Revoluţia română din 1848 – 1849, prin documentele sale programatice, gândite şi elaborate la Iaşi , Cernăuţi, Blaj, Braşov sau Islaz, demonstrează faptul că societatea românească nu putea să se modernizeze atâta timp cât suzeranitatea străină (otomană, ţaristă, habsburgică) şi structurile social-economice de tip feudal nu erau înlăturate. În consecinţă, obiectivele propuse de revoluţionari nu puteau fi decât două: unul social şi al doilea naţional.

În desfăşurarea evenimentelor revoluţionare în Transilvania, obiectivul naţional va greva cel mai puternic şi mai durabil relaţiile interetnice. Dacă pentru maghiari, care formau în 1850, 26,1% din populaţie, idealul naţional s-a tradus în uniunea cu Ungaria, acelaşi ideal, românii, care formau 59,4% din populaţia provinciei îl exprimau în formula menţinerii autonomiei istorice a Marelui Principat al Transilvaniei, în cadrul Imperiului Habsburgic1 şi, implicit, recunoaşterea naţiunii şi limbii române. Acest obiectiv naţional este sintetizat în Petiţiunea naţională de la Blaj , astfel: „Naţiunea română se declară şi se proclamă de sine stătătoare”. Refractară unui asemenea ideal, dieta de la Cluj ,  formată din exponenţi ai naţiunilor privilegiate, votează în 29 mai 1848, anexarea Transilvaniei la Ungaria. Această abordare, contrară principiului naţionalităţilor, deschide firul confruntărilor programatice, politice şi militare dintre cele două naţiuni, aruncând Transilvania într-un război civil în care „înfruntările militare soldate cu mii de morţi de o parte şi de cealaltă, au fost însoţite de un întreg cortegiu de atrocităţi la adresa populaţiei civile: ucideri, incendieri de sate şi oraşe, jafuri şi pângăriri2".

Evenimentele desfăşurate în 1848 – 1849 în Ocna Mureş şi împrejurimi se înscriu în acest tablou istoric sumbru, dramatic prin tragismul său. Memorialistica vremii şi documentele de arhivă susţin afirmaţia de mai sus.

Cunoscută încă din antichitate pentru exploatările de sare, Ocna Mureş se conturează ca aşezare odată cu redeschiderea minelor de sare în 1791. Cele dintâi menţiuni scrise ale denumirii localităţii sunt din prima jumătate a secolului al XIX-lea: 1825 -  Maroşanka, 1839 – Ujvara, 1850 – Maros-Ujvar. În imediata apropiere, Uioara de Sus este atestată documentar în anii 1202 – 1203 sub numele de villa Uywar 3, iar Războieni Cetate în anul 1291, în toponimul terra Feuldwar 4 (Cetatea de pământ).

Dezvoltarea localităţii Ocna Mureş este rapidă şi strâns legată de interesul Curţii Imperiale de la Viena , pentru valorificarea sării, cu atât mai mult cu cât Salinele erau proprietatea acestei Curţi. Demografic, populaţia este în continuă creştere şi atinge în anul 1854 un număr de 1948 locuitori împreună cu Uioara de Sus, iar localităţile limitrofe înregistrează 752 locuitori Ciunga, 524 locuitori Cisteiu de Mureş, 556 locuitori Micoşlaca şi 604 locuitori Războieni Cetate. 5

Tabloul social este dominat de instituţia iobăgiei, majoritatea locuitorilor având acest statut medieval, fiind servii nobilimii locale, grofii Mikes, Galffy sau Zichy. Nici tăietorii de sare din Salinele imperiale nu aveau o stare economică şi socială mai bună, „sunt la fel de săraci şi fără gospodărie şi n-ar fi niciodată în stare să înceapă munca de tăiere a sării, dacă nu li s-ar da, conform unui vechi obicei, din magazia regală în  avans, până la remunerarea curentă, cerealele necesare, porumb şi seu, la preţul de producţie cel puţin pentru propria persoană 6", după cum menţionează un document din 24 mai 1848.

