|
“Cine
altul ca românul
a
fost sclav în a sa ţară?
Şi-a
văzut schimbări mai multe
în
pământul părintesc?
Cine
suferi ca dânsul,
soartă
tristă şi amară?
Deschizând
a lui anale,
lacrimi,
sânge eu zăresc!”
(George Creţeanu, Cântec nou, fragment, în “Steaua Dunării”,
1856, p. 28)
Omul, ca entitate fiinţială conştientă, e firesc
şi indispensabil, în acelaşi timp, să se raporteze la câteva
repere sau jaloane legate de familie, comunitate, istorie şi
activitatea pe care o desfăşoară. În acest context,
psihologul japonez Takeo Doi afirma că “cei ce n-au avut niciodată
sentimentul de a aparţine unei comunităţi nu pot trăi
în demnitate umană şi nici nu pot să-şi dezvolte
propria identitate ori să-şi asume o responsabilitate faţă
de alţii”. Iar scriitorul american N. Scott Momaday, pe acelaşi
ton, continuă: “Atâta timp cât nu ne vom putea aminti de istoria
noastră, vom rămâne în captivitate. Noi nu avem şanse de
viitor decât dacă ne asumăm în mod conştient
propriul trecut”.1 Şi am putea spune
că pe aceeaşi lungime de identitate şi gândire, marele
nostru savant şi istoric, Nicolae Iorga, sublinia că numai aplecându-ne
asupra trecutului putem avea tăria faptelor de astăzi şi că
omul dezrădăcinat de trecutul său, al familiei, al identităţii
sale naţionale, culturale, este omul care poate fi manipulat foarte
repede şi uşor, cum completează regizorul şi actorul
Dan Puric.2
Am făcut
acest modest preludiu justificativ pentru a pregăti câtuşi de
puţin calea pe măsură şi în a semnala, a vesti şi
a recomanda spre lecturare, meditaţie şi adâncă pioşenie
o lucrare sacră pentru memoria şi conştiinţa românească
din, Transilvania: Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor
din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l
Decembrie 1918, un adevărat codex alcătuit din, documente,
memorii şi statistici, extrase din arhive, ce dau mărturii
elocvente şi şocante, în acelaşi timp, despre umilirea, împilarea
şi terorizarea neamului şi credinţei româneşti din
Ardeal.
Povara enormă pe care şi-a asumat-o şi
cutezanţa de a întreprinde o astfel de lucrare de proporţii îi
aparţine unui redutabil străjer, decriptator, apărător
şi promotor al tezaurului istoric, religios şi moral al
poporului român, cărturarul şi patriotul IOAN STRĂJAN din
Alba Iulia. Am certitudinea că dl. Ioan Străjan, dintr-un
reputat economist întru cele materiale, s-a dedicat întru a deveni un
iconom înţelept (Lc. 16, 8-10) şi întru cele spirituale.
Cartea
în format 20/28cm, cu 335 de pagini a apărut în condiţii
grafice excelente
la Editura Altip
din Alba Iulia în luna noiembrie 2009.
Lucrarea
este structurată în trei părţi, precedate de o introducere
şi prefaţată de un “Argument pentru libertatea adevărului”,
semnat de scriitorul Ion Mărgineanu.
Partea
I cuprinde un număr de 10 documente expuse în peste 100 de pagini
(13-118), majoritatea prezentate după original, în xerocopii care
exprimă reacţiile, luările de poziţie şi intervenţiile
întreprinse împotriva autorităţilor maghiare, în cârdăşie
cu cele papale, de înfiinţare a Episcopiei greco-catolice de
Hajdu-Dorog, în anul 1912. Şirul manifestărilor împotriva
acestui abuz contra naţiunii române a culminat cu ADUNAREA de
protestare a clerului şi poporului român greco-catolic contra
Episcopiei greco-catolice maghiare de
la Hajdu-Dorog
, plănuită
de Guvernul Ţării, - ţinută în ALBA IULIA la 29 mai
1912. Procesul
verbal încheiat cu această ocazie reflectă “durerea în
suflet şi îngrijorarea pentru viitorul bisericii”, deoarece se
stipula în decretul de înfiinţare a acestei episcopii
“introducerea limbei liturgice maghiare” (p. 50), “o primejdie...
mai mare decât toate câte au fost vreodată ameninţată...
naia bisericii noastre” (p. 51). Este denunţată perfidia
politicii maghiare deoarece “apariţia din zilele noastre a aşa
numiţilor greco-catolici maghiari, la noi în Ungaria, e uşor de
priceput. Mulţi din maghiarii gr. cat. şi greco-orientali de astăzi
sunt ruteni, români ori sârbi maghiarizaţi, iar o parte din ei sunt
creaţi de guvernele maghiare mai din coace” (p. 66). “Înfiinţarea
episcopiei gr. cat maghiare o osândeşte scopul Bisericii lui
Hristos: de a nu face din biserică un instrument politic de deznaţionalizare
şi de siluire” (p. 100). “De almintrelea scopul guvernului
maghiar, în toate faptele sale, începând de prin anii 1870 şi mai
ales de la anii 1890 încoace, a fost şi este: maghiarizarea
popoarelor nemaghiare din Ungaria. Prin maghiarizarea lor guvernul voieşte
crearea statului naţional unitar maghiar” (p. 78 şi 101). De
asemenea este condamnată şi complicitatea Scaunului papal şi
asigurările că românii nu vor fi obligaţi să renunţe
la limba lor, ca fiind, simple şi amăgitoare artificii
protocolare. Dar iată textul consemnat în procesul verbal: “Garanţiile
pe cari eventual ni le-ar da S. Scaun, că fraţii noştri români
designaţi să treacă la noua episcopie gr. cat. maghiară
nu vor fi siliţi să-şi lase rostul lor român şi limba
română, pe noi nu ne îndestulesc şi nu ne pot îndestuli. Nu
din defectul S-lui Scaun ci din vina guvernanţilor noştri. Avem
experienţa noastră de mai multe decenii. Pentru că alta
este legea de pe hârtie, şi alta este legea din praxă, poruncită
de interesele mai înalte ale «statului naţional unitar maghiar
şi alte vor fi garanţiile puse pe hârtie de S. Scaun şi
alta va fi trista realitate” (p. 104).
