Au trecut 59 de ani, aşa cum ai pocni din degete. Dar, odată cu trecerea zilelor, dorul meu de România devine mai copleşitor.

În anul 1950, prin a doua lună a verii, în trenul internaţional Beijing-Moscova forfotea un colectiv plin de vitalitatea tinereţii – delegaţia studenţilor din China. Studenţii se îndreptau spre Praga pentru a lua parte la prima reuniune internaţională la care participa tineretul chinez după proclamarea Noii Chine – Al Doilea Congres al Studenţilor din Întreaga Lume. Membrii delegaţiei proveneau din universităţile şi organizaţiile de tineret şi studenţi din principalele provincii şi municipii ale ţării. Printre aceştia se aflau preşedintele Asociaţiei Studenţilor Conservatorului Central din Tianjin, cel care va deveni ulterior secretarul organizaţiei de partid a Federaţiei Oamenilor de Literatură şi Artă, rectorul Conservatorului Central, reputatul compozitor Wu Zuqiang; studentul Universităţii Beijing, cel care va deveni ulterior profesor la Facultatea de Limbă şi Literatură Chineză a Universităţii Beijing, specialistul în literaturi comparate Yue Daiyun; reprezentantul permanent al Federaţiei Naţionale a Tineretului Democrat din China la Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Wu Xueqian, care va deveni ulterior membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Chinez, vice-premier al Guvernului, vice-preşedinte al Comitetului Permanent al Adunării Populare Naţionale a Republicii Populare Chineze. Eu reprezentam studenţimea din Shanghai; pe vremea aceea funcţionam ca preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Universităţii L’Aurore.

În tren mai era o delegaţie care reprezenta studenţimea din Vietnamul ce lupta împotriva dominaţiei coloniale franceze, pentru independenţa naţională şi libertate. Mai toţi studenţii vietnamezi înţelegeau şi vorbeau curent franceza. Eu, ca studentă în anul trei al Institutului de Medicină al Universităţii L’Aurore, universitate patronată de Congregaţia Catolică Franceză, vorbeam de asemenea limba franceză. Pe parcursul călătoriei care a durat zece zile ce se scurgeau domol, am devenit principalul intermediar al comunicării între delegaţiile studenţilor chinezi şi vietnamezi.

Dar, cum spune zicala, ceea ce vorbitorului nici nu-i trece prin minte, ascultătorului îi dă idei. Discuţiile mele în limba franceză cu colegii vietnamezi au atras atenţia ambasadorului Wang Youping, unul din primii diplomaţi ai Chinei Noi, care călătorea în acelaşi tren. De fapt, Wang Youping fusese unul dintre comandanţii superiori ai Armatei de Eliberare a Poporului Chinez, care participaseră la Marşul cel Lung de 25.000 de li. După proclamarea Noii Chine, el a primit misiunea să-şi lepede armura şi să se transfere în  administraţia de stat, să intre în rândurile celor ce se dedicau muncii diplomatice. În acea vreme, el conducea un grup de funcţionari îndreptându-se spre una din primele ţări din Europa Răsăriteană care  stabiliseră relaţii diplomatice cu ţara noastră – România, spre a-şi asuma misiunea de ambasador. Pe când trenul se apropia de Moscova, el m-a invitat în compartimentul lui şi s-a angajat într-o discuţie foarte serioasă cu mine. Aflând că încă înainte de eliberare făceam parte din organizaţia ilegală de partid şi că după eliberare participasem la activitatea unităţilor ce acordau asistenţă medicală armatei, obţinând chiar o diplomă de merit clasa I, noul ambasador, care se apropia de 40 de ani şi vorbea într-un pronunţat dialect provincial Shandong, mi-a spus pe loc: ,, Patria noastră de abia s-a eliberat, diplomaţia este pentru noi o nouă linie a frontului, iar lipsa funcţionarilor cunoscători de limbi străine este gravă. În România se foloseşte curent limba franceză, se vorbeşte că limba română şi limba franceză sunt foarte apropiate. Tu ştii franceza, eşti o persoană inteligentă, vioaie, aşa că, nici una nici două, schimbă-ţi profesia, apucă-te de diplomaţie!”

