Limba sfântă cea română

 
De la Munte pân-la Mare
Orice verde fir tresare
La lumina cea divină
Care-i limba cea română.
Orice pasăre măiastră
Şi muscată din fereastră
Cântă, murmură, se-nchină:
Limba sfântă cea română!

Pe Vatra mea eu nu încap –
Cu cărămida drept în cap
Precum păţise Eminescu –
Aşa lovit-au şi lovescu
În limba noastră strămoşească,
De viţă veche, cea domnească –
Loveşte haita cea păgână
În limba sfântă cea română!

Chiar în dulcea-mi Bucovină
Împuşcaţi limba română!
Umblaţi mahmuri, din poartă-n poartă
Şi aruncaţi pisica moartă
În cea mai limpede fântână,
Spurcând şi limba mea română!
Au nu credeţi,halal de voi,
În Judecata cea de-Apoi?!

De prin Codrii lui Cosmin
Bate-un vânt, iz de pelin,
Latră-un câine rătăcit…
Neamul meu nenorocit
De invazia străină
Şi de pohta lor haină
Zi şi noapte lăcrimează –
An de an se-împuţinează…

Stejari bătrâni, ştefanieni,
Zac sângerând prin văi, poieni,
Răpuşi de „drujbele” străine,
Vânduţi de liftele păgâne…
Un neam de triste căprioare
Cu blana arsă şi mioare
Se strâng la prag, înnebunite
De soarta lor, soarte cumplite…

Arză Codrul, arză Casa,
Arză Neamul şi Mireasa,
Bucovina arză toată
Şi români traşi pe roată –
Nimeni nu ne salvează,
Nimeni nu mai stă de pază
Pe la Vechile hotare –
Moare Neamul, Neamul moare!

Cernăuţii mei natali –
Jefuiţi de mercenari!
Cavalerii căzăceşti,
Cu potcoave mochiceşti –
Ziua în amiaza mare
Calcă străzi şi trotuare,
Mânaţi să sărbătorească
Urbea noastră românească!

Şase secole la rând…
Cum să-îndur şi să nu plâng,
Când îi văd: iată-i, străinii,
Călcând în picioare crinii…
Crinii vechi, sinăuţeni,
De poeţi cernăuţeni
Tot cântaţi, divinizaţi
Şi cu lacrime udaţi…

Pe la Ţeţina şi Stânca –
Tot mai rar se-aude, sfânta!
Chiar la Roşa sau Ostriţa
Să ne moară „Mioriţa”!
Să ne punem singuri ştreangul?
Cine să ne ţină hangul?
Tot românul plânge, cântă
Doar în limba lui cea sfântă!

Dacă treci de Cernăuţi
Şi ajungi la Pătrăuţi,
Sucevenii sau Carapciu,
Tot românul – mort sau viu
O să-ţi spună o voroavă,
O legendă sau o snoavă
Tot pre limba lui străbună,
Moştenită de la Mumă!

În sat la noi, la Bobineşti,
De la un timp – să te cruceşti
De-un soi de oameni, rătăciţi,
La minte, vai, nenorociţi…
Îşi duc de mână copilaşii,
Mai trişti precum se ştiu ocnaşii –
La şcoală nouă, cea străină,
Să-şi uite limba lor română!

De la Putna, peste Prut –
Nouă suliţi au căzut,
De Ştefan cel Sfânt lansate…
Din şi spre eternitate!
Astăzi turbă străinimea,
Huzureşte golănimea:
Ei şi-au dat mână cu mână,
Condamnând limba română!

- Spune-mi, tu, de unde eşti?
- Dintr-un sat numit Corceşti…
Sat cu oameni credincioşi,
Fete mândre, Feţi-Frumoşi…
- Dar ce crime săvârşit-au?
Ce păcate ispăşit-au?
Zace moartă, într-o rână,
Sărmana limbă română!

Spre Hotin – Colincăuţi,
Copilaşi şi cei adulţi,
Băştinaş sau cel venit
Cu al lor Mitropolit…
Deşi nu au nici o vină,
Mai vorbesc limba română
Doar acasă, cum se scoală…
Cea străină-apoi, la şcoală…

Limba sfântă cea română
Deveni limbă străină
Chiar în dulcea-mi Bucovină…
Spune-mi: cine e de vină?
Doar tocmeala cea haină?
Doar sminteala cea păgână?
Răzbunaţi fără odihnă
Limba sfântă cea română!

Mihai Prepeliţă 
 

Să ne-amintim de-această zi anume
Rămasă început de calendar,
Cu jumătăţi de inimă şi nume
Cuvântul meu e zbatere-n zadar.
Să amintim de-această zi aleasă
Şi s-o cinstim aşa cum se cuvine
Prin ea suntem aici la noi Acasă,
Prin ea e ziua timpului ce vine.
Să ne-amintim de-această zi înaltă,
De dreaptă şi de sfântă alcătuire,
Vocale şi consoane laolaltă
Într-un poem de cremene – Unire!
Să ne-amintim de-această zi horită
Cât încă mai e ziuă în cuvinte,
O Românie-n rotunjimi numită,
O patrie cu marginile-i sfinte.
Mai este încă vreme de Unire,
Frate al meu de cuget şi de grai,
Mai este încă vreme de Unire
Pe-această gura fragedă de rai.
Unire în cuvânt, unire-n faptă,
Fără Unire, libertate nu-i,
Unirea este calea cea mai dreaptă
Dintre Dumnezeu şi fiii Lui.
Unirea-nseamnă binele din bine,
Cerul dintre suntem şi eram
Şi nimeni să nu ne mai dezbine
Voinţa şi credinţa ăstui neam!
Ascultă-mi, frate, ruga mea fierbinte
Acum când veacul ne apasă greu!
Mai este încă vreme de Unire,
Mai este încă şi va fi mereu.

Nicolae Nicoară HOREA