Basarabia, anexată de Rusia în 1812, ca urmare a unui război contra Turcilor şi fără ca Moldavia autonomă să fi avut datoria de a plăti dezastrul suzeranilor ei, poartă încă numele dinastiei valahe a Basarabilor, al căror nume acoperea altădată numai partea inferioară a acestei provincii, de-a lungul malului stâng al Dunării inferioare, teritoriu care le aparţinea din al XIV-lea secol. Această noţiune preliminară exclude toată vechea dominaţie străină asupra fâşiei de teritoriu care se întinde între Prut la Apus, Nistru la Răsărit şi la Sud cu gurile dunărene.

În ce priveşte interiorul viitoarei Basarabii, partea meridională, destul de puţin productivă, acoperită în mare parte de lacuri, servea de trecere hoardelor scitice, mai târziu triburilor altaice (bulgăreşti) sau finougrice (maghiare) care s-au stabilit acolo pentru câtăva vreme, înainte de a găsi o patrie mai înfloritoare şi mai bogată.

Deasupra acestei prelungiri a stepei ruseşti, întinsele câmpii nu prezentau decât rar păduri mici; cursuri de apă de mic debit le traversau, şi nicăieri până la marginea râului care formează graniţa orientală a ţării, nu se constată în documente, aglomerări mai importante de populaţie. Cât despre punctele unde au fost concentrări omeneşti, trebuie să admitem că locuitorii nu erau deosebiţi de ţăranii români care locuiau Moldova între Prut şi Carpaţi.

La începutul sec. al XIV-lea încep să apară însemnări istorice. În 1330 un guvernator tătar se găsea la Maurokastron, pe care românii o numeau deja Cetatea Albă. Sf. Ion, negustor din Trebizonda, a suferit acolo martiragiul. Viaţa sa, povestită la aceeaşi epocă constată, de asemenea, şi prezenţa unei populaţii jidoveşti, şi fără îndoială grecii erau de asemenea foarte numeroşi.

Pe la mijlocul acestui secol al XIV-lea, corăbii veneţiene acostară aici ca să-şi procure grâul adus din regiunile interioare. Un lung conflict izbucneşte între cele două republici italiene, pentru posesiunea acestui punct de sprijin de unde influenţa lor economică putea să radieze pe teritoriul la nord de fluviu.

Când viitoarea Dobroge, vechea Scytie Minoră, intră sub dominaţia unui Şef balcanic cu nume românesc, deşi, având legături cu prinţii care-şi împărţeau imperiul bulgar, Dobrotici, acest potentat care a transmis puterea fiului său Ivanco, de apariţiune foarte trecătoare, intră în conflict cu Genovezii pentru aceeaşi posesiune a gurilor Dunării, înainte de sfârşitul secolului al XIV-lea.

Aceştia rămăseseră totuşi în cele două centre ale ţării, la Cetatea Albă, ca şi la Licostomo-Chilia, nu fără oarecare dependenţă politică faţă de prinţul tătar al stepei, dincolo mult un episcop, păzitor al mormântului Sf. Ion Martirul, peste anul 1400.

O civilizaţie foarte importanţă, justiţie, bizantină şi jumătate italiană, cu o foarte puternică nuanţă de Levant, s-a dezvoltat aici: se găseau consuli, soldaţi genovezi, negustori de diferite naţionalităţi: greci, ovrei, armeni şi chiar, la Moncastro – Cetatea Albă, pe care grecii o numeau şi Asprokastron, un episcop, păzitor al mormântului Sf. Ion Martirul.

Când, în munţii Ţării Româneşti, la Argeş, o dinastie reuşi să strângă fragmentele, care duseseră până atunci o viaţă liberă, ale organizaţiei politice române şi când acest Principat „a toată Ţara Românească” se întinse curând până pe malul stâng al Dunării, înglobând portul Brăila, foarte frecventat, şi împrumutând Vicinei, aşezată pe malul drept al Dunării, în Dobrogea actuală, primul său episcop canonic – ceea ce presupune cel puţin o influenţă politică a Ţării Româneşti asupra acestor regiuni a vechii Scytii Minore – Chilia a fost supusă şi ea acestui regim.

O menţiune, în cronicile ruseşti ale Lituaniei din secolul al XIV-lea vorbeşte de un prinţ Iurg Coriatovici, aparţinând dinastiilor rutene, pe care Moldovenii l-au chemat ca să ocupe, pentru puţină vreme tronul principatului lor fundat cu zece ani înainte de un emigrat al comitatului unguresc de Maramureş, Bogdan.

Acest cneaz ar fi avut sub ordinele sale toată ţara până la malurile Nistrului, deoarece ar fi avut un conflict cu Tătarii, care încetaseră să mai fie stăpâni acestor ţinuturi din chiar vecinătatea fluviului. Nu s-a găsit însă niciodată originalul documentului conţinând o donaţie în legătură cu acest eveniment. Avem a face cu un grosolan falsificat.

Acest mitropolit îşi făcu intrarea în Suceava, capitala Ţărei, cu un mic număr de soldaţi şi tot acolo a fost fixat locul de aşezare al supremei autorităţi ecleziastice. Călătorii ruşi, ale căror scurte însemnări privind calea urmată de ei – însemnări traduse şi publicate de d-na Hitrovo – arată că pe atunci, Cetatea Albă continua să fie debuşeul către Marea Neagră a regiunilor din interior, de o parte şi de alta a Nistrului; dar ele vădesc, de altă parte, că oraşul nu întreţinea nici o legătură politică cu aceste teritorii podolene care căzuseră din mâinile marelui prinţ al Kievului în ale regelui lituan al Poloniei.

Un călător francez, Guillebert de Lannoy, care a trecut prin teritoriul dintre Prut şi Nistru pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, ajungând până la „Bellegrade” – Bialogradul Polonezilor – această Cetate Albă, a aflat pe reprezentanţii regelui vecin, aliat al numitului prinţ moldovean, lucrând ca să fortifice această cetate importantă care era destinată să reziste vreme de trei sferturi de veac a repetatelor atacuri ale turcilor.

Planurile lui Sigismund, împărat şi rege al Ungariei, privind o parte a Moldovei, şi tratatul încheiat de acest prinţ cu regele Poloniei pentru împărţirea întregului teritoriu moldovenesc n-au avut nicio urmare practică. Alexandru şi-a păstrat numai Cetatea Albă – silit să părăsească pentru moment Chilia vecinului său muntean – dar a început, zidind mănăstirea Căpriana, dincolo de Prut, marea operă de colonizare care a dat acestei părţi orientale a Statelor sale o populaţie mai numeroasă şi a deschis calea unei civilizaţii superioare celor dintâi începuturi ale vieţii patriarhale.

Cetatea Albă îi aparţinea, de asemenea, şi un document veneţian din 1435 menţionează pe „călugărul” care comanda în această ultimă fortăreaţă pe care Polonii mai nădăjduiau încă să o poată alipi teritoriului lor. Această nădejde fu mai înrădăcinată în momentul când urmaşul lui Ştefan, nepotul său, tânărul Alexandru, stăpânea această Moldovă de Sud-Est, supt tutela rudelor sale polone şi a nobililor care aparţineau partidului puternicului rege vecin. Acestea se petreceau în timpul când, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, devenind stăpânul Mării Negre, principalul scop al Turcilor trebuia să fie de acum încolo să-şi întindă puterea peste Caffa genoveză şi peste amândouă porturile moldovene.

Cetatea Albă şi Chilia îi rezistară; lucrările de fortificaţie continuau fără încetare de la o domnie la alta. S-a găsit, sunt câţiva ani, piatra scoasă din zidurile primei cetăţi, care menţionează că lucrările au fost terminate în anul 1440 de către comandantul moldovean al cetăţii. Inscripţiunea este redactată în greceşte. Pentru fiecare din aceste fortăreţe erau câte doi şefi aleşi dintre cei mai energici boieri moldoveni, care aveau legături particulare cu dinastia domnitoare.

Chilia fusese câtăva vreme în mâinile puternicului apărător al creştinătăţii, în aceste regiuni româneşti, ca şi în cele de dincolo de Dunăre, în pământ slav, Ioan Huniade, român din Transilvania. El a aşezat aici o garnizoană, şi se găsiră la sfârşitul secolului al XVI-lea, în oraşul recucerit de la Turci, tunurile care purtau emblema corbului cu crucea în cioc, blazonul acestei familii. Aceasta nu împiedica proprietatea teoretică a prinţilor români, susţinuţi şi tutelaţi de Huniade, asupra Chiliei, şi această posesiune ţinu până în momentul când Ştefan cel Mare, îndată după moartea lui Huniade, un Român înlocuind pe celălalt în sarcina de a continua opera de cruciadă şi de apărare a creştinătăţii împotriva invaziei otomane, puse stăpânire pe această moştenire moldovenească împotriva unui uzurpator şi începu o domnie cu caracter regal, care pentru tot Orientul însemna o rezistenţă dârză de aproape o jumătate de secol faţă de cucerirea musulmană.