Din punct de vedere administrativ, Ocna Mureş şi satele din jur se aflau în comitatul Albei de Jos,  cu reşedinţa la Aiud , excepţie făcând satul Războieni Cetate, încadrat în scaunul secuiesc al Arieşului. Hotarul dintre comitatul Albei de Jos şi scaunul Arieşului era râul Mureş. Această apropiere de amintitul scaun secuiesc va avea consecinţe nefaste pentru locuitorii români din zonă, în anii 1848 – 1849, datorită prezenţei unităţilor militare de infanterie şi cavalerie puse sub comanda baronului Jozsika Janos. Aceste forţe armate, împreună cu aşa – zisele gărzi cetăţeneşti, se pun în slujba nobilimii maghiare susţinătoare a uniunii Transilvaniei cu Ungaria.

Edificator în acest sens este un document din 18 mai 1848, redactat de către conducătorii gărzii cetăţeneşti din Lunca Mureş. Înainte de a se vota anexarea Transilvaniei în dieta de la Cluj , aceştia consideră uniunea „singura salvare a intereselor proprii şi a supravieţuirii 7.”  

Pentru înarmarea gărzilor din scaunul Arieş, formate încă din 12 aprilie 1848, judele regesc al scaunului Dindar Antal cere guvernatorului Transilvaniei, contele Teleki Jozsef, „acordarea a 2000 de puşti de infanterie, 100 de carabine, 100 de pistoale şi 100 de săbii pentru cavalerie, precum şi praful de puşcă şi gloanţele necesare gărzii din arsenalele interne.8" La o distanţă de doar 6 zile, în 18 aprilie 1848, acelaşi jude cere confiscarea tuturor armelor care se găsesc la românii din satele scaunului Arieşului, hotărârea fiind luată într-un consiliu al juzilor nobiliari, desfăşurat la Vinţu de Sus (Unirea) „considerându-se neindicat ca în condiţiile actuale să se permită românilor a păstra arme9.”

Din punct de vedere strategic, evenimentele anilor 1848  -1849 găsesc Ocna Mureş aproape de drumul dintre Turda şi Aiud, dar şi între aria de acţiune a legiunilor româneşti conduse de tribunii Axente Sever şi Nicolae Vlăduţiu. Prezenţa lui Axente Sever în zonă este relatată de el însuşi, astfel, „în octombrie 1848, împreună cu poporul meu înarmat am pacificat Uioara şi am adunat armele de la maghiarii din toată regiunea Mureşului 10.” A doua prezenţă este pusă în legătură cu lupta din 9 ianuarie 1849 „când avu loc o ciocnire de o oră şi jumătate cu o companie de insurgenţi venită de la Turda. Aici noi am pierdut 13 oameni, iar insurgenţii au ocupat Uioara. Ei însă nu au ţinut-o mult pentru că eu, a doua zi, în 10 ianuarie, am plecat din Ciumbrud şi am mers pe malul stâng al Mureşului cu 1200 de lăncieri la Uioara , dar pe când înaintam, maghiarii apucară de timpuriu a fugi, totuşi noi le-am luat 3 cară cu bagaje şi le-am ucis 12 oameni.11“

Până la 9 ianuarie 1849 aflăm din relatarea lui Axente Sever că „secuii din Scaunul Arieşului au prădat satele româneşti de primprejur şi satele Feldioara (Războieni Cetate), Vereşmort (Unirea II) şi Hidişu (Podeni) le-au ars.12"

În acelaşi sens stă şi mărturia protopopului de Mediaş, care în 21 decembrie 1848, în drumul său spre Câmpia Turzii, descrie cele văzute la Uioara şi împrejurimi astfel:

„De la Vama Seacă până la Noşlac , casele de pe lângă cale mai toate erau arse şi ici colea câte un mormânt, iar la Noşlac şi în satul vecin, Căptălan toate casele românilor erau dearse; dar şi cele ale ungurilor era deprădate de către rebelii consăngenii lor. La Uioara am trecut prin sat printre ruinele caselor dearse, acum acoperite cu neauă. Oamenii dearşi erau aşezaţi în curtea Mikesiană (a grofului Mikes, n.a.) unde se luptă cu lipsa şi amarul vieţii.13"