Un
lucru important pe care participanţii la această Adunare
protestatară, l-au remarcat şi subliniat este faptul că au
avut luciditatea să pună degetul pe rană, să
identifice cauza ce a generat această stare umilitoare a Bisericii
unite din Transilvania şi pe care procesul verbal l-a consemnat:
“Prin înfiinţarea acestei episcopii gr. cat maghiare, se vătăma
drepturile rezervate de strămoşii noştri cu prilejul unirii
lor cu Roma: de a rămâne în ritul şi limba românească”
(p. 84). Sunt reliefate lipsa de onestitate faţă de acel act
şi indolenţa cu care este tratată Biserica greco-catolică
din Transilvania. “Şi tocmai de aceea, noi nu putem suferi ca aceşti
fraţi ai noştri să fie rupţi cu forţa din trupul
nostru şi înghiţiţi pe vecie de molohul maghiarimii chiar
prin biserică. Metropolitul Atanasie, când a subscris Manifestul de
unire de la 7 octombrie
1698, a
adaus aceste clause:
«Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus, cum toată
legea noastră, slujba bisericii, liturghia şi posturile şi
darul nostru să steie pe loc. Iar de n-ar sta pe loc acelea, nici
aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră»”
(p. 85).
Partea
a II-a a volumului de documente cuprinde o serie de materiale şi
comentarii selecţionate şi redate de publicaţiile anului
1912 cu privire la înfiinţarea Episcopiei greco-catolice maghiare de
la Hajdu-Dorog. Majoritatea
publicaţiilor
româneşti din Ardeal, în frunte cu “Unirea” de
la Blaj
, denunţă
acţiunile perfide de deznaţionalizare şi maghiarizare a românilor
din Transilvania prin înfiinţarea respectivei episcopii.
“Enciclica papală despre canonizarea nouei Episcopii... ne vesteşte
acest crud adevăr: 83 de comune se rump fără nici o şovăire
din trupul provinciei noastre mitropolitane, aruncându-se câteva zeci de
mii de credincioşi în braţele unei mame vitrege, care nu mântuirea,
ci pieirea lor o vrea. Şi ne doare aşa de mult nedreptatea
aceasta grozavă ce se face şi bisericii şi neamului românesc,
pentru că ne vin din două locuri, de unde nu ne aşteptam”
(Unirea nr. 74, din 16 iulie, 1912), (p. 121). întreaga opinie publică
este contrariată şi “nu poate crede că acelaş Cap al
bisericii, care ne laudă pentru credinţa şi fidelitatea
noastră, în acelaşi timp să ne facă odioasă
biserica şi pe credincioşii ei să-i dee pradă unor
uneltiri duşmănoase. Nu se poate ca Scaunul papal să
degradeze aşa de mult biserica catolică, cât să o facă
unealtă în mâinile unor politicieni necinstiţi, lucrând
şi din a sa parte la nimicirea unei naţiuni care a ţinut
totdeauna la acea biserică” (ibidem, p. 122).
Ziarul
“Unirea”, nr. 105 din 10 octombrie 1912, publică un protocol în
urma conferinţei episcopilor convocaţi
la Blaj
de mitropolitul
Victor Mihalyi de Apşa, prin care se protestează împotriva înfiinţării
noii episcopii maghiare, stăruindu-se “ca Preafericitului Părinte
să i se spună adevăratul şi genuinul stat al
chestiunii şi că în ce greu impas intră cauza S. Uniri la
poporul român...” (p. 132). Marea derută în sânul clerului
şi credincioşilor o exprimă tot “Unirea” nr. 116 din 5
noiembrie 1912: “într-adevăr mare blestem pe noi Episcopia de
Hajdudorog! Treziţi astfel în faţa crudei realităţi,
dăm din mâini şi din picioare, neştiind ce să începem
şi de ce să ne apucăm” (p. 134).
“Telegraful
Român” nr. 46 din 28 aprilie/11 mai 1912 după ce prezintă
Episcopia de Hajdudorog ca “un atentat îndreptat contra limbei...
şi un nou mijloc de maghiarizare”, redă opinia unui preot
greco-catolic care spune că “după ce Roma, pe care noi uniţii,
totdeauna acum de peste 200 de ani, o am cinstit, ca pe o mamă dulce,
acum s-a făcut maşteră, şi din ce ne-a dat acum 60 de
ani astăzi ne ia, ca să ne lase pe mâna ucigaşilor
neamului nostru” (p. 149). Ziarul amintit îşi încheie articolul
cu un ton sumbru şi cu o totală dezamăgire faţă
de soarta Bisericii Unite. “E un glas de durere, un glas de desperare
acesta izvorât din un suflet năcăjit... care ne face să înţelegem
ce se petrece acum în sufletele pline de amărăciune ale celor
osândiţi să-şi piardă limba, prin însăşi
biserica, pe care ei, tocmai pentru salvarea şi asigurarea limbei au
unit-o cu Roma, în sufletele celor ce se văd astăzi deziluzionaţi
şi înşelaţi în toate aşteptările mari, legate
de Roma!” (p. 150).
