Cum, de-o vreme-ncoace, la noi, nimeni nu mai moare de drag de ţară, se cuvine să ne amintim de tânguirea lui Octavian Goga după locurile natale, după tot ce este tradiţie, obicei şi înrădăcinare în existenţa românului ardelean. Şi, cum multe voci spun astăzi, când parcurgem aspra criză care ne taie răsuflarea, că salvarea noastră este agricultura, poezia lui Goga, cu ardoarea dorului de întoarcere în leagănul veşniciei, este mai actuală ca oricând.

Deşi părăseşte de tânăr satul, plecând să culeagă învăţătură, aşa cum îl îndemna mama sa, Goga este urmărit de convoiul vieţii satului care i-a încântat copilăria şi şi-a înfipt rădăcini atât de adânci în sufletul lui, încât, pe oriunde a umblat şi în orice mediu de superioară civilizaţie urbană a trăit, imaginea şi ecoul satului n-au slăbit niciodată chingile în care era prins cu toată fiinţa sa.

În blândul reproş adresat părinţilor: ,,De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?”, se simte  boarea arăturii: ,,Să fi rămas fecior la plug”, şi mirosul fânului proaspăt cosit: ,,Să fi rămas la coasă”. Dragostea filială se concentrează în imaginea părinţilor trecuti de tinereţe, a căror bătrâneţe s-ar fi inviorat prin îndeplinirea misiunii de bunici:

,,Câţi ai avea azi Dumneata

Nepoţi să-ţi zică: Moşu…

Le-ai spune spuză de poveşti...

Cu împăratu’ roşu…

Imputându-şi, parcă, vina îndepărtării de ei, aceleaşi vibraţii ale celui care i-a părăsit pictează icoana interiorului casei părinteşti, unde ,,…plânge mama pe ceaslov/Şi-n barbă plânge tata”, (Bătrâni) cu sufletele pustiite de singurătate,

În colectivitatea truditorilor pământului, robi pe domeniile stăpânilor de stripe neromână, se conturează chipuri distincte ale satului ca nişte lumini aprinse în întunericul unui mediu de viaţă chinuită. În sugestii generalizatoare pentru ţinutul rural românesc, apar în fruntea ierarhiei dascălul şi preotul satului. În Dăscăliţa, poezie în care se revarsă durerea în urma morţii surorii sale, se distinge compătimirea pentru neîmplinirea propriei vieţi a tinerei al cărei suflet se împarte întregii suflări a satului. Începând cu fetele a căror bucurie o împărtăşeşte atunci când ,,vin să le-nfloreşti altiţa”, ea devine izvor de mângâiere pentru mamele care ,,vin să-şi plângă/Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul”, moment în care îşi încarcă sufletul cu mâhnire când ascunde-,,o lacrimă-ntre slove” în scrisorile către fiii plecaţi, prin care trimite oftatul mamelor ,,în alte ţări”. În ipostaza de sursă de lumină în mijlocul românilor ţinuţi în sclavie şi obscurantism, spre dăscăliţă se îndreaptă şi moşnegi, care din graiul ei ,,culeg învăţătură”. Această ,,frumoasă domnişoară”, care trăieşte filtrând prin sufletul său trăirile celor din jur, devine personaj de baladă a cărui poveste o spune vântul ,,crengilor plecate”.

Asemenea dascălului, preotul este o altă prezenţă puternic ancorată  în atmosfera satului, în mijlocul  obidiţilor, robi ai muncii pentru bunăstarea celor avuţi. În jurul preotului se ţes mreje ale sperantei că ,,va străluci odată…/Norocul nostru-al tuturora”,(Plugarii) pentru că ,,bătrânul preot”, cunoscător al răului mai vechi, apare ca un apostol la care,,Întreg satul ia aminte,/Ascultă jalnica poveste”, în care ,,atâtea patimi plâng…/Şi-atâta dor aprinde-n inimi/De clipa răzbunării sfinte”, astfel că el este un drept vestitor ,,Al unei vremi ce va  să vie”(Apostolul,) cultivând speranţa în ajutorul divinităţii care va coborî şi pentru ei izbăvirea. Copilul crescut între popi şi între dascăli duce cu el imaginea preotului care era destul de nevoiaş, preocupat şi el de gospodăria proprie:,,Voi să-i daţi lui popa Naie/Liturghii o lună-ntreagă,/Că-i sărac şi popa Naie/Şi n-are bucate, dragă”.Tot preotul este cel care încropeşte mesajul plângerii sătenilor către împărat, căruia îi face cunoscute fărădelegile domnilor:       

,,Patru juzi din patru sate, de la Murăş mai la vale,

Cu supunere se-nchină astăzi Înălţimii tale.

Luminate Împărate! – Scriem carte cu-ntristare,

Ni-au luat păşuna domnii, fără lege şi-ntrebare…

Semne-avem şi-n miezuine le-au fost pus de mult bătrânii,

De pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii…

Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfărmat duşmanul

Şi pe Ionuţ al Florii ni l-au prăpădit, sărmanul.

Ne mor vitele-n ogradă şi ni-e jale nouă foarte

Şi-nălţate Împărate, noi n-am vrea să facem moarte!

Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate!

Ale înălţimii tale slugi supuse şi plecate,  

Am trimis această carte şi precum ca să se ştie,

Scris-am eu,  popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie.

Iar noi patru juzi cu toţii, nu ştim slova şi scrisoarea,

Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi noi plânsoarea”. (De demult)

Din tabloul aşezării rurale părăsită de poet, nu putea lipsi obiceiul colindelor. Dar şi în adresarea către Moş Crăciun, răzbate amărăciunea trudei spre huzurul altora, ca o plângere dureroasă  despre suferinţă şi revoltă:

,,Moş Crăciun, Moş Crăciun!