În ziua de 23 august 1950, cel de Al doilea Congres Mondial al Studenţilor şi-a încheiat lucrările cu succes. Din ţară a venit o telegramă prin care se indica faptul că eu nu mai trebuie să mă întorc în ţară, ci să mă deplasez direct la Ambasada noastră din România unde voi lucra. Aşa se face că, însufleţită de o mare poftă de a munci, ca şi de aşteptările faţă de viaţa în străinătate, ducând în mână o valijoară de piele în care se aflau doar câteva veştminte de vară, am luat trenul din Praga şi m-am îndreptat spre Bucureşti. Deveneam astfel un tânăr membru al primei generaţii de funcţionari diplomatici ai Chinei Noi. 

Potrivit aranjamentelor din Ambasadă, eu şi alţi trei tineri funcţionari pe de o parte lucram, iar pe de altă parte studiam intens limba română. Dascălul era o funcţionară pe care Ministerul Afacerilor Externe al României o desemnase special să ne ajute în muncă la Ambasadă. Profesoara, care împlinise doar 30 de ani, în afară de limba maternă mai ştia limba rusă şi limba franceză. Ambiţia mea de a învăţa era foarte mare, iar condiţiile de studiu – excelente. În Ambasada noastră mai lucrau încă vreo 7-8 români: secretar, şoferi, femeie de serviciu, spălătoreasă, supraveghetoare de copii, grădinar etc. În timpul ce-mi rămânea după muncă, îmi plăcea să sporovăiesc cu ei, luându-i şi pe ei drept dascăli de limba română. După ce am ajuns să-mi însuşesc regulile fundamentale ale gramaticii limbii române, manualul meu de limba română a devenit ,,Scânteia”, organul de presă al Partidului Comunist Român. În fiecare zi traduceam ştirile importante publicate în ziar, atât pentru a învăţa, cât şi pentru a furniza noutăţi conducerii Ambasadei. Dintre funcţionarii diplomatici din prima serie, numiţi în posturi în ţările Europei Centrale şi de Est, eu am fost aceea care mi-am însuşit cel mai repede limba ţării de reşedinţă; pentru aceasta, Ministerul nostru al Afacerilor Externe m-a evidenţiat într-un comunicat şi mi-a acordat un premiu.

Nu trecuse nici o jumătate de an de când învăţam limba română, când Ambasada a organizat o gală de filme. Răspunsese invitaţiei de a lua parte la gală cel mai înalt demnitar al României de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ambasadorul a hotărât ca înainte de proiectarea filmului, să fie prezentată pe scurt în limba română acţiunea acestuia. Prezentarea concisă a fost tradusă de profesoara noastră, urmând ca eu să o rostesc în limba română. Atunci când mi s-a încredinţat această sarcină eram pe cât de bucuroasă, pe atât de tensionată: am consumat o grămadă de timp spre a recita textul, o dată şi încă o dată. La încheierea recepţiei, am constatat că tovarăşii români prezenţi au fost de-a dreptul uimiţi de pronunţia mea românească fără cusur şi de cursivitatea lecturii. Gheorghiu-Dej s-a arătat foarte bucuros şi, luându-mă de mână, mi-a spus ca unei persoane apropiate: ,,Pronunţi româneşte  întocmai ca o româncă.” Auzind această laudă, pe dată m-a covârşit o emoţie căreia nu-i puteam da expresie.

În Ambasadă lucram în biroul de studii: principala mea răspundere era să redactez studii despre evoluţiile şi stările de lucruri din ţara de reşedinţă. În acelaşi timp, mai aveam o misiune, aceea de a servi drept interpret ambasadorului şi celorlalţi funcţionari superiori ai Ambasadei: la început serveam ca interpret de limba franceză, iar mai apoi ca interpret de limba română. Dacă alţi tovarăşi din Ambasadă, ca de pildă doamnele angajate în contacte sociale, cei ce mergeau la spital pentru consultaţii sau cei ce ieşeau la cumpărături etc.etc., aveau nevoie de traducere în limba română, eu eram încântată să le dau o mână de ajutor. De fapt, am învăţat limba română cu totul şi cu totul prin practica zilnică.