Ici şi colo, izvoare contemporane, ca Guillebert de Lannoy, menţionează sate de-a lungul drumului urmat de călători. Pescăriile de pe Dunărea inferioară, furnizând cantităţi enorme de morun, erau arendate străinilor bogaţi, mai ales Greci; viitoarea Basarabie era străbătută de carele ţăranilor moldoveni, care transportau acest produs foarte căutat din cauza posturilor prelungite, către oraşele înfloritoare ale Galiţiei; Lemberg mai ales şi Cracovia.

Se găseau de asemenea pescării foarte importante chiar şi pe Nistru, şi documente moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XVI-lea vorbesc de ele; aparţineau Domnului ţării, ca şi cele de la gurile Dunării, de care am vorbit. Sunt semnalate de asemenea stupării, mori, hanuri, stabilimente rurale cu vaste păşuni şi tot ceea ce poate să mai facă dovada unei colonizări foarte intensive.

Se găseau ici şi colo şi unele aşezări religioase; cu toate acestea marile mănăstiri se aflau în Moldova occidentală, pe când dincolo de Prut erau numai case de rugăciune mai sărace şi care în cea mai mare parte trebuiau să ţină de cele dintâi. Este interesant de notat că printre stupăriile menţionate în aceste documente era una care aparţinea unui „Ecibee”, care aminteşte numele pe care-l purta înainte oraşul Odessa.

Dar acest sat Lipnic, unde Ştefan cel Mare a câştigat o izbândă împotriva Tătarilor care i-au fost atacat principatul, se afla în Basarabia, lângă Hotin.

Marele negustor Mihu, logofăt al Moldovei, avea o moşie pe râul Răut, la Procopeni, „cu mori şi cu stupi”. Această proprietate îi venea, şi documentul o spune precis, de la „strămoşii săi”. Chiar pe Nistru, la Raşcov, care se numea pe atunci Raşcovţi, el a cumpărat şi altă proprietate.

În aceeaşi epocă sunt menţionate aşezări mai vechi de şefi ţărani care stăpâneau un centru rural, şi ei se numeau în curată limbă onomastică românească, Dănilă şi Budul. Până foarte târziu, în documentele veacului al XVIII-lea, ţăranii proprietari obţin confirmarea drepturilor lor ca venind din vremuri foarte vechi, asupra cărora nu se mai păstrau actele de proprietate.

Întâia faptă a lui Ştefan cel Mare în aceste regiuni orientale ale principatului său, a fost aceea de a încerca să recâştige cetatea sa de la Hotin. Curând, conducătorul cetăţii, Goian, apoi Vlaicu, propriul unchi după mamă al Domnului, comandară pe Nistrul superior. Câţiva ani mai târziu, o invazie tătărească a fost respinsă, după cum spuneam, la Lipnic, unde Eminec, fratele Hanului Crimeii, a căzut în mâinile învingătorilor moldoveni.

Ca să apere de-acum încolo această regiune din ce în ce mai înfloritoare, împotriva devastărilor de acelaşi fel, din partea unui vecin rău pe care nicio forţă nu-l putea stăpâni, Ştefan ridică o nouă cetate, aşezată chiar în mijlocul provinciei, la Orhei (numele nu are în el nimic slav; el vine de la ungurescul „varhély” – regiune întărită –, termen care trecuse de mult în vorbirea curentă a Românilor).

Cel dintâi comandant al cetăţii a fost un locuitor din chiar această regiune: fiul „jupânesei Gânguroaia” dintre ganguri, care aveau proprietăţi pe râul Botna, la Puhoiul; unchiul lui Ştefan cel Mare urmă după Gangua, care după scurtă vreme se întoarse ca să ocupe iarăşi locul său.

Se cunosc chiar numele soldaţilor care opuneau în acest loc rezistenţă creştină împotriva hoardelor Hanului. Lângă un Moluşca, ce putea fi de fel din Padolia, e un Neicea, un Cosma Răzan şi un Drăguş, toţi Români, căci Domnii aveau obiceiul să colonizeze cu soldaţii lor pământurile vecine cu graniţa.

Ştefan fu rănit şi silit să părăsească lupta.

Trei ani mai târziu, aproape fără să verse sânge, el ajunse să stăpânească vechea colonie genoveză.

De altfel, Ştefan cel Mare era în legătură de familie cu prinţii creştini ai Crimeii. Comneni imigraţi, care locuiau într-un castel stâncos la Mangup, fortăreaţă a Sfinţilor Teodori (Tiron şi Stratilat). Maria, soţia Domnului moldovean, era însăşi sora acelui prinţ grec al Crimeii.

Munteni ca şi Moldoveni, apărară Caffa împotriva Turcilor lui Mahomed.

Turcii erau cu totul hotărâţi să pună capăt posesiunilor creştine de pe malul nordic al Mării Negre, devenită domeniul lor maritim. În 1475 ei somară pe Ştefan cel Mare să plătească tributul rămas în urmă şi să cedeze aceste două cetăţi. Caffa fu cucerită de ieniceri, dar Moldovenii erau în măsură de a rezista. Duşmanul, a cărui apariţie era anunţată pentru aceeaşi dată în faţa Chiliei şi a Cetăţii Albe, nu apăru. Noi lucrări de fortificaţie fură îndeplinite sub conducerea pârcălabilor Cetăţii Albe, Luca şi Hrăman. Şi în 1476, porturile moldovene se menţinură, cu toate că în cursul acestui an Voievodul moldovean, care învinsese pe beglerbegul Rumeliei în luna ianuarie a anului precedent, fu la rândul său strivit de către soldaţii de elită şi artileria sultanului însuşi, în pădurile Carpaţilor din judeţul Neamţ. În 1479 se făceau noi lucrări la Chilia şi se termina un zid în incinta Cetăţii Albe, foarte frumos, împreunând elemente bizantine şi italiene.

Dar în 1484, tocmai când Ştefan se putea crede garantat prin tratatul de pace încheiat între prietenul şi suzeranul său Mateiaş Corvinul, regele Ungariei şi noul sultan, Baiazid II, Turcii şi Tătarii căzură pe neprevăzute asupra porturilor Moldovei de sud, întrebuinţând şi trupele conduse de Vlad, domnul Munteniei, duşmanul Moldoveanului. Nu fără o rezistenţă înverşunată a pârcălabilor, care pieiră în luptă, ienicerii se instalară pe crenelele ambelor porturi. Majoritatea locuitorilor trebuia să emigreze la Constantinopol, pentru a contribui la repopularea capitalei Imperiului otoman. Numai din Cetatea Albă fură transportate „200 de familii de pescari români”. O lată fâşie de teritoriu a fost dezlipită din Moldova pentru a servi drept ţinut la întreţinerea, ca raia, a acestor noi posesiuni ale „împăratului” turc.

În cursul mai multor ani, Ştefan îşi întrebuinţă toate sforţările pentru a recâştiga posesiunea acestor porturi pierdute, absolut necesară pentru existenţa însăşi a unui mare comerţ de-a lungul Moldovei. În 1485, el se lupta lângă lacul Catalpug împotriva lui Balibeg, fiul lui Malcoci, comandantul turc al Dunării de jos. El se duse chiar să presteze jurământul de credinţă, mult timp întârziat nu atât de către sentimentul propriei sale demnităţi şi al importanţei politice, către regele Poloniei, Ioan Albert, fiul lui Cazimir. Acesta, după încoronare, urmă sfaturile unui aventurier italian, şi, lăsând să se creadă că vine în ajutorul Domnului moldovean pentru a-l ajuta să alunge pe Turcii stabiliţi pe teritoriul său, începu asediul capitalei Ţării, căci spera să-l poată înlocui pe Ştefan prin propriul său frate, Sigismund, un „fără ţară”. Învins, regele pierdu la întoarcere cea mai mare parte a armatei sale în pădurile Moldovei de Nord, şi Turcii rămaseră ca mai înainte la Chilia şi Cetatea Albă. Ştefan nu se mai gândi să-i scoată, protestând cu tărie în faţa creştinătăţii occidentale, la Veneţia, pentru faptul că era constrâns să încheie o alianţă cu Turcii care pe Ştefan îl dezgusta: el trebui să accepte ca prieteni pe acei pe care nu-i vroise ca stăpâni.

De atunci înainte Moldova, devenită de fapt vasala Imperiului otoman, care îi deţinea principalele porturi, se oprea cu mult înainte de linia Dunării, pe o frontieră vagă, greu de apărat împotriva vecinilor atât de întreprinzători şi puţin dispuşi să-şi supuie poftele exigenţelor tratatelor. Mari hotare fură stabilite la Ciubărciu, pe Nistrul de jos, centru de emigranţi unguri, aparţinând eresiei husite. Întâlnim aici, în 1526, doi pârcălabi: Fătul şi Tomşa.

