembrie 1918, când
Bucovina s-a unit cu România. Presa relata că entuziasmul maselor în
timpul desfăşurării lucrărilor Constituantei a
fost deosebit de puternic. Oameni de toate vârstele şi categoriile
sociale, veniţi din toate zonele Bucovinei erau prezenţi în
jurul Palatului Naţional din Cernăuţi. Au avut loc
impresionante manifestări cultural-patriotice.4 Declaraţia
de Unire a Bucovinei cu Regatul României, prezentată de I. Flondor,
în numele participanţilor “a fost
primită cu unanimitate şi aclamată delirant de întreaga
adunare, stând în picioare şi bătând din palme aproape zece
minute. Nu era ochi care să nu fie copleşit de lacrimi, drept
urmare a marii însufleţiri care domnea spiritele prezenţilor”.5
La
31 oct./12 noiembrie 1918 s-a întrunit în a doua şedinţă
Consiliul Naţional, cu care ocazie s-a format un guvern în frunte cu
Iancu Flondor, din care făceau parte 11 “miniştri” numiţi
secretari de stat, ce guvernau împreună cu Consiliul Naţional
de sub preşedenţia lui Dionisie Bejan. În această şedinţă
a fost decretată Legea fundamentală provizorie asupra
administrării Bucovinei prin care se precizau atribuţiile
diferitelor organisme politice. Consiliul Naţional era coniderat
autoritatea unică peste întreaga Bucovină.6
Socialistul
bucovinean George Grigorovici, în şedinţa Consiliului Naţional
Român din 13 noiembrie 1918, exprimând poziţia muncitorimii de
toate naţionalităţile, a cerut ca Bucovina să pună
la baza Constituţiei sale principiile democratice şi în primul
rând să se înfăptuiască reforma agrară. El a
solicitat, de asemenea, o reprezentare mai adecvată a clasei
muncitoare în Consiliul Naţional Român, corespunzător
ponderii sale în structura socială.7 Referindu-se
la problema fundamentală care stătea în faţa românilor de
pretutindeni, G. Grigorovici a declarat, că “Unirea trebuie să
rămână idealul pe care dacă nu-l vom împlini nu merităm
numele de români”.8
La
propunerea lui Iancu Flondor şi Ipolet Tarnovschi, printre membrii
Consiliului Naţional Român a fost şi fruntaşul socialist
G. Grigorovici, căruia i-au fost încredinţate responsabilităţi
în domeniul politicii externe. De altfel, el va face parte din delegaţia
română care a tratat cu guvernatorul Bucovinei, Contele Etzdorf,
reprezentantul Curţii imperiale de la Viena, problema autodeterminării
Bucovinei,9 în
virtutea principiilor wilsoniene.
În
ziua de 12/25 noiembrie 1918 a avut loc o nouă întrunire a
Consiliului Naţional care a reluat în dezbatere soarta Moldovei de
Sus10 şi
a hotărât convocarea pe baze plebiscitare a Congresului Bucovinei,
pentru a exercita în numele poporului dreptul la autodeterminare. Cu
acest prilej s-au făcut cunoscute membrilor Consiliului Naţional,
discuţiile separate, în spirit democratic purtate cu reprezentanţii
polonezilor, germanilor şi evreilor în legătură cu
atitudinea lor faţă de hotărârea de unire a Bucovinei cu
Regatul României. S-a
precizat că, răspunsurile exponenţilor acestor populaţii
a fost afirmative, că ei au aprobat unirea fără condiţii,
sub garanţia dezvoltării libere în domeniul învăţământului.11
Ca
şi în Basarabia, alegerile de delegaţi s-au făcut cu
respectarea principiilor democratice, ţinându-se seama de ponderea
fiecărei naţionalităţi: 74 delegaţi români, 13
delegaţi ruteni, 7 germani şi 6 polonezi. Aceştia au fost
aleşi, deci, corespunzător cu situaţia etnică a
Moldovei de Sus, la care s-au adăugat 5 deputaţi de drept.12 În
afara acestor delegaţii pe localităţi, mii de locuitori ai
Bucovinei provenind din toate categoriile sociale s-au îndreptat spre
Cernăuţi, spre a fi părtaşi la desfăşurarea
marelui eveniment istoric şi spre a întări astfel mandatul încredinţat
delegaţilor lor pentru a vota unirea pe veci a Bucovinei cu România.
Congresul
general al Bucovinei s-a întrunit la 15/28 noiembrie 1916 la Cernăuţi,
pentru a hotărî soarta acestei provincii istorice. Dionisie Bejan,
în numele Consiliului Naţional Român, a rostit cuvântarea
de deschidere, subliniind că chemarea Congresului este “a aduce la
îndeplinire dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le
nutreşte şi le păzeşte cu sfinţenie vrednică,
de un secol şi jumătate,13 anume
acela de a se reuni cu Patria mamă.