Slujim slujba satului,

Ţarina bogatului 

Pajura-mpăratului,

Moş Crăciun!”(Colindă)

Surprinzând întreaga gamă de aspecte ale vieţii satului, cu tradiţii şi obiceiuri corespunzătoare derulării în timp şi spaţiu a existenţei umane, poezia lui Goga absoarbe atmosfera folclorică ce culminează cu sentimental fundamental al dorului. Se împletesc în această încrengătură vraja sărbătorilor, farmecul vieţii la stână, hora, cârciuma ca loc al întâlnirilor colective, petrecerile populare, datinile, relaţia cu natura. Sunt prezente, în acest context, alte portrete ale colectivităţii satului, statornicite emblematic în tabloul rural şi devenite, parcă, însoţitori ai poetului în peregrinările sale. Liniştiţi ,,C-a trecut şi postul mare/Şi moşia e arată”, sătenii se stâng la crâşmă, unde Aniţa-cârciumăriţa şi crâşmarul Niculaie îi îmbie cu vin în compania lui Laie Chioru, care ,,Ştie două din lăută:/Una-i dor şi una-i jele”, de aceea:

,,Când de dor ne zice Laie,

Tremură cupa pe masă;

Când de jale cântă Laie,

Zboară cupa pe fereastră”.  (Cântece)

Tristeţea după moartea lui Laie Chioru prilejuieşte completarea şirului de obiceiuri prin prezentarea ceremoniei funerare privind înveşmântarea sărăcăcioasă a mortului:

,,De-nvelire o vecină s-a-ndurat cu două straie

Şi drept pernă o desagă a umplut Mura cu paie.

L-au legat pe sub bărbie cu năframă de mătasă, -

O scumpete pusă-n ladă de pe când era mireasă”.

şi privegherea lui în tristeţe:

,,De-o zi întreagă plâng alături biata Mura cu fecioru’,

În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru”.(A murit...)

Toată această configuraţie a satului şi-a pus pecetea prea pronunţat în sufletul poetului, încât nicio înălţare, nicio mărire, nicio demnitate dobândite în drumul străbătut nu i-au putut smulge din amintire imaginea câmpurilor ,,de mătasă”, nu i-au putut rupe legătura cu ,,…cei mai buni copii ai firii/Urziţi din lacrimi şi sudoare”, pe care i-a întărit să reziste prezicând ,,…înfricoşatul vifor/Al vremilor răzbunătoare”.(Plugarii)

În chemarea pămăntului, Goga distinge glasul codrilor de brad, tărăgănarea doinei, căntece de jale duse de Mureş şi de tustrele Crişurile, precum şi melodia lină potrivit căreia ,,e mai domoală hora/Căci cântecele noastre plâng/În ochii tuturora”.(Noi) 

Chemarea pământului este dureroasă şi tulbură mersul vieţii celui îndepărtat:,,...ostenit odat’ privind/La zarea cerului albastră,/Am plans şi gândul m-a bătut,/Să mă întorc la casa noastră!...”(Reîntors) Şi toamna , cu simbolurile ei de tristeţe, îmbătrânire, îngrijorare, determină dorinţa de întoarcere:

,,Şi parc-aud un cântec

Cum tremură departe,

Aievea simt în suflet

Cum jalea lui m-apasă,

Aş vrea să fiu acuma,

În sat la noi acasă”,(Departe) şi de revenire la vremea copilăriei, - ,,raiul meu pierdut pe veci” (Copiilor)

Rătăcirile sale îi apasă atât de mult cugetul, încât simte cum:

,,Vin neguri, cu noaptea pe umeri,

Şi bezna mă-nghite nătângă

Şi viforul vine, păgânul,

A viselor aripi să-mi frângă”, şi se întreabă într-o totală deznădejde:,,Mai străluci-va vreodată/Altaru-nchinărilor mele?”(Părăsit)

Mândrele metropole, cu strălucirea lor, îl fascinează, însă el nu devine captivul lor:

,,Dar nopţile, când umbre moi se lasă

Şi-n jur de mine urlă Babilonul,

Eu mă visez în sat la noi acasă…”(Paris)

Mai grav este că, pătrunzând în lumea fariseilor, este scârbit de strâmbătatea ei şi i se clatină credinţa că va veni şi pentru noi o orânduire dreaptă,:,, Eu nu mai cred în primăvară!...”(Copiilor) Noaptea îl învăluie în mantia ei şi sufletul poetului se retrage într-o totală izolare:

,,Când glasul tinereţii moarte

Şi-al viselor înfrigurate,

Rătăcitor, fără repaus,

La poarta sufletului bate,

Eu, învălit în întunerec,

Să-nchid zăvorul de la poartă

Şi nici o stea să nu mai vadă

Singurătatea mea deşartă”.(Noapte)

Aceste gânduri de retragere în întuneric se datorează faptului că, probabil, poetul a simţit damful de otravă pe care, ca şi lui Eminescu, nemernicii vremii i-o pregătiseră, din ordinul lui Carol al II-lea, căruia Goga ar fi putut ,,să-i devină un extrem de incomod oponent” (Dan Brudaşcu, Naţiunea,l8-24 ian., 2006)  şi care şi-a acoperit  vina trecând sub tăcere crima şi aprobând organizarea de funeralii naţionale, deşi multă lume ştia adevărul.

În anii de învăţătură, eu nu l-am studiat pe Octavian Goga, dar predând la clasă, am parcurs mult din ce a scris şi din ce s-a scris despre poet.Poezia lui Goga rămâne cuvânt de alinare a durerii românului ardelean, de speranţă tonică în bine a celor oropsiţi, îndemn de contopire mioritică cu meleagul natal.

Prof. Georgeta Ciobotă