Pe cursul superior al fluviului, la Soroca, cetate menţiona­tă pentru prima dată în 1510, un alt comandant moldovean veghea asupra mişcărilor Turcilor care rătăceau prin stepă.

Totuşi, dacă marele avânt comercial al Moldovei a fost oprit, dacă autonomia sa a fost de acum înainte supusă la multe uzurpări din partea puternicului vecin şi suzeran, viaţa românească a continuat să se organizeze în marea parte a teritoriului rămas liber între Prut şi Nistru, unde nici o altă naţiune nu cerea întâietate asupra indigenilor moldoveni. Fără a întrerupe continuitatea, în teritoriile insuficient populate, pe care documentele le numesc „pustii”, voievozii dădeau pământuri războinicilor lor, sfetnicilor lor. Numele acestor proprietari sunt cu totul româneşti: Radu Drăculea, Bilăi, Dan Bolea, Starostescu, Roman, Ciurea, Dragotă, Săcuianul; boieri puternici şi bogaţi, ca Vistiernicul Iuga, Logofătul Tăutu, ţin să aibă pământuri în această regiune orientală. Tot aşa Luca Arbore, regentul principatului sub nepotul omonim al lui Ştefan. Vedem chiar logofeţi ai Domniei, ca Nicoară şi Cârceiu, care se stabilesc acolo. Sunt date şi proprietăţi cu condiţia de a servi ca soldaţi în cetatea vecină, ca de pildă Soroca. Ici şi colo apar vechii proprietari, judeţii satelor, mereu Români, reprezentându-şi comunităţile: Căliman, Ioachim, Lucaciu. Până către jumătatea secolului al XVI-lea se găsesc cu proprietari de pământuri în Basarabia principalii boieri ai ţării: Şerpe, capul răscoalei împotriva lui Ştefăniţă, vistiernicul Sima, stabilit la Cobile, Vitold, sfetnicul lui Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan, Fătul, pârcălabul Ciubărciului, noua cetate menţionată mai sus, un urmaş al bogatului negustor grec Calian sau Kaloiani care trăia sub Ştefan cel Mare, logofătul Teodor, amestecat în cariera dramatică a lui Petru Rareş, pârcălabul Frăţian, paharnicul Doamnei Sârboaice Ecaterina-Elena, soţia lui Petru Rareş, Nicoară, apoi Cosma Gheanghea, pârcălabul Romanului.

Erau proprietăţi foarte întinse şi documentele precizează că ele „începeau de la Prut şi mergeau până la râul Cahul” sau „începeau de la lacul Ialpug pentru a se întinde până la Cahul”.

Prin pustiu erau săpate puţuri, ale căror nume sunt întâlnite în aceleaşi acte, şi, de fiecare dată, acel care plăteşte săparea puţului este un Român: femeia lui Chichiţă, Ştefan Bujac etc.

Mănăstirile Moldovei apusene continuau să-şi păstreze şi chiar să-şi sporească domeniile de peste Prut. Căpriana, ctitoria lui Ştefan cel Mare, închinată mai târziu Muntelui Athos, avea sub dependinţa stareţului unsprezece sate, situate, fără excepţie, în aceeaşi regiune, şi numele lor, ca şi cea mai mare parte a numelor din Basarabia, indicau întotdeauna pe străbunii rasei româneşti: Onea, Băltea, Luca, Glăvaş, Duma, Vornicul, Scorca, Şendrea, Todor, Popa.

Petru Rareş începuse un război înverşunat împotriva regelui Poloniei pentru posesiunea Pocuţiei, care i-ar fi completat la Nord voievodatul şi pe care, încă din epoca lui Alexandru cel Bun, sub forma ipocrită a unui zălog de împrumut, Domnii moldoveni o administrau şi o transmiteau urmaşilor lor. Bogdan, fiul lui Ştefan, visând o căsătorie regală în Polonia, renunţase la drepturile sale, dar fratele său bastard, Petru, tindea să redeschidă procesul. Dar aceste duşmănii cu regele vecin aduseră o intervenţie a Turcilor, cerută expres de către ambasadorul polon la Constantinopol; părăsind ţara, Soliman Magnificul transformase biserica din Tighina în moschee şi stabili pe ienicerii săi în cetăţuie, care se numi de atunci cu numele turc Bender, adică „poartă”. Raiaua acestei noi cetăţi turceşti era foarte întinsă, şi Basarabia se împărţi de atunci în două părţi aproape egale. Numai Nordul, de la râul Bâc, aparţinea Domnului; restul era ţinut împărătesc, supus direct administraţiunii turceşti.

Era o pierdere atât de dureroasă pentru Moldova, al cărei hotar devenea inform, fără a mai socoti pierderea anterioară a porturilor indispensabile, încât chiar Domnul improvizat de către Turci, Ştefan – pretins fiu al lui Ştefan cel Mare şi care era de fapt nepotul lui, născut dint-un tată care a murit ostatec la Constantinopol –, făcu tot posibilul pentru a recupera ţinutul pierdut. Nereuşind în misiunea pe care i-o impunea toată boierimea ţării, el fu omorât, şi înlocuitorul său, boierul Cornea, care luă numele marelui şi „bunului” Alexandru, începu imediat lupta pentru a alunga pe Turci de pe ţinutul cucerit de Soliman. Atunci Sultanul reînscăună pe Petru, care se prezentase la Constantinopol pentru a cere iertare, şi, dacă vechiul Domn întors în principatul său, a tăiat capul uzurpatorului, el nu a abdicat pentru aceasta la idealul pe care îl reprezentase ridicarea tragică a lui Cornea. El merse până la a încheia un tratat cu Electorul de Brandeburg, şeful unei ultime tentative de cruciadă pentru recâştigarea Budei, ocupată recent de către Turci. Îi trimise vite, îi făcu un împrumut, dar moartea îl surprinse fără a fi putut transmite moştenitorilor săi Moldova întreagă, în afară de porturi, pe care o moştenise de la înaintaşi. Şi Hotinul fusese asediat de către Poloni la 1538, în momentul apariţiei Sultanului. Poate că acest fapt a împiedicat pe Soliman să stabilească acolo o garnizoană ca la Tighina.

În 1562, un aventurier grec, fost caligraf şi poet laureat al lui Carol Quintul, protestantul socinian Iacob Basilikos, zis „eraclidul” şi căruia amintirea poporului nu i-a păstrat decât calitatea sa de despot al anumitor insule din Arhipelag, asigurându-se de sprijinul unui nobil polon, din aceeaşi speţă aventurieră, Albert Laski, îi lăsă zălog Hotinul. Puţin după aceea, cetatea reveni Moldovei, dar Alexandru Lăpuşneanu, fiul lui Bogdan şi reprezentantul politicii loiale faţă de Turci, primi propunerea suzeranului său de a dărâma zidurile Hotinului ca şi ale celorlalte cetăţi. Aceste centre continuară totuşi să fie puncte de vamă şi ştim, după nişte socoteli păstrate până la sfârşitul secolului al XVI-lea, că afluenţa negustorilor greci şi levantini, venind de la Sud, şi a negustorilor poloni îndreptându-se spre Constantinopol, era foarte importantă.

Mai târziu, când războiul lui Rudolf II, împăratul Germaniei, împotriva Turcilor, susţinut de Sfântul Scaun, luă caracterul unei cruciade, înglobând şi pe creştinii din Orient, Aron, Domnul Moldovei, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, ajunse să pună mâna pe Ismail (în româneşte Smil), noua cetate turcească aşezată la est de Chilia, iar soldaţii răzbunării creştine apărură şi în faţa Cetăţii Albe. Şi de această dată erau amestecaţi Cazacii, dar, după cum am spus, era vorba numai de o bandă de exilaţi pe hotare, soldaţi-bandiţi, care se întorceau totdeauna la adăpostul lor de pe Nipru şi a căror apariţie nu avea nici un caracter naţional.

Cu toate aceste evenimente, regiunea basarabeană îşi păstra prosperitatea pe care şi-o datora numai regimului Domnilor Moldovei şi iniţiativei colonizatoare a boierilor şi călugărilor acelei Moldove occidentale. Statistici, datând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, vorbesc de marele număr de turme care serveau la aprovizionarea Constantinopolului. Marii proprietari ai ţării îşi măreau fără încetare posesiunile de peste Prut; astfel Ureche, sfetnic al mai multor Domni timp de 30 ani, care obţinu de la unul din aceşti potentaţi, Ieremia, o moşie lângă lacul Ialpug şi cumpără alte moşii de la vechile familii Puică şi Grecul. Vodă Ieremia însuşi, aparţinând familiei Movilă, care se sprijinea pe Poloni – garda moldoveană fiind compusă din soldaţii regelui vecin şi moneda polonă fiind bătută şi pentru principat, cu un semn distinctiv –, avea o mare parte din bunurile sale în această Moldovă Orientală.