Am lucrat la Ambasadă trei ani; în toamna anului 1953 am primit ordinul de a mă înapoia în ţară. Întoarsă în Ministerul Afacerilor Externe, am fost repartizată în Direcţia URSS-Ţările Est-Europene, încredinţându-mi-se sarcina de a mă ocupa de relaţiile cu România. În acelaşi timp, serveam drept interpret de limba română şi uneori şi de limba franceză conducerii Ministerului Afacerilor Externe, ca şi premierului Zhou Enlai şi altor membri ai Conducerii Centrale. În acea vreme, după stabilirea relaţiilor diplomatice între China şi România, relaţiile dintre cele două ţări erau foarte strânse, erau foarte frecvente schimburile de delegaţii, iar eu însămi eram extrem de ocupată.

La 1 octombrie 1954, întreaga ţară era în sărbătoare — se împlineau cinci ani de la proclamarea Republicii Populare Chineze. Dintre oaspeţii străini care veniseră să prezinte felicitări, cel mai important era o înaltă personalitate sosită din România, la invitaţia specială a preşedintelui Mao Zedong – preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale a României, dr. Petru Groza. Şeful statutului român fusese un mare capitalist, un mare moşier foarte bogat. De foarte devreme el îşi trădase propria clasă, devenind un simpatizant şi un adept al Partidului Comunist Român. El se bucura de respectul românilor şi se dovedise un fervent patriot. În cursul vizitei în China, la rugămintea preşedintelui Mao Zedong el s-a întâlnit în marile oraşe – Beijing, Shanghai, Nanjing, Hangzhou, Guangzhou şi altele cu reprezentanţii partidelor democrate şi ai cercurilor de industriaşi şi comercianţi. Prezentându-se în diverse ipostaze ale vieţii sale, într-un spirit internaţionalist el şi-a adus o contribuţie la declanşarea mobilizării ideologice din ajunul transformării socialiste a industriei şi comerţului din ţara noastră. Dr. Petru Groza dispunea de o cultură vastă, avea o bogată experienţă de viaţă, vorbea cu vioiciune, interesant şi nu arareori cu mult humor. Vorbind despre modificarea gândirii sale el a spus: ,,Am trecut prin două războaie mondiale şi prin două revoluţii. I-am studiat pe Hitler şi pe Musolini; dar l-am studiat şi pe Karl Marx. Concluzia mea este următoarea: Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie este un punct de cotitură în dezvoltarea societăţii omeneşti. Orice puşti sau tunuri, gloanţe sau obuze nu pot opri acest proces. Conform acestei concluzii, eu mi-am corectat paşii şi m-am angajat pe noua cale ce se deschidea în faţa poporului ţării mele.” Participanţii la întâlniri ascultau, atenţi şi concentraţi, expunerile şi îl răsplăteau necontenit cu aplauze entuziaste. Şansa de a-i servi drept interpretă mi-a oferit o plăcută desfătare spirituală şi un prilej de a învăţa greu de obţinut. Aceasta a devenit împrejurarea cea mai memorabilă din întreaga mea viaţă.