Partea
a III-a şi ultima a volumului documentar cuprinde mai multe documente
istorice şi religioase de o mare importanţă şi mai puţin
cunoscute până acum publicului de rând pentru că n-au fost până
acum traduse şi prezentate integral
Dintre
aceste documente de o importanţă capitală pentru orice conştiinţă
românească este “MEMORIUL rugăminţilor şi greutăţilor
clerului şi poporului româno-valah unit din Transilvania şi părţile
încorporate care îngenunchează în faţa tronului Maiestăţii
Regeşti Prea auguste a Ungariei şi Boemiei pentru remedii
potrivite şi mângâiere”. Acest Memoriu al episcopului
Inochentie Micu din 1743, care în formatul cărţii se întinde
pe 14 pagini, este prin excelenţă documentul cel mai expresiv al
umilinţelor, împilărilor şi terorizărilor perfide la
care autorităţile străine (maghiare, habsburgice şi
papale) au supus populaţia românească din Transilvania. Câteva
fragmente din acest Memoriu ne sunt de-a dreptul grăitoare şi înduioşătoare:
“Observând cu amărăciune şi durere în suflet că
doar privilegiile noastre sunt călcate în picioare, deşi
privilegiile altor locuitori ai ţării sunt respectate cu stricteţe,
ne îndreptăm rugători spre bunătatea înnăscută
a Maiestăţii Sale Preasfinte şi, de nevoi, în genunchi aşternem
greutăţile noastre în faţa pietăţii şi
justiţiei Maiestăţii Voastre pentru remediu potrivit.
...deoarece nu avem nici o altă speranţă, în afară de
Dumnezeu, decât bunătatea Maiestăţii Voastre Preasfinte, către
ea ne îndreptăm cu cea mai mare cinstire, iar greutăţile
noastre de care suntem împovăraţi, în ciuda cuprinsului menţionatelor
privilegii şi diplome, le prezentăm în genunchi dreptăţii
şi îndurării Maiestăţii Voastre Preasfinte, pentru mângâiere
potrivită. Ne plângem... că este interzisă ridicarea
capelelor sau altarelor în locuri în care se află mai mult de 20-30
de oameni sau construirea de biserici chiar în locurile unde se găsesc
mai mult de 100, 200 sau chiar 300 de suflete, că sunt distruse
şi scoase crucile şi icoanele, că laicilor ritului nostru
li se interzice să dea ascultare slujbaşilor noştri
bisericeşti şi chemărilor lor şi de alte asemenea ticăloşii
săvârşite în toate locurile împotriva legilor umane şi
divine” (p. 157). “In scaunele săseşti ni se smulg pământurile,
păşunile, munţii, pădurile, la fel cârciumile, morile
şi alte locuri şi venituri care au fost folosite de ai noştri
în vechime!” (p. 158). “Poverile noastre sunt apăsătoare
şi contrarii-nu numai dragostei creştineşti şi frăţeşti,
ci şi legilor divine şi bisericeşti şi fără
nici un temei, de vreme ce se săvârşesc în mod continuu şi
nu pot tăgădui trebuinţele” (p. 159). De asemenea,
episcopul Inochentie se plânge şi cere ridicarea “poverii..,
teologului” iezuit care era ca un ghimpe în coastele ierarhului român
(p. 167). De o astfel de anomalie “cu greu s-a mai auzit pe pământ3', ca un episcop să fie “sclavul teologului, împotriva
sfintelor canoane, a privilegiilor bisericeşti, a obiceiurilor oricărui
neam care respectă persoanele consacrate lui Dumnezeu şi mai cu
seamă episcopii”, “...acest lucru este ruşinos şi deloc
potrivit şi chiar jignitor nu numai pentru un episcop, dar chiar
pentru un abate sau un stareţ de mănăstire ca să
primească în gazdă un cenzor lipit de sine şi să-l hrănească,
mai ales dacă el însuşi duce lipsă...” Nici într-un loc
din lumea catolică nu s-a pomenit ca un episcop să fie
supravegheat sau inspectat de un teolog. “De ce episcopul nostru de Făgăraş,
acum după unire, trebuie să fie supus unei astfel de condiţii,
deşi noi, chiar înainte de unire, în timpul principilor necatolici,
am avut întotdeauna episcopul plin ba chiar arhiepiscop, iarăşi
nu ştim”. “Diplomele au fost acordate în vremea unirii, dar
punerea lor în practică nu a avut loc niciodată, ci a fost
mereu amânată, astfel încât episcopul nostru, care ar trebui să
fie părtaş la toate drepturile episcopilor de rit latin, precum
reiese din cele arătate, a trebuit să suporte cu cea mai mare
durere să-i fie limitată jurisdicţia de către duşmanii
săi, ca pricinile bisericeşti să fie aduse de ei la judecată,
ca parohii noştri să fie instalaţi şi depuşi fără
ştirea lui, să fie limitat numărul lor, să fie duşi
după plăcerea lor la judecată...”. Toate aceste abuzuri,
“modul acesta violent şi nepotrivit de a proceda “sunt prezentate
în faţa împărătesei Măria Tereza pentru a cunoaşte
“aceste excese pe care episcopul nostru le-a suportat şi le suportă,
fiindcă nu poate să nu existe un remediu pentru atâţia
care încalcă atât legile divine, cât şi cele omeneşti,
pentru păstrarea jurisdicţiei şi a imunităţii
bisericeşti din cauza lipsei ajutorului datorat prin puterea
articolului XIV al diplomei leopoldine. Aceste rele sunt foarte mari
şi grave şi atrag după sine consecinţe cum se vede
bine fără vreo altă discuţie...” Cu toate insistenţele