Viaţa românească era acolo atât de profund înrădăcinată, încât Turcii de la Bender întrebuinţau limba română în corespondenţa lor cu starostele vecin de la Raşcov, în Polonia, şi trebuie să notăm că în această corespondenţă, din care s-a păstrat o singură bucată, begul otoman nu numeşte „Bender” cetatea, ci păstrează vechiul nume românesc: „Tighina”.

Viitoarea Basarabie era la această epocă – sfârşitul sec. XVI şi începutul sec. XVII – un teritoriu solid organizat pentru a servi drept zid de apărare restului ţărilor româneşti. Toate cetăţile se menţineau: se găsesc pârcălabi de Ciubărciu până la sfârşitul acestei epoci. Către anul 1580 era la Orhei un comandant destul de energic pentru a putea urmări bandele de Cazaci până la Pereiaslave, foarte departe de fluviul-hotar. Dacă deci Chilia şi Cetatea Albă rămaseră în mâinile Turcilor, Galaţii, pe malul drept al Prutului, câştiga o importanţă crescândă, iar pe malul celălalt, Tomarova sau Renii, pe pământul basarabean, devenea un loc important pentru comerţ, Hotin apare ca o cetate de mâna întâia, soldaţii Domnului Moldoveanu protejând acolo un comerţ înfloritor. Alungat de Mihai Viteazul, Ieremia Movilă şi familia sa căutară un refugiu la Hotin. Chiar pe linia Prutului, la Lăpuşna, de unde era originară mama lui Alexandru Lăpuşneanu, se formase o viaţă municipală şi s-au păstrat acte datând de la această comunitate, după cum există altele de la Hotin.

Cât despre interiorul Basarabiei, avem în 1584 o mărturie care corespunde, după un interval de un secol şi jumătate, cu aceea a lui Guillebert de Lannoy. Iată de fapt ce ne povesteşte un călător, Francisc de Pavie, seigneur de Fourquevaux, care vorbeşte şi despre pescuitul de pe Dunărea de jos, despre Cetatea Albă, Akkermanul Turcilor, cu „mahalalele mult mai mari decât oraşul şi casele construite în întregime, din lemn” locuite bineînţeles de Moldoveni. „Pe aceste drumuri întâlneam adesea câte 20-30 de căruţe care mergeau împreună; pe fiecare din ele era o fată, întorcându-se de la târgul din satele din apropiere, extrem de frumoase şi nesulemenite, cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta că sunt încă de măritat. Trecând, cumpăram de la ele lapte, prepeliţe (pe care ele le numeau în limba lor aşa) şi ouă, de care multe din aceste fete aveau căruţele pline până sus, şi orânduite în aşa fel, încât mergeau pe ele şi se susţineau fără să le spargă”. Este vorba de ţinutul Hotinului, unde în urma stabilirii Turcilor la Cameniţa, ţăranii ruşi de pe malul stâng al Nistrului se refugiaseră sub protecţia Paşei de Hotin, formând această insulă ruteană pe un teritoriu care, după cum se vede, la epoca în care fetele românce vindeau prepeliţe, era locuit de vechea populaţie băştinaşă.

Răspunzând unui atac, mult timp victorios, al coaliţiei creştine împotriva Imperiului otoman, Turcii s-au gândit să stabilească, nu numai în Dobrogea, pe care o străbătea o cale militară spre Nord, împotriva Poloniei şi, mai târziu, împotriva Moscoviţilor, dar chiar în această Basarabie de Sud, unde ienicerii ţineau garnizoană în cele trei cetăţi Ismail, Chilia şi Cetatea Albă, Tătari Nogai, importaţi din Crimeea, cărora li s-au dat locuinţe în mijlocul Moldovenilor, până la Căuşani şi chiar mai departe.

Aceasta a fost de atunci un continuu subiect de preocupare pentru Domnii moldoveni, care, pe de altă parte, trebuiau să reziste incursiunilor repetate ale Cazacilor de la Nipru. Izbucnind războiul dintre Sultan şi regele Poloniei, ne închipuim starea în care au fost aduse acele ţinuturi înfloritoare până atunci şi pe care Domnul Moldovei, stăpânul lor, nu mai era în măsură să le apere.

Din fericire, populaţia de la hotar avea o putere de rezistenţă cu totul extraordinară. Trebuie să mai adăugăm un spirit de independenţă puţin obişnuit, care, încă de la sfârşitul sec. XVI, făcea ca locuitorii ţinuturilor Orheiu, Soroca şi Lăpuşna, soldaţi din generaţie în generaţie, să profite de primul prilej pentru a aduce, împotriva Domnului înscăunat la Iaşi, pretendenţi aparţinând castei militare a aventurierilor. O întreagă serie din aceşti Domni tineri, din care cei mai mulţi sfârşiră în mod nenorocit, fură ridicaţi pe scut de către această populaţie, ale cărei tendinţe la răscoală deveniră proverbiale. La Prut, unde se afla marele codru al Chigheciului, se întindea, pe ambele maluri ale râului, un alt centru de rezistenţă împotriva Nogailor din Bugeac, din această Basarabie sudică; timp de două secole aceşti locuitori ai pădurii, aceşti „Codreni”, dădură, nu numai de furcă vecinilor lor musulmani, dar şi materiale de legendă cântecului popular.

Dar, după încheierea unei păci durabile între Polonia şi Imperiul otoman, lunga Domnie a Voievodului Moldovei Vasile Lupu reprezintă pentru Basarabia una din perioadele cele mai fericite ale istoriei sale. În momentul când obţinu tronul Moldovei, Logofătul Teodor Ianovici constată că „între Nistru şi Prut nici o casă nu rămăsese în picioare”; douăzeci de ani mai târziu, vechea situaţie înfloritoare era complet restabilită, cel puţin până la năvălirea combinată a Tătarilor şi a Cazacilor lui Bogdan Hmelniţchi, care reprezenta o răscoală a ţăranilor împotriva marilor proprietari poloni şi tentativa de a întemeia un Stat al Ucrainei, care, sub toate raporturile, avu datorii de recunoştinţă către Moldova, ţară de o civilizaţie cu mult superioară.

Vasile Lupu se ocupă personal de oraşul Orheiu, unde el clădi o frumoasă biserică de piatră care se păstrează încă; apăru el însuşi în această ctitorie a sa, cu prilejul expediţiei turceşti împotriva oraşului Azov. Chiar la Chilia, cu toată dominaţiunea turcească, el clădi o altă biserică. Au fost reparate zidurile vechilor cetăţi Soroca şi Orheiu.

După marele rol al proprietarilor de pământ pe care îl avuse în Moldova Orientală familia domnească a Movileştilor şi familia aliată Barnovschi (de fapt boieri din Bârnova, lângă Iaşi, care, după ce obţinuseră dreptul de cetăţenie polon au adăugat numelui lor acest sufix polon), ca şi mai înainte familia Gole sau Golia, dintre care unul, Ieremia, pârcălab de Hotin sau staroste de Cernăuţi, a părăsit cauza Domnului său Ioan, rebel contra Sultanului, curtenii lui Vasile Lupu crescură, prin cumpărări, domeniul marii boierimi moldoveneşti, peste Prut. De această dată numărul documentelor este foarte mare, şi o cercetare atentă printre coborâtorii acestor mari familii, sărăcite astăzi, ar face şi mai bogată recolta de acte de donaţiune, cumpărări şi schimburi, pentru această epocă. Astfel, cronicarul Miron Costin poseda în Basarabia 23 sate; fiica sa Elisabeta avea lângă Prut zece, dintre care unul, Cărăimăneşti, aminteşte numele lui Cărăiman, unul din principalii boieri ai epocii lui Ieremia Movilă, care trebuie să fi fost noul său întemeietor. Prin moştenirea lui Miron Costin, o nouă mare familie, originară din Constantinopol, unde se continua din epoca împăraţilor creştini, Cantacuzinii, avu posesiuni însemnate în Basarabia, până la Budele, lângă Soroca, şi în faţa târgului Mohilău, unde se ţinea unul din bâlciurile cele mai importante al acestor ţinuturi.

Să amintim şi pe Grigorcea Crăciun, încă un cetăţean al regatului Poloniei, pe logofătul Gheanghea, a cărui soţie era înrudită cu familia lui Luca Stroici, boier foarte învăţat care căpătase în Polonia, înaintea lui Miron Costin, o spoială de educaţie în spiritul Renaşterii, apoi pe Nicolae Prăjescu, a cărui familie era originară din satul Prăjeşti, lângă Lăpuşna, familia Donici, care a rămas în Basarabia sub dominaţiunea rusească, familia Ciogolea, care făcea parte din boierimea războinică, pe bogatul boier Bucioc, care muri tăiat de Turci, pentru a fi susţinut răscoala Domnului moldovean, de origine morlacă, Gaşpar Graziani, şi a cărui fiică, Tudosca, a fost prima soţie a lui Vasile Lupu.

Sturzeştii, Buhuşii îşi cumpărară şi ei proprietăţi în această regiune.