Întors în patrie, dr. Petru Groza şi-a înmănuncheat impresiile culese în cursul vizitei în China într-o carte întitulată ,,În ţara celor şase sute de milioane”. În această carte, el dă o înaltă apreciere măreţei semnificaţii a triumfului revoluţiei chineze şi uriaşelor succese obţinute în transformarea şi construcţia socialiste; a elogiat cu căldură fizionomia spirituală a poporului chinez respectiv dârzenia şi stăruinţa, cumpătarea, hărnicia şi curajul proprii acesteia; a dat expresie unei sincere prietenii faţă de China, Partidul Comunist Chinez şi poporul chinez. Spre sfârşitul acestei cărţi, dr. Petru Groza aminteşte şi de mine. El scrie: ,, Micuţa Ding, sau Tincuţa – cum am botezat-o noi pe româneşte — ne-a însoţit aproape tot drumul. Ea n-a avut deloc o sarcină uşoară, fiind interpretul nostru permanent, în toate întâlnirile şi conversaţiile, începând cu acelea cu conducătorii Chinei Noi. Aş putea spune că este cea mai simpatică traducătoare din câte am cunoscut vreodată, că temperamentul foarte vioi şi inteligenţa ei ascuţită o ajută să-şi îndeplinească cu multă măiestrie această funcţie.”

În Ministerul Afacerilor Externe lucrasem trei ani şi ceva, când în viaţa mea a intervenit o nouă cotitură importantă. În luna decembrie a anului 1955, în cursul primirii directorului Wu Lengxi şi a celorlalţi conducători ai Agenţiei China Nouă, Mao Zedong a arătat că Agenţia China Nouă ,, trebuie să cunoască o mare dezvoltare, astfel ca cât mai degrabă să ajungă să-şi trimită proprii corespondenţi în diferitele puncte ale lumii, să emită propriile ştiri. Să ne ocupăm de întreaga planetă, fie ca lumea întreagă să ne audă glasul ”. În consecinţă, Agenţia China Nouă a elaborat un program de transformare a ei într-o agenţie de ştiri mondială cu o structură contemporană. Potrivit acestuia, s-a hotărât să fie selectaţi din instituţiile centrale, provinciale şi municipale un număr de activişti adecvaţi condiţiilor care să fie transferaţi spre a lucra în Agenţia China Nouă. În decembrie 1956, motivată de un profund interes pentru munca de jurnalist am trecut de pe frontul Ministerului Afacerilor Externe pe frontul mass-mediilor internaţionale. S-a schimbat linia frontului, însă nu s-au schimbat relaţiile mele cu România.

Din 1975 până în 1980 şi apoi din 1982 până în 1984, de două ori am fost detaşată în România unde am funcţionat ca prim-corespondent al Filialei Bucureşti a Agenţiei China Nouă. România promova o politică externă independentă de sine stătătoare, era ţara care, din regiunea URSS şi ţărilor est-europene, întreţinea în mod consecvent cu China relaţii extrem de prieteneşti. Această situaţie era extraordinar de favorabilă muncii Filialei noastre. Mai toate solicitările Filialei noastre de a obţine interview-uri erau satisfăcute. În afară de corespondenţele privind evoluţiile zilnice, eu şi colegii mei realizam foarte multe studii şi anchete speciale profund documentate, am redactat o serie de lucrări ce au fost mult apreciate de cei din ţară. Materialul intitulat ,,Cum sunt pregătite, promovate şi selectate cadrele în România” a fost foarte larg preluat de ziarele centrale şi locale. Materialul ,,Sistemul contractării muncii de cercetare ştiinţifică şi tehnologică şi contabilizarea acesteia în România”, care prezenta asocierea cercetării ştiinţifice şi tehnologice cu producţia şi modalităţile de auto-gestionare a unităţilor de cercetare, a stârnit interesul departamentelor de cercetare ştiinţifică din ţară. În ultima vreme a deceniului anilor ’70,  în ţara noastră începuse să se experimenteze pieţele agricole. Atunci, noi am redactat un material în care prezentam metodele şi experienţa României, care de mulţi ani practica piaţa agricolă, practică ce concentra într-un tot producătorii de stat, colectivi şi individuali. Primul secretar al Comitetului provinciei Liaoning, Ren Zhongyi, aflat în vizită în România mi-a spus că materialul respectiv a fost foarte instructiv pentru el şi m-a rugat să-i prezint subiectul în amănunţime. După aceea, şi el personal s-a documentat şi mai profund asupra subiectului în România. Ulterior, municipiul Shenyang, inspirându-se din practica românească, a înfiinţat pieţe agricole şi tot acolo, la faţa locului, a fost convocată o conferinţă naţională pe această temă.