şi rugăminţile “în genunchi” adresate “Preasfintei
Maiestăţii Regeşti, stăpâna noastră mult îndurătoare
şi prea binevoitoare” (p. 156) plângerile făcute de episcopul
Inochentie Micu în numele întregului cler de rit grecesc, ca şi în
numele naţiunii valahe unite din Transilvania” (p. 169) rămân
mute în faţa Curţii de
la Viena. Ba
mai mult, împărăteasa
‘îşi pleacă urechea la bârfele Dietei şi episcopul fu
chiemat
la Viena
, prin ordinul împărătesei
din 15 iunie 1744. După ce obţinu de la sinod răspunsul că
dacă nu li se recunosc drepturile vor părăsi unirea,
episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein pleacă
la Viena
în 23 iulie... Căzut
în dizgraţia împărătesei, aproape disperat de a o scoate
la liman cu adversarii săi, îndemnat prin intrige ţesute înadins
de neliniştiţii săi duşmani, ameninţat de a fi închis
la Gratz
, între cei mai mari
criminali, Ioan Micu-Clain fuge
la Roma
, leagănul obârşiei
şi credinţei noastre! să cerşească dreptate
şi sprijin Papei Benedict al XIV-lea, în lupta sa sfântă.”
Marea speranţă care şi-o punea el în Roma şi în papă
i s-a spulberat la scurt timp pentru că şi papa, ca toţi
mai marii lumii, sunt în cârdăşie unii cu alţii pentru
interesele lor şi nu a celor obidiţi, aşa că nici papa
n-a putut-o supăra pe Maiestatea Sa pentru un amărât de episcop
valah. Prin urmare, “sechestrându-i-se averea, la propunerea comisiei
aulice transilvane din Viena, Klein ajunse la atâta sărăcie în
Roma, încât pentru a-şi întreţine ultimele zile de sbucium
şi lupte, fu silit să-şi pună zălog crucea,
podoaba rangului său de prelat, - care fu răscumpărată
apoi de episcopul Orăzii-Mari. Papa mângâia pe Inocenţiu că
împărăteasa nu-i poate lua demnitatea de episcop. Văzând
însă imposibilitatea unei întoarceri în patrie, îl sfătuia să
demisioneze de buna voie, dându-i-se astfel mijloacele de traiu... Lipsit
chiar de trebuitoarea pâine de toate zilele, văzând că rugăciunile
sale, cari ar fi înduplecat chiar o inimă de piatră, rămân
fără răsunet
la Viena
, episcopul Ioan
Inocenţiu Micu-Klein renunţă la episcopat în 1751 şi
trăi
la Roma
cu o pensiune anuală
de l.200 florini, încă 17 ani, îngrijit doar de un nepot al său...”
(Din disertaţia lui Gh. Biriş intitulată “O pagină
de istorie. Din viaţa şi activitatea marelui episcop mucenic
Ioan Inocenţiu Micu-Clain”, publicată parţial în foaia
“Unirea”, nr. 6 din 8 februarie 1930, reprodusă în volumul de faţă
la pag. 171).
Semnificativă
şi emoţionantă rămâne scrisoarea pe care preoţii
din Transilvania, adunaţi
la Sinodul
din Daia, din 23 septembrie 1747, o trimit episcopului lor din
exil ca să nu-i lase şi să continue lupta de a reveni în
ţară. “...vă înştiinţăm că, dacă
Preaînălţimea voastră de bună voie sau prin
nenorocire sau din orice alt chip ar fi constrânsă să facă
acest lucru (demisia), poporul acesta valah va renunţa la unire; aceştia
strigă într-un glas că, dacă Domnia Voastră
Preailustră se va întoarce, orice le va arăta că trebuie făcut
aşa vor face şi dacă nu vă veţi întoarce nu vrea
să mai ştie nimic de unire şi de uniţi...”(Din
lucrarea “Românii în arhivele Romei - secolul XVIII” de istoricul
Dumitru Snagov, citat în vol. de faţă la pag. 176). Situaţia
jalnică şi constrângerile la care era supus, Inocenţiu
Micu le exprimă într-o scrisoare răspuns, trimisă din
Roma, la 30 septembrie 1747, vicarului său din Transilvania, din care
reiese că şansele de eliberare şi întoarcere în ţară
sunt aproape inexistente şi că “puterea duşmanilor este
ca pe mine să mă constrângă la abdicare prin foame şi
arestare...’’ (p. 177). Conştiinţa de luptător şi
apărător pentru drepturile neamului său, râvnitorul ierarh
a exprimat-o prin cuvintele: “Mai bine să piară toate ale
lumii acesteia, decât să-mi las poporul în veşnică
servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”.3 Aşa
s-a stins departe de ţară şi cu dorul în suflet faţă
de credincioşii săi minţiţi şi asupriţi de
autorităţile străine, marele şi neastâmpăratul
vlădică Inochentie, la 23 septembrie 1768, după 24 de ani
de exil. A fost cea mai puternică personalitate politică a
poporului nostru în secolul al XVIII-lea, cum îl numeşte D. Prodan,
cel care a început lupta pentru recunoaşterea naţiunii române
ca naţiune politică în Transilvania. ;
Un alt
document valoros ce reliefează cu multă fidelitate starea
confesională a românilor din Transilvania este STATISTICA ROMÂNILOR
DIN ARDEAL făcută de administraţia austriacă
la anul 1760-1762, copiată din arhiva de războiu din Viena de
Dr. Virgil Ciobanu în cursul anilor petrecuţi
la Viena
adică
1906-1914. Faţă de conscripţiile din 1733 şi
1750, care sunt făcute după protopopiate, de către autorităţile
bisericeşti greco-catolice, cu scopul de a obţine beneficii
materiale, aceasta este făcută după comitate (judeţe).