Urmaşul lui Vasile Lupu, fostul său logofăt, Gheorghe Ştefan, ale cărui proprietăţi erau spre Carpaţi, se ocupă şi el să-şi aşeze oamenii de credinţă peste Prut. Se pare chiar că tendinţele colonizatoare, expansiunea, datorită vitalităţii Românilor din Moldova, se întindeau la această epocă mai ales spre Sud-Est. Proba ne este dată chiar de faptul că unul din urmaşii lui Vasile Lupu şi ai lui Gheorghe Ştefan, Duca, simplu ţăran din Rumelia, care, prin inteligenţa şi bogăţiile sale, obţinuse succesiunea Domnilor războinici ai Moldovei, se grăbi să ceară turcilor, deveniţi stăpânii Ucrainei occidentale, acel ţinut, conţinând Ţiganovca, Nimirov şi alte locuri şi obţinu de fapt la Constantinopol, cu un nou tug (coadă de cal servind ca emblemă de înfeudare), această Ucraină al cărei Hatman se intitula. El clădi un palat pe malul drept al Nistrului, unde de altfel Raşcovul era acum proprietatea Ruxandrei, fiica lui Vasile Lupu şi văduva lui Timuş, fiul lui Bogdan Hmelniţchi. Un secretar grec reprezenta pe Domn în acest nou ţinut supus jurisdicţiei sale şi lui i se datoreşte punerea în valoare a pământurilor, până atunci nedesţelenite, ale acestei bande occidentale a Micii Rusii. Era un negustor bogat, care stabilise acolo o parte din turmele sale de boi, pe care ţi-i exporta până la Danzig şi, prin acest port polon, până în Anglia.

Este remarcabil faptul că, încă din sec. XVI, preoţii ruşi de religie ortodoxă, persecutaţi de politica religioasă a regilor Poloniei, veneau în Moldova pentru a fi hirotonisiţi de către episcopii români, iar cărţile bisericeşti erau trimise, în sec. XVII, în mare parte de către acest principat vecin în care, încă din epoca lui Vasile Lupu, tipografiile funcţionau fără întrerupere. Aceasta, fără a mai socoti numeroşii ţărani ruşi, care căutau adăpost în Moldova de Nord, dar totuşi aproape niciodată în acest ţinut basarabean care trebuia să fie mai târziu prada Ţarilor.

Comerţul în acest mediu basarabean era în plină dezvoltare, ceea ce era foarte natural la un moment când schimbul între Orient şi Occident nu putea să se facă pe altă cale, când Caffa, căzută în mâinile Turcilor, devenise un simplu sat şi când, pe vechiul pământ moldovenesc, Chilia şi Cetatea Albă înseşi se găseau într-o stare de profundă decădere, astfel încât prin Reni şi prin Galaţi se făcea comerţul între Peninsula Balcanică, administrată direct de către Turci, şi provinciile creştine vecine cu Nistrul. Documentele mai amintesc şi un „drum al pescarilor”, prin care se transporta nisetrul de la Dunăre, ca în secolul XVI.

Asemenea negustori, al căror număr sporeşte la Hotin, ca şi în acest nou centru, Chişinăul, a cărui nume vine fără îndoială de la numele vulgar al cascadei, îşi împart dominaţia bogatelor câmpii ale Basarabiei. De-a lungul Nistrului erau sate care prosperau prin bâlciurile lor periodice despre care am vorbit mai sus, sau prin trecerea negustorilor pe malul fluviului. Actualul port Dubăsari nu înseamnă altceva decât „satul trecătorilor pe dubase, băşici”.

Se ivi o serie întreagă de soldaţi basarabeni ca acei din familia Hâjdău, înrudiţi cu familia Domnului trecător – care i-a urmat lui Duca, Ştefan Petriceicu, şi mulţi alţii, care, de altfel ca atâţia tineri Moldoveni de la sfârşitul sec. XVII, îşi ofereau serviciile, fără deosebire, regelui Poloniei Ioan Sobieski, Ţarului Petru cel Mare, sau chiar lui Carol XII; astfel acel Sandu Colţea, care cerea, după moartea acestui rege, la Stockholm, permisiunea de a părăsi o ţară unde el nu găsea biserici de ritul său.

Sub domnia lui Duca, locuitorii din Orhei şi Lăpuşna se răsculară din nou, având în fruntea lor pe un boier băştinaş bogat, Hâncul, care avea proprietăţi în părţile Chişinăului, unde a clădit o biserică şi o mănăstire de maici. Domnul a fost chiar obligat să se refugieze în dosul fortificaţiilor palatului său din Iaşi şi fu necesară intervenţia Turcilor, pentru a aduce pe rebel să cedeze. De atunci, proverbul moldovenesc continuă să fie aplicat la diferite situaţiuni istorice asemănătoare cu aceea din 1671: „Vodă vrea şi Hâncu ba”.

După răscoală, acest Hâncu „şi alţi boieri din acel ţinut care se găseau la Iaşi” oferă să supuie Moldova regelui Poloniei. Mai târziu, după încheierea păcii de la Zurawna, în 1676, şi după insuccesul celor două campanii prin care Sobieskki credea să poată supune Moldova întreagă, în fine după pacea de la 1699, prin care Polonia nu obţinea decât restituirea cetăţii Kamieniec-Podolski, în faţa Hotinului, influenţa lui Petru cel Mare începe a se exercita, dar numai pentru a câştiga armatei sale cadeţi din familiile moldoveneşti, dornici de solde şi glorie.

Petru, nereuşind să menţină în Moldova pe prietenul şi aliatul său, Dimitrie Cantemir, binecunoscutul istoric al Imperiului Otoman, ca suveran al unei ţări căreia i s-ar fi înapoiat teritoriile smulse de către Turci, aceştia din urmă crezură de cuviinţă să se asigure împotriva a noi atacuri din partea Polonezilor şi a Ruşilor, luând Hotinul.

De la 1713 un Paşă înlocui pe căpitanul moldovean care avea reşedinţa acolo încă în luna iunie a anului precedent, şi, imediat, o nouă raia, un nou ţinut de administraţie directă otomană a fost format în jurul Hotinului, atrăgând acolo pe ţăranii care preferau să aibă libertăţi mai întinse pe acest pământ privilegiat, decât să mai trăiască sub dubla împilare a unui Domn de o fiscalitate excesivă şi a boierilor ale căror pretenţii creşteau odată cu scăderea veniturilor.

S-a păstrat totuşi, din acest secol nenorocit, statistici de o limpezime perfectă, care ne permit să constatăm modul în care erau repartizate proprietăţile de pământ din Basarabia. Unele grupuri de ţărani liberi păstrau moştenirea strămoşilor lor – dar în cele mai multe cazuri marii boieri moldoveni ajunseseră să-şi împartă ţinuturile cele mai fertile ale provinciei.

Într-o carte pe care am publicat-o în 1912 pentru a afirma drepturile naţiunii noastre asupra Basarabiei anexată de către Ruşi, „Basarabia noastră”, am reprodus aceste informaţii, a căror importanţă pentru a dovedi caracterul naţional al provinciei nu poate scăpa nimănui. Niciodată, în aceste statistici, nu se constată o infiltraţiune străină şi niciodată nu se face o deosebire între o parte a populaţiei, care ar fi compusă din Români şi o alta, având un caracter deosebit. Sunt desigur Tătarii, în Sudul provinciei; războaiele ruso-turce, începând cu acel care se termină în 1774, îi constrânseră totuşi să-şi părăsească vechile locuinţe. Ei reveniră, dar în număr mult mai scăzut. Harta lui Rhigas are, pentru Basarabia de sud, un mare număr de nume tătăreşti; cu toate acestea, ici şi colo, vechiul nume românesc se păstrează. În ţinutul Hotinului satele ruseşti se menţin, dar locuitorii adoptaseră costumul caracteristic al Românilor şi întregul lor fel de a trăi: ei n-ar fi putut gândi niciodată că prezenţa lor va servi să furnizeze argumente unei dominaţiuni străine asupra întregii provincii, unde ei nu erau decât oaspeţi, şi încă de dată destul de recentă.

Oraşele prosperau, cu toată tendinţa Domnilor şi a boierilor de a supune pe locuitorii lor aceluiaşi regim ca al ţăranilor. O parte a populaţiei continua să îndeplinească funcţiuni militare: mai erau meşteşugari şi negustori; în parte foştii privilegiaţi domneşti se menţineau în favoarea lor. Această mică burghezie a sec. XVII poartă în mare parte nume româneşti şi, pe lângă ea, Armenii, Grecii, mai târziu Evreii, joacă încă mult timp un rol secundar. Astfel, la Chişinău, erau în 1750 familiile: Hâncu Costin, Budul, Palade, Borilă, Jimbecu, Gratia, Filotie, Băţ, Spânul, Popa, Bocan, Sârbul, Batcu. Scriitorul oraşului era Vasile, fiul lui Băţ. Erau oameni energici, în stare să apere pe creştii scăpaţi robiei tătăreşti şi să închidă pe Turcii care îndrăzneau să le insulte fiicele. Majoritatea Evreilor care se stabiliră în acel secol în Basarabia veneau din Polonia.