Materialul redactat de noi, ,,Cenaclul care înfierbântă tineretul României”, a prezentat Cenaclul Flacăra, o formaţiune artistică de amatori care era profund îndrăgită de masele largi de tineri din România. Acesta era o sursă de inspiraţie pentru ţara noastră privind modalitatea în care, folosindu-se forme vioaie, pline de vitalitate, se desfăşura educaţia tineretului în conformitate cu tradiţiile patriotice şi revoluţionare. Hu Qiaomu, care în acea vreme îndeplinea funcţia de membru al Secretariatului Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez a formulat următoarea rezoluţie: Cenaclul Flacăra ,,are lucruri din care merită foarte mult să învăţăm”. În 1984,după ce mă întorsesem în ţară, revista ,,Liaowang”,editată de Agenţia China Nouă,  m-a invitat să mai scriu un material despre Cenaclul Flacăra. După ce am redactat materialul, l-am rugat pe fostul director al Agenţiei China Nouă, Zhu Muzhi, care pe atunci funcţiona ca ministru al Culturii, să-şi spună părerile. Rezoluţia pe care a aşternut-o pe material suna: ,,Este scris foarte bine, nu am observaţii; doresc însă să te gândeşti, dacă în China am iniţia o astfel de mişcare, care ar fi problemele, ce condiţii ar trebui întrunite; te rog să formulezi propuneri”. Pe baza rezoluţiei tovarăşului Zhu Muzhi, mă gândeam să realizez un punct experimental; ca urmare, am făcut vizite responsabililor organizaţiei de tineret din Universitatea Beijing, le-am prezentat acestora modalităţile concrete de lucru ale Cenaclului Flacăra şi le-am arătat fotografii făcute la spectacolele acestuia. Ei s-au arătat foarte interesaţi şi au hotărât ca, inspirându-se din metodele Cenaclului Flacăra, să organizeze, cu prilejul Sărbătorii Tineretului – 4 Mai, un concert muzical având trăsături specifice chinezeşti. Ei m-au invitat să-i asist în calitate de consilier. În ziua spectacolului, mai mult de jumătate din numărul studenţilor Universităţii Beijing (cca 7000 de persoane) s-au adunat în mod spontan în Piaţa 4 Mai din incinta universităţii să-l vadă, într-o stare de spirit înălţătoare şi într-o ordine desăvârşită. Efectele spectacolului au depăşit aşteptările oamenilor.

În concluziile redactate, după încheierea spectacolului, de Comitetul Universităţii Beijing al Uniunii Tineretului Comunist Chinez, se aprecia:  „De mulţi ani încoace, în Universitatea Beijing nu s-a mai văzut o adunare de masse de o asemenea amploare, care să se desfăşoare într-atâta entuziam şi într-atâtea emoţii, într-un spirit atât de înflăcărat. Spectacolul a dovedit, deopotrivă, că are un efect mobilizator mult mai puternic şi mult mai limpede decât spectacolele artistice obişnuite şi că are o forţă artistică de a impresiona mult mai capabilă să atingă corzile sufletului omenesc decât munca de educaţie ideologică. În străfundurile sufletelor studenţilor, care ovaţionau şi aplaudau spectacolul, simţămintele de dragoste fierbinte faţă de Partid şi faţă de Patria socialistă urmau în mod firesc zborul melodiilor încărcate cu rezonanţe ale idealurilor lor: simţirea ajunsese într-o stare sublimă....Comitetul, în unanimitate, consideră că în viitor trebuie organizate mai multe asemenea activităţi şi se gândeşte să înfiinţeze o formaţiune specială pentru aceste spectacole.”  

Alte materiale, pe care eu şi colegii mei le-am scris împreună, ca de pildă ,,Măsurile prin care România accelerează construcţia de locuinţe”, ,,Metodele prin care România dezvoltă turismul”, ,,A înfiinţa întreprinderi mixte cu ţările occidentale este o metodă acceptabilă – metodele şi experienţa României” au fost, de asemenea, bine apreciate de unităţile de resort.