Făcând unele comparaţii între aceste trei conscripturi şi
trăgând concluziile ce se desprind în mod logic, vom rămâne
de-a dreptul uimiţi. Comisia aulică, sub coordonarea lui Bucow,
prin recensământul pe care-l întreprinde, constată 126.652
familii de ortodocşi (neuniţi) şi 25.164 familii de uniţi
(greco-catolici). La cele 25.164 de familii unite slujeau 2.238 de preoţi,
iar la cele 126.652 de familii de ortodocşi un număr de l.380 de
preoţi (p. 184).
Iată
doar câteva spicuiri luate la întâmplare din această statistică.
De exemplu, în comitatul Clujului, în localitatea Almaşul Mare,
figurează un preot unit la o familie de uniţi şi un preot
ortodox pentru 154 de familii ortodoxe; Gilău: 2 preoţi uniţi
pentru două familii şi nici un preot ortodox pentru 69 de
familii; Ţagu Mare: 2 preoţi uniţi la nicio familie şi
nici un preot ortodox la 57 de familii; Apahida: 2 preoţi uniţi
la nicio familie, nici un preot ortodox la 164 de familii, în comitatul
Turda, localitatea Turda se găseau 2 preoţi catolici la 57 de
familii şi nici un preot ortodox la 170 de familii;
la Poşaga
de Sus: 4 preoţi uniţi la 6 familii şi nici un
preot ortodox la 263 de familii, în comitatul Dăbâca, localitatea Dăbâca:
2 preoţi uniţi la 6 familii şi nici un preot ortodox la 111
familii; Panticeu: 2 preoţi uniţi la nicio familie şi nici
un preot ortodox la 94 de familii, în comitatul Solnoc, localitatea Lăpuşul
unguresc (actualul Tg. Lăpuş de astăzi): 2 preoţi uniţi
la 7 familii şi nici un preot ortodox la 73 de familii; Suciu de Sus:
2 preoţi uniţi la 12 familii şi nici un preot ortodox la
118 familii; Ungureni: 2 preoţi uniţi la 8 familii şi nici
un preot ortodox la 146 de familii, în schimb,
la Lăpuşul Românesc
se vede că
prozelitismul catolic a intrat pe mâini bune, încât erau 6 preoţi
uniţi la 236 de familii şi nici un preot şi nicio familie
ortodoxă.
La Boiereni
: 3 preoţi uniţi
la 24 de familii şi nici un preot ortodox la 96 de familii; Rohia: 3
preoţi uniţi la 8 familii şi nici un preot ortodox la 76 de
familii; Ileanda Mare: l preot unit la 18 familii şi nici un preot
ortodox la 81 de familii, în Districtul Chioar, localitatea Şomcuta
Mare: 4 preoţi uniţi la 26 de familii şi nici un preot
ortodox la 98 de familii; Buciumi: l preot unit la 2 familii şi
niciunul ortodox la 68 de familii, în Scaunul Sibiu, localitatea Răşinari:
9 preoţi uniţi la 51 de familii şi nici un preot ortodox la
713 familii; Poplaca: 6 preoţi uniţi la 22 de familii şi
nici un preot ortodox la 231 de familii; Sadu: 2 preoţi uniţi la
12 familii şi nici un preot ortodox la 212 familii; Avrig: 2 preoţi
uniţi la nicio familie şi nici un preot ortodox la 412 familii;
Sebeşul de Sus: 5 preoţi uniţi la 3 familii şi nici un
preot ortodox la 162 de familii; Sebeşul de Jos: l preot unit la l
familie şi nici un preot ortodox la 96 de familii; Sibiel: 2 preoţi
uniţi la nicio familie şi nici un preot ortodox la 380 de
familii. Suma totală: 2.238 de preoţi uniţi la 25.164 de
familii şi 1.380 de preoţi ortodocşi la 126.652 de familii
(p. 266). Această statistică, care este cât se poate de realistă,
făcută de autorităţile administraţiei austriece
sub conducerea generalului Adolf Nikolaus Buccow, scot în evidenţă
presiunile la care asista populaţia românească de a i se impune
uniaţia prin trimiterea preoţilor ca să-şi racoleze
suflete şi apoi să se instaleze ca parohi la 2-5 familii sau
chiar pentru nici una. Propaganda şi prozelitismul uniat a fost
pretutindeni în Transilvania o cale de terorizare spirituală şi
de dezrădăcinare şi rupere de credinţa înaintaşilor.