În 1774 Ruşii, la sfârşitul unui lung război împotriva Imperiului Otoman, se mărginiseră să ceară dreptul unei vagi protecţiuni asupra „Bisericii” ortodoxe din Turcia. În 1793, părăsind marele proiect al Caterinei II, care sperase să poată împărţi cu împăratul Iosif provinciile creştine ale Sultanului, ei trebuiră să se oprească pe Nistru. În 1806, profitând de nestabilitatea graniţelor în epoca napoleoniană, plină de năvăliri şi de schimbări brusce, fără să ţie seamă de sentimentul însuşi al populaţiilor, ei luau primul pretext venit – o schimbare a Domnilor hotărâtă de către Poartă împotriva tratatelor în vigoare, pentru a nu avea trădători pe graniţele Imperiului vecin – şi năvăleau întâi în Moldova, apoi în Muntenia. Hotinul fu ocupat fără rezistenţă şi trupele ruseşti îşi făcură, în luna Decembrie, intrarea lor triumfală în Iaşi.

De această dată ele erau bine hotărâte să nu mai iasă din această provincie, de atâtea ori năvălită şi apoi părăsită. Astfel, pe când la început ei vorbeau de libertăţi şi de integritatea teritoriului moldovean, iar mai târziu căutară să-şi câştige un partid printre indigeni – în timpul celui de-al doilea război căutaseră, după cum am spus, să profite de numele lui Cantemir, promiţând ţării un Domn nou de veche origine moldovnească – în 1809 ei neglijară tot ce ar fi putut să le câştige simpatiile, fiind siguri de a deveni în curând stăpânii. O mărturie contemporană spune: „Nu se poate exprima prin cuvinte modul în care se poartă trupele cu locuitorii ţării. Jaful lor este aşa de groaznic, încât nimeni nu e sigur de averea lui. Ţara este obligată de a furniza proviziunile necesare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să le înlocuiască din nou”. Cine nu era favorabil proiectelor Ruşilor era executat „ca trădător ţării” şi se căuta un călău care să vrea să execute pedeapsa capitală. Cei mai mari boieri fură insultaţi, bătuţi, târâţi de barbă până în camera Consiliului, urmăriţi în justiţie, pentru că trăsura lor a izbit un ofiţer beat. Mitropolitul însuşi, un prelat venerabil considerat ca un sfânt, Veniamin, fu supus cercetărilor. Acuma, ofiţerii începeau să ia cu arendă moşiile moldoveneşti pe care le pofteau, după cum se vede în părţile Hotinului. În sudul Basarabiei fură stabiliţi mii de Bulgari, în luna iulie 1811, cu privilegii cu totul speciale.

În 1811, după ce tabăra Marelui Vizir Ahmed fu făcută prizonieră, prin surprindere, într-o insulă a Dunării, lângă Giurgiu, începură negocierile de pace cu delegatul Sultanului. Ambasadorul rus la Constantinopol, Italinschi, secondat de Sabaneev şi de interpretul Iosif Fonton, ceru posesiunea întregii Moldove orientale, până la Siret. El fu refuzat. La Constantinopol se aştepta ofensiva, de mult timp promisă, a lui Napoleon. Cu toate acestea fu oferită graniţa Prutului. Ruşii se încăpăţânau totuşi să vrea Siretul. La Constantinopol se dorea să se păstreze măcar acele cetăţi care rezistaseră atâta timp expansiunii moscovite: Ismail, Chilia, ca şi gurile Dunării.

Pertractările se lungiră până la sfârşitul anului şi congresul devenea „indescifrabil” pentru consulul Franţei la Bucureşti. Cu toate acestea Turcii vorbeau de intenţiunea lor de a reîncepe războiul, „căci Dumnezeu este mare”. Dar Ruşii fură acei care reluaseră ofensiva pentru a forţa mâna adversarilor lor. Din partea Turcilor se aştepta mereu intervenţia franceză, care trebuia să se producă fără greş în primăvara anului 1812. Sultanul era hotărât – după cum o pretinde ambasadorul regelui Saxoniei – să fie în fruntea armatei sale.

Dar, cum Ţarul trimisese acum, ultimatumul său lui Napoleon, cerându-i să părăsească teritoriile ocupate în Germania (25 martie), el crezu necesar să se supună în faţa necesităţilor acestei noi atitudini. Consimţi să renunţe la gurile Dunării, dar voia întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru, pe care îl făcea să treacă sub numele înşelător de Basarabia, nume aplicabil numai, după cum am mai spus-o, de mai multe ori, regiunii sudice a provinciei. Cum ambasadorul Franţei, de mult timp aşteptat, generalul Andréeossy, nu sosea încă, fu necesar ca aceste condiţii să fie acceptate. Amiralul Ciceagov veni la Bucureşti pentru a cere un răspuns prompt, sub ameninţarea de a face să înainteze flota Mării Negre şi de a răscula pe Greci şi pe alţi ortodocşi.

Alexandru I era cu atât mai hotărât să isprăvească, cu cât i se raporta despre „ororile” purtării trupelor ruseşti în provinciile ocupate. Pentru a nu lăsa noului rival meritul de a smulge Turcilor pacea voită de Ţar, Cutuzov, comandantul şef al armatei de la Dunăre, se grăbi s-o încheie. El ceru plenipotenţiarului turc să semneze preliminariile, ceea ce fu admis.

Este singura raţiune a dominaţiunii ruseşti asupra părţii orientale a Moldovei, căci din partea Românilor nu se adusese nici o cerere Ţarului în acest sens. În cursul secolului al XVIII-lea, înaintea dezvoltării conştiinţei naţionale, unii boieri crezuseră, de fapt, să poată schimba condiţiunile detestabile ale regimului turcesc, dublat de o împilare fiscală fanariotă, printr-o autonomie sub sceptrul Ecaterinei II. Evenimentele însă îi dezamăgiră. Pe de-o parte, atitudinea generalilor ruşi faţă de ei le inspirase un profund dezgust. Iar, pe de alta, după ce pătrunseseră ideile Revoluţiei franceze în Orient, boierimea tânără ajunsese la convingerea că o naţiune poate trăi prin mijloacele sale proprii şi pentru propriile sale scopuri.

Astfel anexiunea vastului şi fertilului teritoriu procopsit cu numele de Basarabia fu primit în Moldova ca un sentiment general de revoltă. Nobilimea s-a îndreptat către noul Domn, trimis de Constantinopol, pentru a protesta energic, în octombrie 1912, amintind că ţara lor fusese împilată timp de şase ani de către armata rusească, „locuitorii fiind obligaţi să servească, să muncească cu mâinile şi cu animalele lor, fiind nedreptăţiţi în tot felul”, şi în schimbul acestui serviciu făcut creştinilor, se răpi ţării „cea mai bună parte” şi „sufletul” chiar al producţiei, puterea sa, mai mult de jumătate din patrie, într-un cuvânt „tot câmpul hrănitor şi inima Moldovei”; căci acolo se găsesc păşunile „comoara ţării”, centrul comerţului cu vite. Şi, ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze chiar din acest moment viitorul argument pentru stabilirea puterii ruseşti în Basarabia: acela că s-ar fi luat provincia Tătarilor, ca locuitori, şi Turcilor, ca stăpânitori, iată felul cum aceşti boieri, care-şi mai aduceau aminte de istoria ţării lor, vorbeau de partea meridională pe care Turcii şi Tătarii o uzurpaseră în virtutea unui mandat otoman la începutul secolului al XVII-lea: tatarlâcul, ca şi raiaua de Hotin, „cu toate că se dezlipiseră de mult timp din corpul patriei moldoveneşti, rămăseseră totuşi sub aceeaşi dominaţie, a prea puternicei Împărăţii şi ele însemnau un avantaj şi un adăpost pentru Moldoveni, înlesnindu-le viaţa, procurându-le bogate provizii şi oferindu-le păşuni pentru vitele lor”.

Cronicarul moldovean, aproape contemporan, Manolachi Drăghici, vorbeşte într-un mod mişcător de momentul dureros, când Prutul despărţea cele două jumătăţi ale Moldovei mutilate.

Administraţia rusească începu prin abuzuri. Cu toate că un descendent al boierilor moldoveni, Scarlat Sturza, un intim al ţarului, obţinuse administraţia noii provincii, care trebuia să se bucure de o autonomie largă, să păstreze toate obiceiurile sale şi chiar întrebuinţarea limbii româneşti în justiţie şi administraţie – fără a mai vorbi de Biserică: ea trebuia să ducă mai departe tradiţiile istorice, sperând în administraţia superioară a unui arhiepiscop la Chişinău şi a unui episcop la Cetatea Albă, – se ceru proprietarilor de a alege între a locui în „Moldova turcească sau dreptul de a-şi păstra pământurile pe care le moşteniseră”. Unele din aceste pământuri fură cumpărate, în termen legal, de ţărani români, care se sforţară de a găsi, cu riscul de a plăti dobânzi exorbitante, bani la negustori greci, armeni şi evrei – alţii devenind din această cauză ei înşişi pradă acestor neguţători.