Desfăşurarea unei intense activităţi în afara Filialei, statornicirea de prietenii, cât mai ample şi cât mai profunde, reprezintă condiţii importante pentru un jurnalist de a obţine informaţii şi a evalua tendinţele, ca şi pentru documentare şi studiu. Printre corespondenţii de presă din România, eram considerată unul dintre cei mai activi şi, de asemenea, unul dintre cei ce cunoşteau cei mai mulţi conducători ai României.

În ianuarie 1984, în România se înstăpânise o iarnă friguroasă, totul fiind înveşmântat într-un alb argintiu. Îmi încheiam pentru a treia oară activitatea în România. În preajma părăsirii Bucureştilor şi înapoierii în patrie, am hotărât ca împreună cu colegul meu Zheng Jian ( din nefericire, el a părăsit această lume de mulţi ani ) să ne deplasăm în zona de vest a României, să o vizităm pe doamna Groza, soţia reputatului om politic al României, acum decedat, dr. Petru Groza. Fiica dr. Petru Groza, pentru o vreme adjunct al ministrului Afacerilor Externe, Mia Groza era o veche prietenă de-a mea; pentru această împrejurare ea a făcut toate pregătirile necesare. Bătrâna doamnă, care ajunsese la venerabila vârstă de 90 de ani, locuia din totdeauna în vechea reşedinţă a dr.Petru Groza, din micul orăşel liniştit Deva. Vechea reşedinţă era o mică vilă cu un etaj, pe cât de veche pe atât de elegantă. De cum am păşit înăuntru pe poarta mare, fiul dr.Petru Groza, ambasadorul României în Austria, care tocmai se afla în concediu în România, Octavian Groza, ne-a ieşit în întâmpinare ne-a strâns cu căldură mâinile şi ne-a îmbrăţişat. Venerabila doamnă care ne aştepta în salon, văzându-ne a schiţat pe obrazu-i, pe care transpărea bunătatea interioară, un zâmbet de încântare. Ea ne-a strâns mâinile cu vigoare şi a început să discute cu noi ca între persoane apropiate, întrebându-mă de munca mea, de familia mea şi de situaţia de la noi din ţară.

După ce am servit un dejun îmbelşugat, constând din mâncăruri autentic româneşti, Octavian ne-a însoţit să vizităm vechea reşedinţă. În biblioteca dr. Petru Groza erau expuse fotografiile pe care conducătorul român le făcuse împreună cu reputaţi oameni politici ai vremii ca Tito, Mikoian, Churchill. Dintre acestea una atrăgea în mod deosebit atenţia privitorilor: era fotografia ce-i reprezenta pe dr. Petru Groza care, împreună cu preşedintele Mao Zedong, la 1 octombrie 1954, de pe tribuna Porţii Liniştii Cereşti – Tiananmen treceau în revistă parada militară şi demonstraţia prilejuite de Ziua Naţională. Eu, care serveam drept interpretă, mă aflam exact între cele două personalităţi. La a 50-a aniversare a proclamării Republicii Populare Chineze, Ministerul nostru al Afacerilor Externe a editat un imens album intitulat ,,50 de ani de relaţii externe ale Chinei Noi”, în care a fost inclusă şi această fotografie ce avea o semnificaţie istorică.

,,Tincuţa”, numele pe care mi l-a dat dr. Petru Groza, este diminutivul alintător al numelui românesc,,Tinca”. În cei zece ani în care am lucrat succesiv în România, prietenii români, fie că erau cadre de conducere, fie că erau oameni obişnuiţi, de vreme ce erau familiarizaţi cu mine de cum mă vedeau mă chemau pe numele ,,Tincuţa”. Nu puţini tovarăşi chinezi, care lucraseră  cu mine în România şi îmi erau cunoscuţi mai apropiaţi, au început şi ei mai apoi să mă numească ,,Tincuţa”. S-ar putea spune că acest nume a devenit şi el un mic, mic simbol al prieteniei sino-române.