Documentele de arhivă confirmă tragicele evenimente desfăşurate în 9 – 10 ianuarie la Ocna Mureş , pe câmpul Salinelor, dar şi o a doua năvălire a secuilor în februarie 1849 cu consecinţe nefaste pentru locuitorii din Uioara de Sus, Ciunga, Cistei şi Micoşlaca. Menţionăm că în legiunea condusă de Axente Sever s-au aflat şi locuitori din Ocna Mureş şi satele amintite. Unii dintre aceştia au murit în luptele de la Ciumbrud , Blaj şi Cetatea Bălgradului, după cum atestă documentele vremii.

Aceleaşi documente confirmă existenţa la Ocna Mureş a unui „tribunal de judecată” în care în 1849 prin oficialii Comitatului Albei de Jos, s-au condamnat la moarte sute de locuitori din satele vecine. Printre cei judecaţi şi condamnaţi s-au aflat şi preotul din Alecuş, Molnar Alexe, împuşcat în aprilie 1849, tribunul Alexandru Popovici şi fiul  preotului Ghiţă Onucu din Iernut 14.

În 22 septembrie 1849, Consistoriu ortodox din Sibiu anunţă pe protopopii din Eparhie încheierea războiului civil şi sfârşitul puterii anarhiei.15 În 13 octombrie, acelaşi an, protopopilor şi preoţilor li se aduce la cunoştinţă circulara guvernatorului Transilvaniei, privind luarea în evidenţă a celor căzuţi, mutilaţi şi păgubiţi în timpul revoluţiei, cerându-se îndeplinirea acesteia în spiritul adevărului istoric cel mai clar, „cel care va arăta ce nu s-a întâmplat sau nu va arăta precum s-a întâmplat, se va lipsi de epatrafir, pe toată viaţa.16 “

De la Blaj , aceeaşi circulară s-a transmis în protopopiatele de confesiune greco - catolică. În această situaţie se afla protopopiatul Mureş – Uioarei, al cărui protopop, Leontin Leontineanu, având ca suport listele cu cei ucişi, mutilaţi, văduve şi orfani, din fiecare parohie, întocmeşte un tabel sinteză pentru întreg protopopiatul Mureş – Uioarei, dar şi pentru cel al Arieşului, consemnând numele, locul vieţuirei şi cel în care s-au întâmplat nenorocirile, când şi cum s-au întâmplat acestea.

Am identificat din acest document, redactat în 21 noiembrie 1849, numele a cincizeci şi trei de persoane din Ocna Mureş, Ciunga, Cisteiu de Mureş, Uioara de Sus şi Micoşlaca, ucise sau mutilate, în perioada octombrie 1848 – august 1849.

OCNA MUREŞ

23. Moldovan Iacob      A fost rănit prin împuşcare în piciorul drept, în 1848, a doua zi de Rusalii, când, „îmbătându-se secuii militari ce staţionau la garda Camerei imperiale, au puşcat după oameni, pe uliţe. 17"

În urma celor morţi din Ocna Mureş au rămas optsprezece văduve şi treizeci şi şase de orfani, după cum rezultă din conscrierea făcută de parohul Leontin Leontineanu.

CIUNGA

3. Nicoară Nicolae        A fost judecat de Oficialii Comitatului Albei de Jos, în hotarul Uioarei, în iunie 1849, loc în care a fost împuşcat.18

La Ciunga preotul Ioan Ciungan a înregistrat o văduvă, patru orfani şi doi părinţi bătrâni, Dumitru şi Ana ai lui Nicoară Nicolae.

CISTEI

8. Petruţ Ioan                A murit în 16 ianuarie în lupta cu năvălitorii unguri asupra Cisteiului. 19

La Cistei , preotul Aron Ioan a consemnat şapte văduve şi doisprezece orfani, aflaţi într-o stare materială jalnică, cu casele prădate şi arse.