Ca
organism ce întruchipa suprema putere a ţării, învestit singur
cu putere decizională, în numele suveranităţii naţionale,
pe baza argumentelor etno-demografice, istorice şi politice, acesta a
hotărât: “Unirea necondiţionată şi pe veci a
Bucovinei - în vechile ei hotare... cu Regatul României”.14
În
procesul-verbal al Congresului general al Bucovinei, se menţionau următoarele
consideraţiuni care stăteau la baza hotărârii de unire cu
România:
1)
“La fundarea Principatelor Române, Bucovina care cuprinde vechile
ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut
pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;
2)
În cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul
scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi,
Putna şi Suceviţa precum şi multe alte urme şi
amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
3)
În 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul
Moldovei cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;
4)
144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri
străine, care îi nesocotea drepturile
naţionale”.15
În
acelaşi document se menţiona că “bucovinenii n-au pierdut
nădejdea în ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi
suferinţă”,16 că
“moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe
nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui
Ştefan.17 Participanţii
la congres declarau că românii din Bucovina “au nutrit vecinic
credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când
se vor uni toate ţările româneşti într-un singur stat naţional
unitar”.18 Delegaţii
muncitorimii bucovinene şi-au adus o contribuţie substanţială
la adoptarea hotărârilor isotrice, de unire a Bucovinei cu România,
în cadrul Congresului general al Bucovinei.
Luând
cuvântul în cadrul dezbaterilor, numeroşi delegaţi români
şi ai naţionalităţilor au motivat cu demnitate hotărârea
istorică pe care au adoptat-o de unire a Bucovinei cu România.
Astfel, profesorul I. Nistor, unul dintre neobosiţii militanţi
pentru cauza naţională, în cuvântarea sa a evocat luptele
seculare ale românilor pentru unire, argumentele istorice şi
etno-demografice care au stat la baza hotărârilor Congresului.19 La
rândul său Stanislav Kwiatkowski, reprezentantul polonezilor, salutând
“Ziua sfântă a renaşterii României unite”20,
recunoştea “drepturile băştinaşe ale poporului român
asupra Bucovinei”21.
El considera că momentul “unirii Bucovinei cu glorioasa sa mamă”22,
era un veritabil moment istoric mult aşteptat de către toţi
locuitorii acestei provincii.
Congresul
general al Bucovinei aducea, în aceeaşi zi, la cunoştinţa
puterilor Antantei, prin telegrame adresate reprezentanţilor
acesteia acreditaţi în România (la Iaşi), faptul că “în
virtutea drepturilor popoarelor de a-şi hotărî singure soarta a
votat în unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile ei hotare..., la
Regatul României”.23 Totodată,
se exprimau mulţumirile
cele mai călduroase pentru dragostea cu care a fost îmbrăţişată,
de diplomaţii Antantei, “cauza noastră dreaptă
(a bucovinenilor, n.ns.) în vremile de cea mai grea cumpănă
şi în clipele hotărâtoare pentru viaţa noastră naţională”.
După
cum am relevat, această hotărâre istorică a obţinut
şi adeziunea polonezilor
şi germanilor din Bucovina prin votul reprezentanţilor lor,
participanţi la Congres. În acest timp, legătura permanentă
între mişcarea pentru unitate naţională din Bucovina
şi cea din Transilvania şi România a fost realizată şi
prin emisari. Astfel, o delegaţie, în frunte cu Iancu Flondor, a
fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 15/18 noiembrie 1918,
după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinci, pentru a înmâna
regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.
Delegaţia
Bucovinei a sosit la Iaşi în ziua în care regele Ferdinand,
guvernul, celelalte autorităţi ale statului se pregăteau
să plece la Bucureşti, după un refugiu impus de ocuparea
temporară a 2/3 din teritoriul ţării, inclusiv a capitalei
de către armatele invadatoare germano-austro-ungare. De aceea ea s-a
alăturat autorităţilor şi a mers la Bucureşti,
unde a participat la festivităţile consacrate revenirii
triumfale a acestora în Capitala ţării întregite.
Prof.
univ. dr. doc. Constantin MARINESCU
Note
1.
România în anii primului război mondial, vol. 2, p. 619.
2.
Ibidem.
3.
Ibidem.
4.
Ibidem.
5.
Ibidem.
6.
Unirea Bucovinei cu România 28 noiembrie 1918, Studii şi
documente, Bucureşti, 1928, p. 113-114.
7.
Augutin Deac, op. cit.,p. 99.
8.
Ion, Nistor, Unirea Bucovinei, 18 noiembrie 1918, Studii şi
documente, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, p. 80.
9.
Ibidem, p. 99.
10.
Mărturii, 1918 la români, vol. II, p. 1226-1227.
11.
România în anii primului război mondial, vol. 2, p. 620.
12.
Probleme fundamentale ale istoriei României, p. 92.
13.
Mărturii, 1918 la români, vol. II, p. 1226-1227.
14.
Microfilme Austria, rola 119, c. 171; Haus Hof-und Stâatsarchiv, Wien,
Politisches Archiv I, K. 1057.
15.
Arhivele Statului Bucureşti, fond, Casa Regală, dos. 56/1918, f.
6-8
16.
Ibidem.
17.
Ibidem.
18.
Ibidem.
19.
Ibidem.
20.
I. Nistor, Unirea Bucovinei cu România: 28 noiembrie 1918, Studiu
şi documente, p. 65.
21.
Ibidem.
22.
Ibidem.
23.
Mărturii, 1918 la români, vol. II, p. 1226-1227.
24. Ibidem.
|
|