După ce m-am întors în patrie în februarie 1984, am colaborat cu tovarăşul Zheng Jian şi am adunat laolaltă într-o broşură corespondenţele despre România redactate de corespondenţii Agenţiei China Nouă acreditaţi în România ca şi de câţiva tovarăşi care au făcut scurte vizite în România şi i-am dat titlul de ,,România de astăzi”; broşura a fost editată în luna iunie a aceluiaşi an de către Agenţia China Nouă. Ion Popescu-Puţuri, directorul Institutului de Ştiinţe Istorice şi Social-Politice, preşedinte al Asociaţiei de Prietenie România-China, şi Chen Shuliang, fost ambasador al Chinei în România, vice-preşedinte al Asociaţiei de Prietenie China-România, au scris fiecare câte o prefaţă pentru această broşură. În prefaţă, Popescu-Puţuri a scris: ,,În ceea ce priveşte întărirea relaţiilor de prietenie trainică româno-chineze, Partidele noastre au încredinţat un rol important presei. Ziariştii sunt acele punţi pe care se promovează cunoaşterea reciprocă, pe care se fac cunoscute realizările istorice pe care cele două popoare le obţin în toate domeniile construcţiei socialiste”. Chen Shuliang în prefaţa sa a scris: ,,Viaţa reală în România este extrem de bogată şi diversă. Această broşură nu este decât o culegere selectivă de tablouri schiţate în fugă; ceea ce apare în faţa cititorilor nu sunt desigur decât unele imagini ale acestei bogate şi diverse vieţi. Însă ele oglindesc din diverse unghiuri, în mod concret şi expresiv, fizionomia acestei ţări socialiste independente şi care se înnoieşte prin ea însăşi. Editarea acestei culegeri are o dublă semnificaţie: ea reprezintă un omagiu adus sărbătoririi celei de a 40 aniversări a eliberării României surori şi, în acelaşi timp, astăzi când ţara noastră grăbeşte paşii celor patru contemporanizări, aşa cum se spune în antica poezie “cu piatra de pe alţi munţi, se pot şlefui nestemate” , cititorii noştri pot găsi în broşură unele surse de inspiraţie.”

În acest an se împlinesc 60 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi România. Vechii mei prieteni români, Romulus Budura şi Anna Budura mi-au făcut o propunere, solicitându-mă să aştern pe hârtie povestea legăturilor ce mi-au fost ursite cu România. Eu mă cunosc cu soţii Budura de aproape 60 de ani, pot spune că-mi sunt prieteni adevăraţi pe care nu-i voi uita până la sfârşitul vieţii. Numele lor în limba chineză sunt Luo Ming şi Sa Anna. Ei au sosit în China în 1950, în prima serie de studenţi români veniţi în China la studii. Rezultatele lor la învăţătură s-au situat printre cele excelente; ei se distingeau dintre studenţii străini veniţi în acei ani în China, să studieze limba chineză, din URSS şi ţările est-europene. După ce au absolvit cursurile universitare, ei au lucrat multă vreme în China, devenind reputaţi sinologi, remarcabili diplomaţi, prieteni sinceri ai poporului chinez. Ei şi-au adus o mare contribuţie la cunoaşterea reciprocă, prietenia şi colaborarea dintre China şi România, dintre popoarele chinez şi român. Urmaşii lor au preluat ştafeta şi continuă să militeze pentru întărirea prieteniei dintre cele două popoare.

Soţii Luo-Budura învăţând limba chineză şi-au legat destinul de China. Eu, în schimb, învăţând limba română mi-am legat destinul de România. Seducţia limbii desigur este uriaşă, dar în spatele limbii se afla o seducţie şi mai uriaşă – aceea a sentimentelor de prietenie dintre popoarele chinez şi român. De fiecare dată când îmi vin în minte toate acestea, sufletul îmi este cuprins de o emoţie copleşitoare.       

       TINCUŢA

       prof. DING YONGNING - China