  MICOŞLACA

3. Toth Simion               În martie 1849, năvălind ungurii asupra satului Cistei, l-au rănit în luptă la ceafă, foarte greu. 20

La Micoşlaca , preotul Rus Grigore înscrie în tabel o văduvă şi doi orfani ai lui Şoloc Precup şi familiile celor doi răniţi foarte sărace.

  UIOARA DE SUS

16. George Ţiganu       În ianuarie 1848, a fost împuşcat în mână, după care i-a fost smulsă de tot.22

Din familiile celor morţi la Uioara de Sus, au rămas zece văduve, nouăsprezece orfani, aşa cum se poate deduce din conscrierea preotului Constantin Costan.

Celebrul citat, aparţinând istoricului latin Tacitus, „Sine ira et studio”, presupune respectarea adevărului istoric. Studiul publicat este pus sub semnul obiectivităţii susţinută de mărturii şi documente care vin dintr-un timp tulburător, prin cruzimile şi excesele sale, prin spaima generală amplificată de ambele tabere.

„Se născu bătaie, între domnul de o mie de ani şi şerbul lor, de atâţia ani, între popor armat şi nearmat, ambele naţiuni fuseră cumplite şi varvare, în faptele sale, însă românul e dejudecat, mai păcătos” - afirmă memorialistul Alexandru Roman, „calomniatorii naţiunii române  - susţine acelaşi memorialist -  uitară din calculul lor, cum că în Ardeal, toată ziua se împuşcau 20 – 30 români, în sat sau la câmp, nefăcând distincţie între bărbaţi, femei şi copii.23"

Evenimentele istorice din Ocna Mureş şi împrejurimi desfăşurate în agitaţii ani 1848 – 1849, confirmă, în mare parte, opinia memorialistului şi conţin în sine, un puternic mesaj didactic, despre modul cum nu trebuie să se desfăşoare istoria într-un spaţiu multietnic şi multiconfesional, oricât de apăsător ar fi timpul sub care trăim.

Profesor Pantilimon POPOVICI

Note

1 Retegan Simion, Impactul revoluţiei de la 1848 – 1849 asupra raporturilor româno – maghiare în  Transilvania, la mijlocul secolului al XIX-lea, în volumul Biserică, Societate, Identitate, in Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, 2007, pag. 272.

2 Idem, pag. 271.

3 Suciu Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II, Bucureşti, 1968, pag. 215

4 Idem, pag. 72

5 Hanciu Ioan Ştefan, Populaţia, aşezările şi economia Comitatului Alba de Jos, în preajma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, 2005, pag. 160.

6 Documente privind Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C.Transilvania, Bucureşti, 1988, vol. IV, pag. 496.

7 Idem, pag. 194.

8 Idem, vol. II, Bucureşti, 1979, pag. 188.

9 Idem, pag. 115.

10 Raportul lui Axente Sever, în Observatorul, nr. 60, Sibiu, 1884.

11 Idem, nr.61.

12 Idem, nr.60.

13 Bocşan Nicolae, Leu Valentin, Revoluţia de la 1848 din Transilvania, în memorialistică, Cluj-Napoca,  2000, pag. 342.

14 Bocşan Nicolae, Leu Valentin, Memorialistica Revoluţiei de la 1848, în Transilvania, Cluj-Napoca, 1988, pag. 265.

15 Mişcarea naţională a românilor din Transilvania, între 1849 – 1918, Documente, vol. I, Cluj-Napoca, 1996, pag. 81.

16 Idem, pag. 100.

17 Arhivele Alba Iulia, Fond Mitropolia Unită Română Blaj, Consistoriu, dosar 105 - 110/1849.

18 Idem, dosar 105 - 110/1849.

19 Idem, dosar 105 - 110/1849.

20 Idem, dosar 105 - 110/1849.

21 Bocşan Nicolae, Leu Valentin, op. cit. pag. 284 -285.

22 Arhivele Statului Alba Iulia, fond citat dosar 105 - 110/1849.

23 Bocşan Nicolae, Leu Valentin, op. cit., pag. 194.