Majoritatea poporului român însă a rămas statornic şi a
rezistat tuturor acestor presiuni psihice şi materiale. Iată o
statistică alcătuită cu 10 ani mai târziu sub guvernatorul
Maria Joseph Aversperd, în 1772, care redă procentajul confesional
din Ardeal:
•
ortodocşi - 1.043.1l7, adică 52,15%;
•
greco-catolici - 222.856, adică 11, 14%;
•
calvini - 261.758, adică 13,08%;
•
lutherani - 244.639, adică 12,23%;
•
romano-catolici -174.081, adică 8,70%;
•
unitarieni - 53.545, adică 2,60%.
Total
-1.999.996, adică -100%. (p. 267)
Situaţia
disperată în care se afla neamul românesc şi credinţa străbună
din Transilvania, a fost prezentată cu mult curaj şi
obiectivitate de marele patriot Simion Bărnuţiu în discursul
ţinut în catedrala greco-catolică de
la Blaj
, la 2/14 mai
1848, cu ocazia întrunirii conducătorilor Revoluţiei române
din Transilvania şi a celor 40.000 de români din 3/15 mai 1848
la Marea
adunare Naţională
de pe Câmpia Libertăţii de
la Blaj. Acest
discurs în 73 de
puncte face o impresionantă incursiune în istoria zbuciumată
şi dramatică a neamului românesc din Transilvania, reliefând
suferinţele şi siluirile la care au fost supuşi. “Nimenea
nu poate să ne spună relele ce s-au vărsat din această
fântână înveninată preste tot poporul şi în parte
preste naţiunea română. Durerile lor noi numai atunci le-am
putea cunoaşte, când s-ar scula românii din morminte cu lacrimile
pe faţă, care le-au stors uniunea celor trei naţiuni de la
1437 până acum... uniunea aceasta n-a fost decât o conspiraţie
în contra poporului...” (p. 274). “Dacă nu-şi poate închipui
cineva greutăţile care le sufereau iudeii de la faraon în
Egipt, să se uite la faraonii din Ardeal...; sunt şi aristocraţi
care îi bagă în jug pe oameni şi grapă cu ei” (p. 277).
Unirea cu catolicii au făcut-o românii “ca să scape de
batjocurile cele multe... dar uniunea aceasta au făcut-o ungurii,
sigur pentru binele lor, nu în folosul românilor...” (p. 278).
Marea
amăgire de care au avut parte românii prin acceptarea uniaţiei
cu Roma a fost în realitate o adevărată pacoste, “o
mare calamitate”, o momeală bine dichisită, care a adus mai
multe suferinţe şi umilinţe decât beneficii. “Spuneţi-mi,
ce diferenţă este între superintendentul de Tofeo şi între
iesuitul Baranyi; care din amândoi a fost mai bun pentru români? Ce a păcătuit
biserica noastră? - întrebăm şi noi cu episcopul Inocenţiu
- dacă nu cumva n-a păcătuit unindu-se, de se pedepseşte
cu infamia de dezertoriu? Cu uniunea deodată a intrat o ură între
români care a ţinut mai bine de 80 de ani. Iertaţi-mă, fraţilor!
să trec cu vederea furiile iadului, care i-au sfâşiat pe români
în aceste timpuri nefericite, nu pot ca să descriu cum se certau
fiii cu părinţii; cum se băteau fraţi cu fraţi fără
să ştie pentru ce; cum se afuriseau preoţii noştri
unii pe alţii; cum lucrau marii ungureşti şi mai ales
episcopii lor înaintea Curţii ca să-i facă uniţi cu
puterea pe români...”, “Atât erau de mari relele care le suferea naţiunea
română în urma uniunii, încât, încă pe la anul 1735, aşadar
numai peste 35 de ani după făcuta uniune, se plânge amar
protopopul unit Nicoară Beianul către episcopul Inocentiu cu
aceste cuvinte: «Tare mă tem că nu vom avea alt folos din
unirea aceasta ce o am făcut; ci vom rămânea numai cu ura
dintre fraţi şi cu mustrarea cugetului». Nu mult după
aceasta, alt protopop predica în biserica aceasta că «i-au înşelat
pe români cu unirea»; însă acum era târziu pentru că ura
acum era înrădăcinată între fraţi şi duşmanii
românilor, care nu dorm niciodată, privegheau ca să nu se stingă
vreodată din mijlocul lor acest foc infernal” (p. 279).
“Precum
am arătat, naţiunile conlocuitoare tot cu uniunile i-au stricat
pe români, odată cu uniuni politice, apoi cu uniuni religioase,
şi românii au făcut totdeauna acea eroare mare că nu s-au
unit între sine, ci spre căderea naţiunii noastre cu străinii”
(p. 291).
“Deci,
fraţilor, nu vă uitaţi la pretensiunile ungurilor cele
nedrepte, nici la acei puţini înşelători dintre noi, care,
în speranţa legilor ce aşteaptă în împărăţia
ungurească, ţin cu ungurii şi zic că apără
onoarea şi salutea naţiunii noastre... ţineţi cu
poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că
poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa
de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase,
care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor
dimpreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională
de frica luptei; cugetaţi că alte popoare s-au luptat cente de
ani pentru libertate. Aşa, fraţilor, aduceţi-vă
aminte, atunci, că vă strigă din mormânt străbunii noştri:
Fraţilor, noi încă am fost nu o dată în împrejurări
grele, cum sunteţi voi astăzi, noi încă am fost înconjuraţi
de neamici în pământul nostru, cum sunteţi voi astăzi
şi de multe ori am suferit doară şi mai rele decât voi:
fost-am cu goţii, dar nu ne-am făcut goţi; fost-am cu
hunii, dar nu ne-am hunit; fost-am cu avarii şi nu ne-am avarit;
fost-am cu bulgarii şi nu ne-am bulgărit; cu ruşii şi
nu ne-am rusit; cu ungurii şi nu ne-am ungurit; cu saşii şi
nu ne-am nemţit Aşa este, fraţilor, nu ne-am ungurit, nu
ne-am rusit, nu ne-am nemţit, ci ne-am luptat ca români pentru pământul
şi numele nostru ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună
cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care s-a născut; nu vă
nemţiţi, nu vă rusiţi, nu vă unguriţi...
luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina
ochilor voştri... Dixi et salvavi animam meam” (p. 293). Este de-a
dreptul răscolitor al sentimentului patriotic şi fulminant acest
discurs al marelui patriot Simion Bărnuţiu la trezirea conştiinţei
adormite a românilor şi la înfierarea celor care sunt dispuşi
de a se înhăita cu străinii, promovând interesele lor în
contul unor onoruri sau foloase private (p. 286).
Un alt
capitol important din partea a III-a a volumului documentar pe care-l
prezentăm este dedicat părerii unor istorici ardeleni de seamă
cu privire la foloasele unirii cu Biserica Romei, extrase din lucrarea
istoricului Nicolae Densuşianu: “Independenţa bisericească
a Mitropoliei Române de Alba Iulia”, editată în anul 1823
la Tipografia A.
Mureşianu din
Braşov, reeditată de I. Străjan
la Alba Iulia
, în anul 2003. Dacă
actul unirii făcut de episcopul Atanasie a fost “unu pasu foarte
greşitu în ce priveşte viitorulu acestei biserici”, în
schimb “catolicizarea sau schimbarea totală a credinţei
noastre, ce o făcu mitropolitu Vancea la anii 1872 şi 1882, fu
cu atâtu mai periculoasă” (p. 300), remarcă Densuşianu.
Să
desprindem câteva păreri despre uniaţie ale istoricilor mai sus
numiţi, consemnate în lucrarea lui N. Densuşianu şi
prezentate în volumul ce-l avem în atenţie.
Samuil
Clain spune
că mitropolitul Teofil a fost înşelat la 1697 în mărturisirea
redactată în limba latină, că iesuiţii “despuiară
pe episcopii noştri de titlul şi prerogativele de mitropolit”,
că teologul iezuit pus să-l supravegheze pe episcop ciuntă
din autoritatea şi demnitatea acestuia, de aceea episcopul Inocenţiu
voia să scape de teolog (p. 300).
Gheorghe
Şincai,
de asemenea, recunoaşte “înşelăciunea în care au picat
românii” şi că ei au crezut că în urma acestuia “fără
scrierea loru toţi s-au boieritu. Ci după ce au văzutu cu
vremea că totul întru acelaşi stătu au rămasu, au început
a se lepăda de unire şi a pofti preoţi neuniţi carii să
le slujească” (p. 302). “Vai, neamului românescu şi iarăşi
vai! - continuă Şincai, carele uîtându-şi viţa
şi semenţa geme sub jugulu altoru neamuri, nu pentru altceva, ci
numai pentru neînvăţătura, nedragostea între sine,
nepriceperea sa în vicleşugulu neamurilor celoru străine, care
au fromose pretesturi mai alesu ale legei creştineşti... înşelă
pe bieţii români, de-i stăpânescu şi în ziua de acum”
(p. 303).
Simion
Bărnuţiu,
aşa cum am arătat, îndeosebi în Discursul de
la Blaj
, deplânge soarta
umilitoare în care a ajuns Biserica Unită (p. 304)
A.T.
Laurianu
recunoaşte că uniaţia a adus avantaje, în primul rând străinilor
întrucât “catolicii dobândiră multu prin unirea românilor, căci
îşi înmulţiră numerulu în comparaţiune cu celelalte
secte, aşa încâtu le întrecea pe toate”. “...Românii se
socotiră numai ca înmulţitori de numeru. Dregătoriile
politice în Transilvania se împartu după proporţiunea celoru
patru religiuni, pentru esemplu la guvernulu provincialu unde sunt 12
consiliari, se pun câte trei din fiecare religiune. În numele Româniloru
se punu Unguri Catolici...” ‘’Românii afară de micile scutiri
ale persoaneloru bisericesci, nu dobândiră nimica prin unire, ba încă
şi perdură. Perdură independenţa loru, ca Români
şi ca religionari de ritulu orientalu..., perdură
arhiepiscopatul, căci acesta după unire se degrada la starea de
simplu episcupu supusu cenzurei iezuiţiloru şi supremaţiei
arhiepiscopului ungurescu, perdură chiar naţionalitatea. Cei mai
mulţi români, care se înălţară... la dregătorii
mai înalte... trecură de la legea şi ritulu orientalu, la cea
de ritulu occidental... şi se lepădară de naţiunea
loru (p. 304).
A.T.
Laurianu zice
că “Românii de aici din Transilvania, călcaţi deopotrivă
în cele bisericeşti, politice şi sociale... fură amăgiţi
prin promisiune de drepturi egale cu ungurii, a se uni cu biserica
Romei”. Aceste lucrături ale iezuiţilor nu sunt decât “apucături
criminale pentru a încerca de a rumpe de totu o parte însemnată a
Româniloru din corpulu celu mare alu naţiei” (p. 305)
La fel
şi E. Hurmuzachi consideră uniaţia o afacere făcută
de câţiva clerici, fără ştirea poporului şi că
o astfel de religie de structură orientală şi cu supunere
occidentală nu e decât un bastard (p. 306).
Ultimele
capitole ale părţii a 10-a din volumul de documente asupra deznaţionalizării
românilor repun în atenţie problema propagandei revizioniste
maghiare cu consecinţe grave în anumite localităţi din
Ungaria şi vestul ţării, dar mai ales în secuime. “Adevărul
este că toţi ungurii gr-catolici nu sunt altceva decât Ruteni
şi Români deznaţionalizaţi, pe cari oficialitatea statului
maghiar a căutat după 1850, să-i treacă în rândul
ungurilor veritabili” (p. 322), constată pe bună dreptate prof.
Ştefan Manciulea în lucrarea “Episcopia gr. catolică maghiară
de Hajdu-Dorog şi românii”, cuprinsă în prezentul volum.
“Dacă până la 1700 o mare parte din Românii din Săcuime
au fost maghiarizaţi , după această dată deznaţionalizarea
lor prin bisericile maghiare s-a făcut într-un ritm mult mai
accelerat. Statisticile din veacurile XVIII şi XIX, apoi diferite
studii istorice şi etnografice, publicate de autori unguri şi
germani, recunosc adevărul că cea mai mare parte a populaţiei
româneşti, care trăia resfirată prin satele săcuieşti
s-a maghiarizat complet între anii 1800-
1914”
(p. 326). “în
Odorheiu, pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, erau cam 35% credincioşi
de lege românească, pe la 1844 cam 25%, iar azi abia 3-4%. în curs
de un secol şi jumătate au fost câştigaţi deci 30%
dintre Românii acestui judeţ pentru diferite biserici ungureşti.
Fenomenul s-a întâmplat identic în toată Săcuimea”5 (p.
327), constată profesorul Ştefan Manciulea în aceeaşi
lucrare. Această dramă a maghiarizării forţate o dezvăluie
cu o bogată serie de documente şi volumul monumental “Românii
din Covasna şi Harghita”, întocmit de cercetătorii Ioan Lăcătuşu,
Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, editat de Episcopia
Harghitei şi Covasnei, sub directa supraveghere a P.S. Episcop Ioan Sălăjan,
în anul 2003.
Drama
terorizării şi epurării elementului românesc din Secuime
continuă, din păcate şi după Revoluţia din 1989,
într-un mod barbar , la nivelul Evului Mediu şi autorităţile
române privesc cu nepăsare şi dau dovadă de incompetenţă
de a stopa acest proces de-a dreptul sfidător la adresa democraţiei
şi drepturilor naţiunilor într-o lume contemporană.
Guvernele postdecembriste, în concubinaj cu U.D.M.R.-ul, închid
ochii în faţa celui mai oribil etnocid în care revizionismul şi
intoleranţa maghiară ating cote inimaginabile, întâmplate
doar, de curând, în Kosovo. Iredentismul maghiar flutură mereu
deviza autonomiei şi-şi continuă procesul de maghiarizare
şi epurare a elementului românesc din aceste judeţe, cu cea mai
crasă nonşalanţă. Şi aceasta cu acceptul tacit al
partidelor şi guvernelor contemporane ale României, care din mărinimie
diplomatică şi faţadă democratică internaţională
sacrifică drepturile şi libertăţile propriului popor
pentru a acorda minorităţilor excese de privilegii în
detrimentul poporului autohton. Oare până când această inepţie
şi idioţie, ca un guvern să asiste şi să nu
ridice un deget la condamnarea şi sufocarea propriului neam. Dacă
sub ocupaţii străine au fost “cozi de topor” care şi-au
vândut neamul şi credinţa pentru nişte favoruri, astăzi
ca stat independent, e umilitor şi strigător la cer să stai
nepăsător la sufocarea şi anihilarea elementului românesc
din propria ta ţară.
În
concluzie, reiterăm şi evidenţiem importanţa majoră
a volumului “Deznaţionalizarea şi MAGHIA-RIZAREA ROMÂNILOR
DIN ARDEAL PRIN BISERICĂ ŞI ŞCOALĂ ÎNAINTE DE 1
DECEMBRIE
1918”
asamblat
şi readus în actualitate prin publicarea
la Editura Altip
din Alba Iulia de
românul trezit la realitate şi sensibilizat de tânguirea şi lăcrimarea
arhivelor noastre de pretutindeni. Marele patriot Ioan
STRAJAN
oferindu-ne aceste documente, ne face în acelaşi timp şi o
“invitaţie la cunoaşterea şi aprofundarea propriei
noastre biografii”, care, intrând în tainiţele ei, ar trebui să
ne facă mai lucizi, mai treji, mai ataşaţi şi în
primul rând mai responsabili faţă de înaintaşi şi faţă
de destinul acestui neam,
“Când nedreptatea
şi silnicia domnesc
pe pământ,
Cel ce tace umil,
Chiar de-i sfânt,
E
complice.”
(Francisc
Păcurariu, Gând)
A consemnat şi a
strigat în gura mare (depinde dacă cineva îl va lua în seamă)!
Pr.dr. Vasile BORCA
1
Apud Corneliu Vlad, Identitate (articol), în “România liberă”,
nr. 13.954 din 19 sept. 1989, p. 6.
2
Cf.
Dan Puric, Cine suntem, Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, p.28.
3
Apud
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. 2, Ed
I.B.M, a! B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 380.
4
Ibidem.
5 S.
Opreanu, Săcuizarea Românilor prin religie, Cluj, 1927, p. 17.
|
|