În curând ofiţerii ruşi căsătorindu-se cu femei din această ţară, îşi câştigară succesiunea descendenţilor boierimii moldoveneşti; mulţi aventurieri, aparţinând tuturor naţiunilor reprezentate în vastul Imperiu al Ţarilor, găsiră mijlocul de a se stabili ca bogaţi proprietari de moşii în această ţară, căreia îi dispreţuiau în fiecare moment tradiţiile sale vechi sub administraţie care putea distruge. Şi, dacă măcar s-ar fi dat o administraţie creştină superioară aceleia a Domnului fanariot din Iaşi pentru aceşti oameni cinstiţi, inspiraţi de o reală dragoste către un guvern creştin şi de o admiraţie profundă pentru personalitatea ţarului, stăpânul unui imperiu aproape fără margini!

Cu toate acestea, raporturi consulare contemporane, provenind de la persoane care n-aveau nici un interes să discrediteze regimul rusesc, prezentă pe Sturza ca un om cu totul incapabil şi pe principalul său acolit Matei Crupenschi, străbunicul aceluia care, apoi după 1918, la Paris, şi în alte părţi, alături de un german emigrat, fost primar al Chişinăului şi mult timp aliat cauzei române, se prezintă ca reprezentantul autentic al Basarabenilor un om de o aviditate incomensurabilă: „acel ce plăteşte bine are totdeauna dreptate”; „acte arbitrare şi contrare păcii ruinează în întregime pe proprietari (mărturie a consulului Franţei). Şi, ceea ce este mai important, peste 30 000 ţărani trecură Prutul pentru a scăpa de brutalităţile noii administraţiuni. Consulul Austriei constată că „afară de puţine excepţiuni, toată lumea se supune sceptrului rusesc cu cea mai mare neplăcere”.

Abia se scurseseră patru ani de la anexiune şi un consilier de Curte rus, Svinin, sosea la Iaşi ca reprezentant al unei comisiuni de organizare a Basarabiei, pentru a se informa asupra modului în care erau administrate judeţele moldoveneşti. Al doilea guvernator al Basarabiei, Harting, trebuise să-şi prezinte demisia. Se recurgea, la indigeni pentru a scăpa de greutăţile create de către primii administratori lipsiţi de orice înclinare în acest domeniu, ca şi de orice sentiment de demnitate şi onoare. Când ţarul veni în persoană să se informeze cu privire la plângerile care se ridicau din toate părţile, în 1818, guvernul impuse ţării o contribuţie de 15 000 de galbeni pentru serbările de primire. În acel moment, Alexandru I trebui să acorde Basarabiei, considerată ca „o parte din principatul Moldovei”, o „aşezare”, o constituţie locală, redactată în româneşte şi sprijinindu-se pe vechile obiceiuri.

Până către 1830 Românii îndepliniră în mare parte funcţiunile administrative în spiritul rasei lor şi întrebuinţând, ca mai înainte, nu numai limba română, dar şi formulele administraţiunii moldoveneşti. Mitropolia din Chişinău îşi redacta jurnalul oficial în amândouă limbile până după 1870. Dar, vreo zece ani mai târziu, un nou mitropolit, Antonie, fu trimis cu misiunea specială de a deznaţionaliza această Biserică; un demn succesor al acestui episcop a fost în ultimul timp, Serafim, din familia Ciciagov, fost colonel de cavalerie, care trată, bineînţeles, foarte cavalereşte pe clerul român. Trebui mult curaj câtorva preoţi, printre care părintele Gurie, ajuns supt noi, Mitropolit al Basarabiei, pentru a continua vechile tradiţii române şi publicând cărţi religioase, dar fără a se avea dreptul de a introduce limba naţională în biserici şi-n şcoli. Se găsea totdeauna, printre renegaţii naţiei lor, persoane pentru a protesta împotriva ideii, inspirată de noile curente democratice, de a restabili limba română în învăţământ, obiectând, că era o limbă cu totul inferioară şi incapabilă de a furniza elementele înseşi ale unei literaturi. Abia după războiul nenorocit împotriva Japoniei un grup de clerici din Chişinău putu să facă să apară cărţi de Biserică în limba poporului, iar tineri, încurajaţi de mişcarea „poporanistă” care se răspândise în întreaga Rusie, se apucară să publice câteva ziare („Basarabia”, „Cuvântul moldovenesc”, „Moldovanul”), a căror apariţie fu de altfel suspendată imediat după restabilirea completă a vechiului regim.

Încă de la 1839 şi până la 1841 fuseseră prezentate guvernământului provinciei petiţii formale pentru a cere introducerea limbii române în şcolile populare, foarte puţin numeroase de altfel, şi al căror program se reducea la cunoştinţele cele mai elementare şi mai ales la învăţământul religiei.

Aceşti Moldoveni, care perseverau în amintirile lor, începuseră, cu mult înaintea acestei date, o întreagă mişcare literară, care este reprezentată de Constantin Stamati, imitator, uneori fericit, al poeţilor francezi, de fabulistul Sârbu, de autori (un nou Hâncu) şi de cetire, care împrumutau elementele literaturii renaşterii române din Principate, care trebuiau să formeze în curând România Modernă. Se cerea chiar guvernatorului din Chişinău să se aducă acolo cărţi tipărite la Iaşi şi Bucureşti. Era cu atât mai necesar, cu cât, după cum a arătat-o d. Ion Pelivan, reprezentantul cauzei române în Basarabia în timpul congresului de pace, exista cutare judeţ, ca Bălţi de pildă, unde numai doi preoţi cunoşteau limba rusă. Cât despre naţiunea însăşi, ea ignora limba oficialităţii în aşa măsură, încât preoţii puteau ceti versuri din poetul ucrainean Taras Şevcenco făcând să creadă pe credincioşi că le prezintă pagini din Evanghelie.

Războiul Crimeii lăsase să se creadă că trebuie să aducă liberarea întregii Basarabii. Era un punct de program pentru Austria, care insista cu tărie asupra acestui punct, sperând, de altfel, să vadă Principatele înseşi intrând sub sceptrul lui Franz Iosif, pentru a forma în complexul Statelor austriece o singură şi aceeaşi formaţiune naţională. Trebui să cedez, şi ceea ce fu acordat Moldovei se mărgini numai la Basarabia sudică, cu judeţul Cahul, întinzându-se în lungul Prutului, în faţa vechiului codru al Chigheciului. Era fără îndoială partea unde elementul român fusese din cele mai vechi timpuri înlocuit şi unde valoarea sa era mai mică. Pe lângă coloniile bulgare se instalaseră sub dominaţia rusă Lipoveni, Armeni, Occidentali, chiar, Germani în mare parte, cărora li se oferise privilegii foarte întinse. Oraşele erau cu totul năpustite de elementul străin, şi, totuşi, câteva luni după stabilirea noii dominaţiuni române, toată lumea, fără deosebire de naţionalitate, era mulţumită de a vedea revenind un regim care permitea o dezvoltare mai liberă, a populaţiilor. Bulgarii se adresară marelui om de Stat român, Mihail Kogălniceanu, pentru a-i mărturisi public mulţumirea lor de a vedea şcolile funcţionând mai bine decât în epoca rusească. Guvernul lui Cuza-Vodă rămase popular nu numai în mijlocul românilor din această Basarabie sudică, dar chiar în mijlocul alogenilor. Episcopul Melchisedec, căruia i se încredinţă administraţiunea superioară a clerului în această regiune reanexată, cunoştea limba rusă, fiind elevul şcolilor din Kiev, astfel încât se putea înţelege direct cu credincioşii, cărora le permitea întrebuinţarea propriei lor limbi.

Rusia era cu toate acestea hotărâtă să facă să dispară această clauză din tratatul de la Paris, pe care, ea o considera ca o adâncă umilire, în profitul unei naţiuni pe care o dispreţuia şi a unui Stat pe care socotea să şi le anexeze într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. În 1877, când Ţarul Alexandru II trebui să înceapă un nou război împotriva Turciei, acest punct al retrocedării Basarabiei făcea parte dintr-un program pe care era hotărât să nu-l părăsească. În zadar Ion Brătianu, care se găsea în fruntea guvernului român, şi asociatul său, Mihail Kogălniceanu însuşi, întrebuinţară toate mijloacele pentru a obţine ca această hotărâre, a cărei existenţă o bănuiau, să fie părăsită. Se întrebuinţară toate şireteniile diplomaţiei pentru a introduce în tratatul de alianţă un termen echivoc, şi, când fu necesar totuşi să se accepte condiţia integrităţii teritoriale a României, se rezervară, după cum a fost mărturisit la tratatul din Berlin, de a o interpreta în sensul că această integritate era garantată numai din partea duşmanului, dar nu şi din partea aliatului (!). Când Ruşii se găsiră încolţiţi în faţa Plevnei, apărată de Osman-Paşa, şi fură în pericol de a fi aruncaţi spre Dunăre, când armata română al cărei concurs ţarul îl refuzase, fu chemată cu desperare în ajutorul lor. Alexandru II se mărgini să răspundă insistenţelor lui Brătianu că România nu se va căi de a fi ajutat pe puternica sa vecină.

Conştiinţa română în Basarabia se deşteptase şi încă foarte energic – am şi văzut-o – cu mult înainte de marele război. Contactul cu Românii liberi ai regatului se făcea din zi în zi mai frecvent. Tendinţele naţionale care dominaseră literatura română cea mai recentă creară în mod necesar în Basarabia o stare de spirit corespunzătoare. În 1914, când, pentru a se opune planului austro-german în Peninsula Balcanică, Nicolae II veni la Constanţa pentru a trece acolo în revistă regimentele române şi a întinde o mână prietenească regelui Carol, se găsiră entuziaşti care îşi închipuiră că această fraternizare trebuie să aducă fără întârziere întoarcerea Basarabiei la patrie. Cu toate acestea ţarul se duse de la Constanţa la Chişinău pentru a asista la inaugurarea unui monument destinat să perpetueze amintirea anexiunii Basarabiei la Statele Imperiului său.

Dacă România întârzie mult timp să-şi ia locul lângă Aliaţi, apărători ai libertăţilor naţionale, trebuie să o atribuim numai neîncrederii naturale care se întreţinea faţă de intenţiunile Rusiei. Se văzu legitimaţia, aflându-se existenţa proiectului Stürmer care consista în a trimite Românilor cât mai târziu posibil trupe care, odată sosite, refuzau de a se lupta şi se retrăgeau din faţa duşmanului – Ruşi nu luptară de fapt decât în Moldova, pentru a apăra, în regiunea munţilor Transilvaniei, drumul spre Odessa –, apoi să transforme trupele auxiliare în trupe de ocupaţie, să braveze sentimentul public şi să-şi bată joc de autorităţile româneşti, pentru a ajunge în momentul unei catastrofe pe care îşi vor da silinţa cu toate mijloacele să o pregătească, la o soluţiune nemaiauzită în istoria relaţiunilor dintre state şi naţiuni, soluţiune care ar fi părăsit Muntenia Austriecilor pentru a putea alipi Rusiei restul Moldovei mutilate în 1812.

Cu toate acestea, printre aceste trupe duse pe teatrul român de război, erau numeroşi Basarabeni, care se iniţiau la cunoaşterea trunchiului rămas liber din fosta lor patrie şi îşi dădeau samă că aceea ce li se spunea la scoală, aceea ce li se prezintă în ziare despre o Românie deosebită de „Moldova” lor, conţinând o rasă deosebită, vorbind o altă limbă şi având o altă religie, nu erau decât manevre destinate să semene confuziunea în mijlocul unei naţiuni perfect unitare. Acei dintre soldaţii şi ofiţerii aceştia, care primiseră o impulsiune intelectuală, căutară curând să cunoască literatura romană şi intrară în contact cu cercurile corespunzătoare ale Regatului. Era pregătirea actului final la care ajungem.

Când Republica rusă, întemeiată în Februarie 1917, căzu în mâinile agitatorilor comunişti şi când bandele umplură Basarabia, distrugând casele de la ţară, maltratând şi omorând uneori pe proprietari, făcând să dispară, odată cu bogăţii imense, comorile ireparabile ale bibliotecilor şi ale colecţiunilor ştiinţifice, când această nenorocită ţară fu transformată într-o imensă tabără de brigandaj, depozitele de proviziuni ale armatei române fiind în pericol de a fi răfuite de către bandiţii din serviciul bolşevismului, trupele române fură trimise peste Prut pentru a salva această proprietate a Statului român. Curând totuşi ele se găsiră în faţa unei mişcări naţionale, care cerea stabilirea unei autonomii basarabene destinată să o apere împotriva unor asemenea invaziuni.

Această mişcare era datorită ofiţerilor şi soldaţilor masaţi la Odessa, care, în adunări foarte frecvente, cereau imperios schimbarea acestei situaţiuni pentru mica lor patrie. Imediat, după exemplul mişcărilor identice în toate provinciile naţionale ale Imperiului – şi apărătorii actuali ai cauzei ruse în Basarabia nu au dreptul să prezinte compunerea adunării care se formă în acel moment ca neavând un caracter legal –, un „comitet de soldaţi şi de ţărani” aduse convocarea adunării destinate să fixeze noile aşezări politice ale provinciei. Rezultă de aici o Republică Moldovenească, în fruntea căreia se găseau vechii apărători ai cauzei române în Basarabia, studenţi sau foşti studenţi, ca Halipa, şi în acelaşi timp acei dintre Românii basarabeni care, părăsind provincia, se confundaseră în mediul intelectual al noii Rusii, Pelivan, Inculeţ, Ciugureanu, şi care se întorceau acum pentru a elibera ţara lor de origine.

Republica Moldovenească trebui să se înţeleagă cu Regatul român asupra unei apărări comune. De spre partea Germanilor, ca şi de spre partea mişcării revoluţionare ruse, exista acelaşi pericol pentru aceste două Românii, încă despărţite. Trebuia să sosească în curând momentul când se va prezinta chestiunea unirii acestor fragmente ale vechii Moldove. După lungi discuţiuni, perfect libere, cu toată prezenţa preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, se ajunse la 28 Martie 1918, la hotărârea solemnă de a confunda Republica Moldovenească cu această Românie liberă, căreia trebui să se alipească – şi acesta era scopul războiului naţional –, provinciile aparţinând monarhiei austro-ungare. Basarabia fu deci prima care, înlăturând dominaţiunea străină, uni forţele sale cu acelea ale României, luptând pentru a împărţi cu Regatul, triumful cauzei aliaţilor. Această unire fu recunoscută în mod solemn de către Puterile occidentale, şi, cu toate invaziunile bandelor anarhiste, autorităţile ruseşti înseşi se comportară faţă de noul regim basarabean în aşa fel încât păreau că primesc o schimbare de neînlăturat.

Acei care caută să confunde administraţiunea română, la o epocă încă tulbure pentru toate ţările, cu dreptul naţiunii române în Basarabia, se înşeală sau caută să înşele. Drepturile naţiunilor sunt imprescriptibile şi nu depind de valoarea unei generaţii. Nemulţumirile, naturale pentru fiecare schimbare de situaţie, fatalităţile care se leagă epocii de după război, în toate ţările care au participat la marele conflict, nu pot fi argumentate împotriva unui act de o legitimitate atât de absolută ca acel al alipirii Basarabiei la Regatul Român. Dacă ţăranii basarabeni, care formează enorma majoritate a populaţiei – şi în această enormă majoritate Românii domină –, pot prezenta plângeri împotriva cutărui sau cutărui funcţionar, care, foarte adesea, emană din mediul social basarabean însuşi, ei nu pot uita că proprietatea de pământ, pe care ei o smulseseră prin mişcări revoluţionare, în 1917, a fost transformată de Parlamentul român din 1920 într-o situaţiune de drept, că, prin acest fapt fiind stăpâni ai pământului, ei devin stăpâni ai vieţii politice şi că nu administraţiunea din Bucureşti va acţiona în Basarabia, ci administraţiunea acestei clase ţărăneşti basarabene înseşi, îşi va da osteneala pentru a-şi satisface propriile interese, servind în acelaşi timp interesele superioare ale patriei comune.

Cât despre celelalte naţionalităţi, Statul Român unit le-a asigurat şcoli aparţinându-le în propriu; reprezentate în Parlamentul român, ele au avut mijlocul de a-şi prezenta plângerile şi aspiraţiile. Pe când în Alsacia ocupanţii germani au fost constrânşi să părăsească ţara, afară de cei care se căsătoriseră acolo, capitala Basarabiei era plină, nu numai de Ruşii emigraţi, pe care actul din 1917 i-a găsit în ţară, dar de o imensă mulţime de străini alungaţi din provinciile ruseşti de către tulburările revoluţiei şi care datoresc salvarea propriei lor existenţe adăpostului oferit de România. Ziare ruseşti apăreau liber la Chişinău şi numărul lor, dimensiunile lor întrec pe ale jurnalelor româneşti; literatura rusă găsise în Basarabia un debuşeu ca şi înainte; nu se înţelegeau să fie forţată conştiinţa nimănui şi se spera că va veni timpul când fiecare naţiune îşi va recâştiga patria.

Iată ce a găsit în Basarabia invazia sovietică: pentru Români un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional, care va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil.